vineri, 5 martie 2010

Un profet

E prima oară cînd am reuşit să văd la timp aproape toate filmele cu şanse la Oscar. Ca tot românul, de altfel. Ştiu că sunteţi informaţi, aşa că facem doar o recapitulare.

La casele de pariuri se înfruntă Avatar (producţia titanică cu miez eco-filosofic, care a schimbat felul în care se vor filma big-budget-urile de acum înainte) şi Hurt Locker (curajoasa dramă de război, cu pretenţii cam ridicate). Adică favoritul publicului vs. favoritul criticii.


Independentul Hurt...se vrea a fi un nou Full Metal Jacket pentru generaţia Irak. Scenariul (Mark Boal) şi regia (K. Bigelow) sunt dinamită, dar filmul e supraapreciat datorită subiectului sensibil pentru americani. Americanii sunt sensibili şi la vechea poveste cu David vs. Goliat. Oamenii iubesc povestea mamutului strivit de un şoricel.

Rămâne de văzut dacă "academicienii" rămîn pe poziţii tradiţionale, recompensînd un "big earner" sau au destule cojones să acorde pentru prima dată premiul de regie unei femei. A ajuns un negru la Casa Albă, de ce să nu încălcăm şi acest tabu? Mai ales că Bigelow şi merită premiul (măcar pentru scena din deşert, cu mercenarii, în care apare şi Ralph Fiennes). Pînă la urmă, la Oscaruri e ca la Nobel: contează ce e la modă într-un an.

Premiile pentru „rol secundar” sunt deja adjudecate, părerea mea! Cristoph Waltz este jokerul SS egal de letal în franceză, engleză, germană sau italiană (Inglourious Basterds). Interpretarea sa diabolică a lărgit cu mult graniţele răului pe ecran. Scena din intro cu monsieur La Padite este deja clasică. Mo’Nique interpretează un alt monstru: părintele abuziv din Precious. Prestaţiile celor doi sunt atît de intense, încît ai senzaţia că sunt roluri principale. O reconfirmare a faptului că, (mai ales) în cinema, răul este mai expresiv şi mai atractiv decît binele.




La prima vedere, Precious pare că e Dangerous Minds reloaded. Dar e mult mai mult. Precious e imensă, are peste 100 de kile, nu prea vorbeşte, scrie şi citeşte cu greu, e mama unui mongoloid şi e exmatriculată din şcoală pentru că a rămas gravidă a doua oară. Cu tatăl ei. Precious are 16 ani - "Sweet sixteen". Nu-i chiar genul de adolescentă dulce cu care suntem obişnuiţi.

Chipul lui Precious (Gabourey Sidibe) apare în fiecare scenă a filmului. Ca şi cum regizorul (Lee Daniels) ştie că noi, spectatorii, întoarcem de obicei capul de la oameni ca Precious şi ne sileşte să o privim. Iar cînd o vedem cu adevărat, ne dăm seama că e frumoasă. E dovada vie că poţi găsi puritate (şi speranţă) chiar şi într-o groapă de gunoi.


La prima vedere, pare o campanie artsy împotriva părinţilor abuzivi (Oprah însăşi a dat bani pentru film). Fie! La tonele de bling-bling superficial pe care ni le livrează Hollywood-ul, această poveste răscolitoare şi deloc patetică mi se pare aproape o răzbunare.

Autorii filmului nu cad în capcana clasică de a compătimi personajul şi de a-i furniza un happy end. (Precious are parte de refugii doar în visele ei cu ochii deschişi, în care e celebră, dorită şi iubită). Îi interesează curajul cu care eroina răspunde zi de zi caznelor la care destinul pare că a condamnat-o iremediabil. Vezi scena în care anunţă că are HIV. Acolo, unde oricine ar spune "De ce eu?", tînăra îşi adună viaţa făcută cioburi de alţii, se ridică şi merge mai departe. Fără siropoşenii şi cu destul umor: de exemplu, accentul jamaican al colegei Rhonda. Bonus: Lenny Kravitz pe post de infirmieră şi Mariah Carey pe post de asistent social. Am reţinut întrebarea cîntăreţei mulatre: "What colour do you think I am?". Asta-i miza filmului: să vezi "the true colour".

La categoria „animaţii”, simpatica şi înfiorătoarea Coraline nu poate ţine piept vibrantului Up. Întreba cineva aici pe blog ce-i aşa mare chestie cu Up. Este. Tot ce a dat mai bun Pixar în ultimii ani.

Un moşuleţ amărît, un ţînc grăsun şi neîndemînatic, un cîine vorbitor, un păsăroi bizar şi o casă ridicată de baloane sunt reuniţi sub motto-ul: "Adventure is out there". De fapt, "adventure is in here"- in your heart. Cu cîtă duioşie şi tact e prezentată viaţa unui cuplu în doar cîteva minute. O scenă magică de care a vorbit toată lumea. Întreg filmul e un tur de forţă inimos la care n-ai cum să rămâi rece. Dacă ai fost vreodată copil.




Preferatul meu fără şansă la Oscar este A Serious Man, ultima glumă neagră a fraţilor Coen. Cea mai bună de la The Big Lebowski încoace şi cea mai personală. Bănuiesc că povestea familiei, a şcolii şi a suburbiei evreieşti din anii '60 este inspirată din copilăria celor doi autori fraţi. Şi mai bănuiesc că nu toată lumea gustă snoavele lor cu evrei. Scena horror din prolog ar trebui să fie însă coşer pentru oricine.

Întreg filmul e un amestec dement de umor fin şi absurd. American Beauty - anii '60. Un om care vede cum i se dărîmă brusc întreg universul, cere un răspuns de la Dumnezeu dar apelurile sale sunt ignorate. A Serious Man ilustrează rafinat (deşi uşor răsturnat) motto-ul: Un om trebuie să primească cu simplitate tot ceea ce i se întîmplă. Mazel tov!

*

Totuşi, nicio peliculă nominalizată nu m-a dat peste cap. În afară de cele din categoria „cel mai bun film străin”. Michael Haneke şlefuieşte o tăioasă bijuterie alb-negru. Das Weisse Band (Panglica Albă) e o meditaţie despre opresiune şi efectele ei. Un sat simbolizează o ţară (Germania), aflată în pragul declanşării nebuniei care a tîrît lumea în două războaie catastrofale. Cauzele nazismului pot fi regăsite aici, în mic.



Un nou obiect perfect de studiat la şcoala de film. Profesorul Haneke a igienizat şi curăţat Panglica Albă de orice balast, de orice surplus emoţional, îndreptăţind acuzaţiile unora că ar fi prea sec. Asta nu face decît să accentueze intensitatea unor momente aparent banale: o plimbare romantică cu şareta, un priveghi la căpătîiul soţiei moarte, pedepsirea copiilor de către un tată sever. Sarea, piperul şi ketch-up-ul peliculei sunt scenele de umor brutal, cum e dialogul de despărţire dintre doi ibovnici.


Senzaţia anului vine din Franţa: Un prophète (Jacques Audiard). La finalul celor mai răscolitoare 155 de minute din 2009 am zis: „Ăsta e noul Naşul”. Mă gîndeam la ascensiunea lui Vito Corleone-tînăr din Godfather II. E povestea unui tînăr (emigrant sau fiu de emigrant şi el) aflat într-o situaţie potrivnică (puşcăria) şi care izbîndeşte în interiorul mafiei (corsicană) doar prin calităţile sale native. Dar Un prophète merită tratament separat.

Dacă ai şi tu o profeţie pentru ediţia 82 a Oscarurilor, împărtăşeşte-o cu noi în concursul Marele-Ecran care se gată mîine, la ora 18.00! Oră la care vom publica şi pronosticurile noastre.

Bon chance!

5 comentarii:

  1. "Un prophète" este absolut genial: foarte real din toate punctele de vedere.

    RăspundețiȘtergere
  2. foarte, foarte frumos articolul!
    de abia astept sa vad Un prophète :)

    RăspundețiȘtergere
  3. movieaddicted: va foarte multumesc!

    Da, Un prophete neaparat!

    RăspundețiȘtergere
  4. Da dom' profesor! Frumos articol intr-adevar!
    Nu pot sa cred ca ati folosit cuvantul "ibovnici"! :))) ce m-am mai distrat!
    Oricum, sa fie asa cum ziceti! Si tare sper sa nu castige Avatar.
    Om vedea!

    RăspundețiȘtergere
  5. Mira: daca insisti cu dom' profesor, te iau si eu cu "d-ra studenta" :)

    Domnisoara studenta, "ibovnici" mi s-a parut din filmul ala, dat fiind ca actiunea se petrecea pe la 1913.

    Avatar e favorit, dar s-au mai vazut surprize.
    Mai ales cu noul sistem de votare. Atentie la Inglourious Basterds (chiar daca sincer nu-i doresc laurii)!

    Merci pentru atentie :)

    RăspundețiȘtergere