Marele Ecran

luni, 4 martie 2013

Trailerul zilei: Domestic

Cel mai nou lungmetraj de Adrian Sitaru, Domestic, îi are în distribuţie pe Adrian Titieni şi fiica sa, Ariadna Titieni (12 ani), Gheorghe Ifrim şi iepurele său, Clara Vodă şi pisica sa, Sergiu Costache şi cîinele său, Dan Hurduc (9 ani) şi porumbelul său. O găină face un cameo reuşit (dacă tot e considerată mai nou un "pet" la modă). O comedie cu "momente umoristico-faunatastice" (şi -aş adăuga- cu momente triste şi duioase, fără dorinţa de a vă speria).

Domestic este o "arcă a lui Noe pe verticală", fiind vorba de locatarii unui bloc şi animalele lor. "Filmul intră în cinematografe pe 22 martie". În unele cinematografe. Adrian Sitaru ţine să îşi aducă filmul şi în oraşele care nu mai au cinematografe sau în care multiplexurile nu au loc pentru film românesc. Aşadar, o proiecţie specială va avea loc la Deva, în 15 martie, la Teatrul de Artă, în prezenţa regizorului şi a unor membri din echipă. Sâmbătă, 16 martie, la Teatrul Gong din Sibiu. La Timişoara, proiecţia de gală se va întîmpla în 23 martie, probabil în sala liceului Ion Vidu.

Ca aperitiv pentru lumea amuzantă, crudă şi uneori suprarealistă din Domestic, suntem bucuroşi să vă anunţăm că vineri, 15 martie, la aula BCUT din Timişoara vor fi proiectate patru scurtmetraje unu şi unu de Adrian Sitaru: Valuri (2007), Lord (2009), Chefu (2012), Colivia (2010). Revenim cu detalii despre filme şi proiecţii şi, poate, o scurtă discuţie cu autorul.

Rocco şi fraţii săi invadează Aula BCUT

Pentru cei care nu au văzut încă Rocco şi fraţii săi (1960), proiecţia gratuită de marţi, 5 martie, ora 18, din Aula Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara, poate fi cea mai bună ocazie de a lua contact cu marele film. Pentru cei care au savurat deja acest clasic regizat de Luchino Visconti, aceeaşi poiecţie este o şansă de a-l revedea pe un ecran (mai) mare. Rocco şi fraţii săi face parte din seria de opt filme "50 de ani de cinema italian în capodopere", găzduită de BCUT, începută săptămâna trecută cu Umberto D. şi selectată şi prezentată de Marian Rădulescu. Aşa cum am promis, Marele Ecran este alături săptămânal de acest proiect, publicând texte despre filmele proiectate.

Regizorul Glauber Rocha (1938-1981) este principalul artizan al mişcării Cinema Novo din anii ’60, care a revoluţionat filmul brazilian şi l-a racordat la modernismul cinematografic european. Autor al unor pelicule recunoscute internaţional, cum ar fi Deus e o Diabo na terra do sol (1963), Terra em transe (1966) sau Antonio das Mortes (1969), Rocha a fost şi eseist şi critic de film.

Admirator al lui Visconti, cineastul brazilian i-a dedicat acestuia eseuri, din a căror traducere în franceză am încercat să preiau, în premieră în limba română, câteva fragmente. Textele sunt incluse în volumul „Le siècle du cinéma” (apărut în 2006), care cuprinde zeci de articole scrise de Glauber Rocha între 1957 şi 1980 despre regizori sau filme din America şi Europa.

Într-un text despre Rocco şi fraţii săi intitulat „Barocul viscontian” şi apărut în 1961, Rocha scrie:

În contextul discuţiilor despre reînnoirea limbajului cinematografic adusă de Alain Resnais, Jean-Luc Godard, Michelangelo Antonioni şi alţi tineri din întreaga lume, un film precum Rocco introduce în dezbatere o problemă fundamentală: libertatea unei forme convenţionale, mai exact refuzul lui Visconti faţă de noutatea explozivă a tinereţii şi, în acelaşi timp, forţa modernă şi activă a discursului său.

Visconti adaugă cu Rocco un capitol în polemica cinema versus ficţiune, conferind universului cinematografic dimensiunea romanului. Chiar dacă este considerat doar „o capodoperă a cinematografiei tradiţionale”, Rocco este la fel de modern în stil ca Hiroshima mon amour.

.............................

Rocco nu narează o poveste într-un timp determinat. Este, dimpotrivă, un ciclu narativ de fapte care se completează în evoluţia conflictului. Realist, Visconti sparge nu timpul real, ci timpul dramatic, fără a aservi forma unei experienţe, tratând-o în schimb cum se tratează un element ordonat, pentru a cunoaşte fără a trişa: dezvoltând această formă pornind de la temă, atingând frumuseţea prin rădăcini consolidate ale unui conflict mereu mai intens, pe scurt, un joc cu personajul, care pierde rapid acest caracter şi devine o lume obiectivă în care tragedia se manifestă în fiecare detaliu.

Astfel, în Rocco, Visconti nu se mai supune formei de operă din Senso şi Nopţi albe: de la operă el trece nu la romanul modern al „experienţei formale”, ci la cel al „grandorii”. Dacă anterior, în Senso, exista marca spiritului lui Stendhal, acum, în Rocco, nu doar violenţa dramatică fraternă a Karamazovilor învăluie întreaga lucrare, dar este pusă în joc şi tradiţia mitică a dramaturgiei care poate fi întâlnită în "Iosif şi fraţii săi", saga biblică a lui Cain şi Abel. Vorbind despre fraţi, Visconti vorbeşte despre tragedia fraternă în termeni de grandoare, şi din acest motiv nu se limitează la provincialismul individualist: şi, tot din acest motiv, el nu izolează tragedia în forma unui film aşa cum este perceput un film în mod convenţional. Convenţiile sale sunt cele ale sentimentului uman culturalizat în formele expresive ale sentimentului: teatru, roman, operă şi cinema.

.............................

Cineast major, Visconti nu foloseşte mizanscena cu preocuparea de a satisface mici nevoi individuale. Şi, nefiind un moralist, problematica sa este în afara limitelor latine, o rupe cu critica provincială, analizează umanitatea în cauzele şi consecinţele sale în sânul conflictului psihosocial şi, în acest cadru, fără prejudecăţi, pune pe masă două elemente care şochează burghezia: sexul şi banii, banii şi sexul! – iar politica sa este prezentarea nemiloasă, crudă şi fără concesii a acestor fapte.

În Rocco, la fel ca în întreaga sa operă, Visconti merge până la condamnarea unei societăţi şi continuă să dispreţuiască moralismul, care există doar în numele disperării individuale şi colective a umanităţii. El crede în valori mai mari, iar acestea sunt şi mai şocante pentru burghezie – valorile populare: dragostea de pământ, conştiinţa rădăcinilor şi puritatea telurică.

Ionuţ Mareş

duminică, 3 martie 2013

Ucho. Un film cult şi interzis 20 de ani

Interzis 20 de ani de regimul comunist, din 1970 până în 1990, când a fost prezentat la Festivalul de la Cannes, Ucho, în regia lui Karel Kachyna, este un film cult al cinematografiei cehe şi central-est-europene. (Un destin asemănător a avut şi cunoscutul Ciocârlii pe sârmă al lui Jiri Menzel, care a fost interzis la apariţie, în 1969, şi relansat tot în 1990, dar la Berlinale). Cineaştii Noului Val din Cehoslovacia făcuseră numeroase filme extrem de curajoase în anii ’60, prin care au impresionat întreaga lume. Numai că regimul relativ mai permisiv a fost stopat odată cu invazia trupelor sovietice în 1968 şi cu instalarea unei cenzuri nemiloase. Prin urmare, şi cinematografia a avut de suferit, în special în anii ’70. Cineaşti legendari au părăsit ţara: Milos Forman a reuşit să aibă o strălucită carieră în SUA, în timp ce Jan Nemec, cu filme la fel de bune în Cehoslovacia ca ale colegului său celebru, a eşuat în anonimat, tot peste Ocean.

O figură aparte a fost Karel Kachyna (1924-2004), un regizor rămas în ţară şi extrem de prolific (câteva zeci de filme) şi eteroclit, cu o carieră începută în anii '50 şi încheiată chiar înainte de moarte. „Cu excepţia anilor ’60, când se integrează grupului tinerilor cineaşti cehi, realizând filme cu portanţă social-politică, el rămâne un regizor dedicat universului copilăriei şi adolescenţei pe care îl tratează cu sensibilitate şi înţelegere”: aceasta este descrierea pe care i-o face „Lumea filmului. Dicţionar de cineaşti”. Însă exact filmele „cu portanţă social-politică”, din care, înainte de Ucho, se remarcă Trăiască republica (1965), Căruţă spre Viena (1966) şi Noaptea miresei (1967), i-au construit faima lui Kachyna.

Iar Ucho nici nu avea cum să nu fie imediat interzis, din moment ce este scandalos de subversiv şi explicit în a denunţa, folosind cele mai strălucite mijloace pe care cinematografia le poate pune la dispoziţie, teroarea subtilă prin care un stat totalitar de tip comunist îşi controlează cetăţeanii. Proiectul era, cum îmi spune un prieten din Cehia (bun cunoscător al cinematografiei din ţara sa), „sinucigaş” pentru autori şi actori – excelenţii Radoslav Brzobohaty şi Jirina Bohdalova, care au şi fost căsătoriţi o scurtă perioadă în viaţa reală.

Radoslav Brzobohaty joacă rolul lui Ludvik, un docil şi temător viceministru, iar Jirina Bohdalova (poate cea mai cunoscută actriţă cehă) o interpretează pe Anna, curajoasa şi exuberanta sa soţie. Cei doi, care formează un cuplu cu o viaţă personală nu foarte pasionantă sau pasională, se întorc într-o seară de la o recepţie a nomenclaturii, unde, aflăm mai târziu, Ludvik este informat de diverse persoane că şeful său şi alţi 2-3 oficiali au dispărut şi că el ar putea fi la rândul său în vizor. Ajunşi acasă, soţii descoperă că le-au fost tăiate curentul şi telefonul, că bărbaţi necunoscuţi dau târcoale locuinţei şi, mai târziu, că le-au fost instalate microfoane în toate camerele, inclusiv în cele două băi (ucho înseamnă ureche şi se referă la eterna ascultare a discuţiilor private de către serviciile secrete).

De aici, Kachyna dezvoltă unul din cele mai reuşite filme despre paranoia, de această dată ca rezultat al fricii pe care o induc supravegherea, teroarea şi nesiguranţa în comunism. (Scenariul este scris de Jan Prochazka, un colaborator frecvent al lui Kachyna şi fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist, expulzat ulterior pentru „activităţi antisocialiste”).

Filmul este narat din perspectiva bărbatului, care, prin flashback-uri repetate de la petrecere, redate cu camera subiectivă, intră într-o stare de teamă şi nelinişte ce atinge paroxismul. Kachyna construieşte exemplar acest proces psihologic: fiecare replică pe care şi-o aminteşte Ludvik capătă subînţelesuri ignorate anterior, fiecare descoperire legată de starea locuinţei ar putea face parte dintr-un plan superior, ascuns şi bine pus la punct, discuţiile cu soţia (din care unele extrem de dure) ar putea avea consecinţe periculoase din cauza omniprezenţei „urechii”.

Exemplu al demnităţii cinematografiei cehe în timpul comunismului, Ucho nu este o parabolă, nu apelează la aluzii sau şopârle şi nu urmează căi ocolite. Kachyna este direct ca tăietura unei lame în carne vine, radical chiar în denunţul său, însă în niciun moment fals sau excesiv. Ucho este tipul de film care poate ţine loc de o întreagă bibliografie pentru înţelegerea mecanismului totalitar care invadează spaţiul intim şi capacitatea de judecată.

Later Edit: Filmul, care are 1h30, poate fi văzut aici, cu subtitrări în engleză. (Re)Vizionare plăcută!
Ionuţ Mareş

sâmbătă, 2 martie 2013

When Pigs Have Wings (2011)

După supradoza de filme cu iz mai mult sau mai puțin propagandist care au invadat anul acesta lista câștigătorilor la Oscar, ce-ar fi să ne clătim puțin ochii cu o viziune din ”cealaltă parte” a lumii? Cea care nu apare glorificată în filme de la Hollywood, ci doar zugrăvită în culori gri. Lumea despre care aflăm la CNN doar din știri cu atentate și teroriști.

When Pigs Have Wings e o come-dramă plasată în Fâșia Gaza, într-un orășel umplut cu case de chirpici ce poartă urme de bombardamente, și populat cu familii de pescari săraci lipiți. Unul dintre ei, numit Jafaar, iese într-o zi cu barca la pescuit și descoperă un adevărat coșmar prins în năvod. Un porc! Copleșit de scârbă și convins că produce un păcat ireparabil în fața lui Allah, Jafaar încearcă să găsească cea mai bună soluție pentru a ”rezolva problema”. Nu îl poate ucide, fiindcă și-ar păta mâinile cu ”sânge murdar”. Nu îl poate vinde, fiindcă nu are cui. De fapt, dacă află cineva că are porcul, va fi anatemizat de toată comunitatea musulmană. Atunci ce să facă cu el?

Toate problemele pe care le creează apariția misterioasă a porcului în năvodul lui Jafaar sunt un pretext pentru a spune o savuroasă poveste comico-amară din Fâșia Gaza. Al cărei personaj principal, cu ghinionul lui perpetuu și cu alura prostănac-înspăimântată, are rolul unui clovn trist, ce încearcă să o ducă de pe o zi pe altă într-o țară colonizată. Pus la zid deopotrivă de forțele ocupante, și de armatele de gherilă palestiniene care vor să îl transforme în martir. La fel ca în ParadiseNow sau în The Lemon Tree, filmul When Pigs Have Wings vorbește despre absurdul vieții la graniță. Dar și despre cum, dincolo de conflictele impuse artificial între state, există doar oameni. Cu griji, dureri și dorințe universale, fie că sunt evrei sau musulmani.

Deși cu un scenariu nu neapărat lipsit de probleme, When Pigs Have Wings e bine filmat și are câteva faze la care râzi cu lacrimi (vezi cea în care Jafaar trebuie să fie protagonistul unui clip care revendică un atac terorist). În plus, din el afli mai multe despre viața în Fâșia Gaza decât din orice știre alarmistă difuzată pe CNN.

vineri, 1 martie 2013

O doamnă

DIN ARHIVA MARELE ECRAN: INTERVIU LUMINIŢA GHEORGHIU

A lucrat cu Haneke, Puiu, Mungiu, a încarnat figura mamei în Moromeţii şi a fost numită (de Ada Solomon) principalul motiv pentru cîştigarea ultimului Urs de Aur. Incontestabil, Luminiţa Gheorghiu este o mare actriţă a filmului românesc. Dar în primul rînd este o mare doamnă.

Am întîlnit-o de două ori. Prima oară, la Timişoara, la premiera de gală a filmului Moartea Domnului Lăzărescu. A doua oară, în "satul filmului" de la Anonimul, Sfîntu Gheorghe. De fiecare dată, a vorbit cu mine (un anonim stîngaci) de la unu la unu, cu generozitatea şi deschiderea faţă de cei mai tineri pe care numai marii oameni o au. M-au impresionat simplitatea, delicateţea şi, trebuie să spun, ecvanimitatea ei. Un cuvînt pretenţios pentru o calitate rară. Andrei Pleşu o defineşte astfel: "A traversa cele patru anotimpuri cu un unic anotimp lăuntric". Distanţă egală faţă de toţi ceilalţi.

Fiindcă sunt zilele acelea dedicate femeii, vă propun să (re)vedeţi mini-interviul pe care i l-am luat doamnei Gheorghiu în septembrie 2005, în holul cinematografului Timiş. Avea emoţii în legătură cu primirea filmului Moartea Domnului Lăzărescu la Timişoara. S-a liniştit cînd a văzut sala plină.

Marele Ecran: Ce înseamnă acest rol pentru cariera dumneavoastră de până acum?

Luminiţa Gheorghiu: Primul rol principal, ţinând cont de lungimea lui. Sunt la a doua colaborare cu Cristi Puiu şi cred că avem pe nevorbite acelaşi fel de a lucra, de a privi camera. În clipa în care am citit scenariul mi-am zis: stai atât de mult în faţa camerei, cum vei rezolva momentele în care asistenta Mioara nu are nimic de spus, dar are tot timpul ceva de gândit?

M.E.: Ce deficienţe umane ale românilor scoate la iveală acest film?

L.G.: E vorba de lipsa de comunicare, care are loc la Bucureşti, în Congo, oriunde pe suprafaţa pământului. Trăim în viteză. Greu avem răbdare şi timp să ascultăm durerea celui de lângă noi. Vedem un om căzut pe stradă, zicem: “Vai săracul!”. Dar de la “Vai săracul” şi până la a-i da o mână de ajutor e drum lung.

M.E.: Afişul filmului conţine un cadru cu toţi actorii veseli şi un domn Lăzărescu bine-mersi. Ca să nu se sperie lumea că ar fi un film serios?

L.G. Nu cred că ar fi fost indicat un afiş dramatic. Filmul e o felie de viaţă. Cât este de râs, tot atâta e şi de plâns. Aici se face o înmormântare, alături o nuntă, un botez. Ca în viaţă.

M.E.: Ce sentimente vă trezeşte venirea la Timişoara?

L.G. Timişoara e în admiraţia ţării întregi. Personal, îi port o afecţiune specială. În anul IV de facultate am avut spectacol cu “Neînţelegerea” lui Camus. La ora 15, sala Teatrului era plină. Doamnele erau de o eleganţă…Aveau blăniţă în jurul gâtului şi mănuşi trei-sferturi. Din 1972 şi până azi sunt impresionată de respectul publicului pentru el, pentru teatru şi pentru proaspeţi mucoşi actori. Bravo Timişoara!

În 8 Martie, Luminiţa Gheorghiu va intra în cinematografe cu noul "rol principal", din Poziţia Copilului. La Mulţi Ani doamnelor din cinematografia noastră! Şi celor care ne citesc.

joi, 28 februarie 2013

Ştiri Foarte Scurte

Dacă vi s-a părut prea din scurt, iată că se prelungeşte termenul de livrare a creaţiilor proprii pentru Tres Courts. Noul şi ULTIMUL termen de livrare a operelor voastre este 5 martie (trimiteţi filmele voastre de maxim 3 minute pe adresele institutelor franceze din Cluj, Iaşi Timişoara sau Bucureşti, detalii AICI).

A doua veste bună: două din filmele româneşti de anul trecut au fost selecţionate pentru ediţia aceasta. În secţiunea Paroles de femmes, va fi prezentat Elle ne se leve pas de Vlad Bidiviu din Timişoara. Imaginary Border (Cătălina Pintea & Corina Drăgan), în secţiunea internaţională. Deci se poate, tovarăşi!

Cele mai bune documentare Astra Film la Timisoara

Saptamana viitoare, intre 4-9 martie, la Carturesti - Mercy veti avea ocazia sa urmariti selectia best of de documentare proiectate la Astra Film Festival de la Sibiu. E o sansa rara sa vedem documentare de autor "care promoveaza atitudini si luari de pozitie asupra realitatilor contemporane". Selectia Astra Film on Tour cuprinde 14 filme documentare internationale si romanesti, premiate la ultima editie a AFF. Programul de proiectie este vizibil pe afis, intrarea este libera iar filmele au subtitrare in engleza. Pentru a fi la curent cu ultimele noutati stati cu ochii pe pagina de facebook a evenimentului. Subiectele expuse sunt deosebit de variate: de la gangsterii din Africa de Sud (Gangster Project) la lumea metroului parizian (Metro) si de la povestea unei cersetoare rome in Helsinki (Helping Mihaela) pana la drama cailor salbatici din Delta (Cai salbatici). Salutam cu aceasta ocazie demersul organizatorilor de a aduce filmele la cei care din varii motive nu s-au putut deplasa anul trecut la Sibiu. Astra Film on Tour a fost deja la Bucuresti si Cluj, acum vine la Timisoara, apoi la Iasi si probabil in alte orase din tara.

miercuri, 27 februarie 2013

Black Mirror, seria 2

Nightmarish visions of the future

Va ingrijoreaza dependenta tot mai acuta de tehnologie? Va intrebati care ar putea fi efectele secundare pe termen indelungat? Charlie Brooker are niste raspunsuri pentru noi in al doilea sezon al mult aclamatei serii Black Mirror. Ca sa fiu sincer nu ma asteptam ca primul sezon in care satiriza si deconstruia paranoia digitala, punand cateva intrebari extrem de interesante si urmand o cale logica spre niste raspunsuri destul de incomode, sa aiba parte de o continuare. Dar s-a intamplat si iata ca descoperim inca 3 episoade fantastice in care sunt tratate speculativ tendintele noilor tehnologii. Pentru cei care acum aud intaia oara de Black Mirror un mic heads-up: e vorba de ecranul in care te oglindesti de fiecare data cand pornesti TV-ul, Pc-ul sau smartphonul si de exagerarea, nu fara logica, a modului in care acesta ne influenteaza viata.

In primul episod al noii serii, Be Right Back, este oglindita tema din ultimul episod al primului sezon: persistenta memoriei. Fiecare din noi si-a pus intrebarea “ce se intampla cu conturile noastre online dupa moarte?” Teoretic n-ar trebui sa ne pese insa Brooker ofera un raspuns capabil sa ne nauceasca. Daca intr-un viitor destul de apropiat tehnologia va furniza o unealta capabila sa sintetizeze toate urmele lasate de noi online, toate twiturile, toate statusurile de facebook, listele de carti si filme, citatele, blogurile, clipurile si fotografiile noastre si pe baza lor sa mimeze o persoana virtuala care sa le tina de urat celor care ne duc lipsa? Episodul urmareste astfel viata unui cuplu care utilizeaza intensiv smarphone-ul. In momentul in care sotul moare accidental, sotia deprimata accepta sa foloseasca un software care sa-i reconstruiasca digital personalitatea online a barbatului ei. Lucrurile devin si mai bizare cand “replica”, identica cu originalul in exprimarea online, ii propune femeii achizitionarea pachetului offline. Beneficiind de cateva gadgeturi de invidiat, episodul exploreaza destul de plauzibil impactul tehnologiei asupra modului in care depasim o suferinta acuta.

Al doilea episod, White Bear, joaca cartea distopic/apocaliptica a societatii modelate intr-o forma greu de recunoscut. O femeie amnezica se trezeste intr-o casa goala si de-acolo intr-o cursa de supravietuire, vanata fiind de indivizi misteriosi care vor s-o ucida in timp ce spectatori pasivi privesc de pe margine si filmeaza cu telefonul. Oriunde s-ar uita monitoare afiseaza un simbol misterios. Avand o structura de cursa contra-cronometru episodul adreseaza tema voyeurismului si a insensibilitatii privitorului online. Abundenta de detalii violente la care suntem expusi in media si indemnul pervers al televiziunilor de “a filma orice se intampla interesant” ne-ar putea face susceptibili de transformari de natura sa ne elimine reactiile civice din comportament. In mod surprinzator insa episodul nu urmareste decat tangential aceasta idee, rezervandu-ne pentru final un twist neasteptat care duce speculatia intr-o directie mult mai cinica: care-i urmatorul pas in justitia ca program distractiv.

Ultimul episod, The Waldo Moment, satirizeaza politicul in contrast cu new media si pe fondul tot mai acutei neincrederi si apatii care caracterizeaza electoratul contemporan. Waldo e un urs albastru animat digital de un comediant care intr-o emisiune pentru copii comenteaza vulgar evenimentele zilei. Un interviu cu un politician angajat in campanie electorala atrage o atentie sporita astfel ca Waldo devine destul de repede vocea celor frustrati si nemultumiti de reprezentantii lor democratici, iar asta in ciuda faptului ca animatorul nu e “suficient de prost sau destept pentru a intra in politica”. E o metafora deloc subtila la ipocrizia oamenilor politici, in care un personaj fictiv devine candidatul cel mai popular prin faptul nu se sfieste sa atace ipocrizia celorlalti. Desi mai putin axat pe speculatii tehnologice decat celelalte doua, ultimul episod are aceeasi doza de cinism in final, sugerand capacitatea exemplara a sistemului de a corupe si exploata in folosul propriu orice fel de inovatie mediatica.

In caz ca aveti dubii legate de calitatea seriei, reactiile insularilor denota faptul ca pe-acolo e cam cea mai buna chestie tv din ultima vreme...

Trailer

marți, 26 februarie 2013

Efecte adverse. Citiţi cu atenţie prospectul!

Side Effects/Efecte adverse (2013), presupus ultimul film al lui Steven Soderbergh, începe promiţător, anticipând parcă un body-horror cu implicaţii filosofice, cam în felul celor regizate pe la sfârşitul anilor ’70 de David Cronenberg. Premisele sunt asemănătoare: un medicament scăpat de sub control, o persoană care suferă transformări psihice potenţial periculoase şi un doctor cu intenţii necurate ca sursă a răului.

Tocmai când începi să te obişnuieşti cu o astfel de pistă şi când în acţiune apare şi o crimă, Soderbergh şi scenaristul Scott Z. Burns deschid o nouă direcţie, spre o posibilă conspiraţie financiar-medicală, amestecată cu o poveste de alcov „altfel”. Victima - un psihiatru justiţiar interpretat de Jude Law, care porneşte în investigarea necunoscutelor ce îi dau viaţa peste cap. Pe măsură ce filmul se apropie de final, cei doi autori accelerează acţiunea, printr-o nouă întorsătură dramaturgică. Rezultatul este uşor ameţitor pentru spectator, în special din cauza aglomerării de fapte.

Rooney Mara şi Channing Tatum

Ca şi în Contagion (2011), în care, pe un scenariu scris tot de Burns, aborda problema răspândirii unui virus în întreaga lume, Soderbergh nu este interesat de aspectele senzaţionale, ci de prezentarea cât mai detaşată a faptelor pe care le-ar putea implica un astfel de caz. Nu apasă pedala emoţiei acolo unde numeroşi regizori ar fi făcut-o, nu permite ataşarea de vreunul din personaje, nu păstrează în scene mai mult decât e nevoie pentru eficienţa naraţiunii. Este o abordare clinică şi bine controlată.

Un rol hotărâtor în dinamica filmului îl joacă muzica lui Thomas Newman, care nu este în niciun moment stridentă, dar care e prezentă de fiecare dată când e nevoie de ea şi funcţionează mai degrabă subliminal. La nivel de imagine, semnată tot de Soderbergh, Side Effects mizează pe câteva planuri largi în care cerul apăsător şi atmosfera angoasantă par a prevesti ceva indubitabil rău, dar şi pe mai multe prim-planuri scurte şi tensionate şi pe câteva unghiuri spectaculoase.

Mai puţin ofertant ideatic decât Contagion, Side Effects, care s-a aflat în acest an în competiţia oficială la Berlinale, acolo unde a triumfat Poziţia copilului, rămâne o bună bucată de cinema, una de care se vor bucura cu siguranţă în special pasionaţii de „thrillere psihologice” cu twisturi spectaculoase (iertată să îmi fie formularea).

Ionuţ Mareş

Afişul Zilei: Cinecultura

coming soon

Pagini