luni, 25 februarie 2013
"Umberto D". Capodoperă neorealistă la BCUT
Regizat de Vittorio
De Sica, Umberto D. (1952), un reper al cinematografiei italiene şi mondiale, la
vizionarea căruia numai inimile împietrite de indiferenţă şi cinism nu rămân emoţionate, va deschide marţi, 26 februarie, de la ora 18.00, în Aula
Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara (BCUT), o serie de opt filme grupate
sub formula "50 de ani de cinema italian în capodopere". Prezentarea filmelor va
fi făcută de prietenul nostru Marian Rădulescu, vechi animator de cinemateci
timişorene, iar intrarea va fi liberă. Marele Ecran, susţinător al cinematografiei de
înaltă ţinută, este alături de acest proiect şi va oferi anticipat şi
săptămânal câteva idei (sperăm noi cât mai inspirate) despre fiecare din cele
opt filme de neocolit.
În ciuda
coordonatelor diferite, Noul Cinema Românesc din ultimii (deja) peste 10 ani şi
celebrul curent neorealist apărut în Italia spre sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial au câteva asemănări aparent surprinzătoare (să nu uităm
că unul din termenii folosiţi pentru a-i încadra pe tinerii cineaşti români a
fost şi cel de neo-neorealism, care nu a prins însă rădăcini). Un aspect
central care leagă cele două valuri îl reprezintă receptarea defectuoasă de
către o parte a publicului, iar filmele neorealiste ale lui Vittorio De Sica
sunt un bun exemplu în acest sens.
Cunoscut actor în
filme comerciale de succes, care i-au adus libertate şi banii necesari pentru
proiectele personale, De Sica a dat ca regizor câteva din filmele care au
definit neorealismul italian. Sciuscia (1946), Ladri di biciclette (1948), Miracolo a
Milano (1951) şi Umberto D. (1952) sunt considerate vârfurile sale. Privite
acum ca mari filme, în care definitoriu este felul deopotrivă melodramatic şi
realist de a surprinde condiţia umană, cele patru producţii şi autorul lor nu
au scăpat la vremea respectivă de critici acerbe, atât din partea dreptei, cât şi a stângii.
Potrivit
istoricului italian de cinema Paolo Russo, dreapta l-a acuzat că expune în
public „rufele murdare” ale Italiei, că prezintă sărăcie, probleme
sociale, mizerie. Ştiu, vi se pare cunoscut, pentru că cei care
strâmbă otova din nas, în general în necunoştinţă de cauză, la vârfurile
cinematografiei româneşti din ultimii ani au acuzat la rândul lor, printre altele, mizerabilismul (de parcă cineaştii sunt în solda Ministerului
Turismului; ca să nu mai menţionăm de fapt efectul cu sens contrar pe care l-au
determinat regizorii autohtoni – punerea ţării noastre pe harta culturală a
lumii). Din partea stângii, De Sica şi scenaristul Cesare Zavattini au fost
acuzaţi că „nu îşi asumă niciodată în mod deschis o poziţie ideologică, fiind
mai degrabă interesaţi să scoată în evidenţă aspectul umanist şi sociologic al
poveştilor lor”.
 |
| Vittorio De Sica |
Un alt lucru mai
puţin cunoscut dar care merită o privire atentă este şi acela că la originea
unei părţi semnificative a succesului de critică al ambelor direcţii
cinematografice se află câte un scenarist. În cazul cinematografiei noastre
este vorba de Răzvan Rădulescu, cel care, în calitate de scenarist principal,
co-scenarist, consultant sau autor de dialoguri, a jucat un rol decisiv în
consolidarea unui tip de cinema care şi-a făcut o reputaţie la nivel
internaţional (ultima sa contribuţie importantă o reprezintă colaborarea cu
Călin Peter Netzer la scenariul pentru Poziţia copilului, singurul lungmetraj
românesc premiat cu Ursul de Aur la Berlin).
Şi ajungem, astfel,
la filmul care va putea fi văzut marţi la BCUT. Umberto D. are la bază un text
de Cesare Zavattini, unul din cei mai cunoscuţi scenarişti şi scriitori
italieni şi un colaborator apropiat al lui Vittorio De Sica. Zavattini a
contribuit la scenariile celor mai mari filme ale lui De Sica, dar şi la
numeroase alte producţii italiene neorealiste sau din perioada ulterioară.
„Ideea mea fixă
este să deromanţez cinematograful. Aş
vrea să-i învăţ pe oameni să privească viaţa cotidiană cu aceeaşi pasiune pe
care o pun când citesc o carte”, spunea Cesare Zavattini. În Umberto D. suntem,
e drept, încă departe de experimentele liminale de peste câteva decenii ale
unor cineaşti ca Chantal Akerman, Bela Tarr, Apichatpong Weerasethakul sau Cristi Puiu. Însă Zavattini şi
De Sica amplifică atenţia pe care privirea spectatorului ar trebui să o acorde
gesturilor simple, cotidiene şi, mai ales, momentelor în care „nu se întâmplă
nimic”. Ce poate fi mai banal decât povestea unui bătrân sărac, singur şi pe
cale de a fi evacuat şi a căţelului său? Tocmai din această
aparentă simplitate de inspiraţie chapliniană cei doi cineaşti - regizorul şi scenaristul - extrag esenţa
unei vieţi, a unei societăţi şi, de fapt, a condiţiei umane.
„Ajutaţi” de muzica melodramatică şi de scenele voit emoţionante (dar
exemplar de realiste) construite de Zavattini, plonjăm, ca spectatori, într-o
varietate de emoţii şi trăiri. Simţim milă pentru bătrânul împins aproape de
cerşetorie, râdem uneori la „jocul” căţelului, ne revoltăm pe răutatea
proprietăresei şi pe indiferenţa generală, ne bucurăm de prietenia dintre
bătrân şi fata din casă şi răsuflăm uşuraţi la final, poate cu lacrimi în ochi,
după ce tocmai am asistat la una din cele mai sfâşietoare scene din istoria
cinematografiei, când montajul alert ne face părtaşi la pihologia
protagonistului într-un moment dramatic.
Deşi s-a scris că „pesimismul care
străbate filmul face parte din metoda autorilor de a denunţa o condiţie umană
şi socială nedreaptă” (Gianni Rondolino), aş spune, asumând un clişeu, că filmul
este o glorificare a vieţii: Şi nu atât datorită
finalului fericit, cât acelei focalizări pe banalitatea gesturilor de fiecare
zi.
P.S. Informaţii
extrem de utile despre filmele şi cineaştii din Italia pot fi găsite în volumul tradus în
română „Istoria cinematografului italian”, de Paolo Russo (IBU Publishing,
2011)
Evenimentul „50 de
ani de cinema italian în capodopere” este organizat de Biblioteca Centrală
Universitară “Eugen Todoran” Timişoara, în parteneriat cu Consulatul General al
Italiei la Timişoara, reprezentat prin ataşat cultural prof. Gloria Gravina.
Toate proiecţiile au loc în Aula BCUT.
Programul complet
al proiecţiilor:
26 februarie, ora
18: Umberto D. (1952), regia Vittorio De Sica
5 martie, ora 18: Rocco
e i suoi fratelli/Rocco şi fraţii săi (1960), regia Luchino Visconti
12 martie, ora 18:
Il posto/Slujba (1961), regia Ermanno Olmi
19 martie, ora 18:
Giulietta degli spiriti/Giulietta şi spiritele (1965), regia Federico Fellini
26 martie, ora 18: Il
Vangelo secondo Matteo/Evanghelia după Matei (1964), regia Pier Paolo Pasolini
2 aprilie, ora 18:
Il deserto roso/Deşertul roşu (1964), regia Michelangelo Antonioni
9 aprilie, ora 18:
Amarcord (1973), regia Federico Fellini
16 aprilie, ora 18:
Il sole anche di notte/Soare până şi noaptea (1990), regia Paolo & Vittorio
Taviani
Kiddo a intrat în penitenciarul din Arad
WEST SIDE ŞTIRI
1. Kiddo (în regia lui Millo Simulov) a fost filmat integral în Arad. După un periplu pe la Cannes, TIFF, Novi Sad, Pecs şi alte festivaluri, "primul film interactiv" (cum e promovat) se întoarce acasă. Vineri a fost proiectat şi la penitenciarul din Arad, acolo unde s-au filmat cîteva scene. La Timishort am văzut şi mi-a plăcut Hello Kitty, tot de arădeanul Simulov. Aşa că, dacă mai aveţi ocazia să-l vedeţi pe Kiddo, daţi-i o şansă (chiar dacă nu sunt convins că trucul acela cu final alternativ, nu e altceva decît o manevră de marketing care îmi aminteşte de nişte telenovele braziliene din anii '90). TRAILERUL cu vocea aia gen Pro sau de "profet new age" nu face un serviciu filmului, dar e filmat fain (calitate pe care o avea şi Hello Kitty) şi îl are pe Adrian Titieni.
2. Azi la Timişoara, luaţi-vă pantofi de alergat, un polar uşor, beţe de drumeţie şi daţi fuga în aula BCUT pînă la ora 19:30. Facem alergare pe crestele Făgăraşilor.
CS Alternative propune iubitorilor de munte, sport si alergare din Timisoara (si nu numai) o proiectie de film cu tematica montana. Este vorba despre povestea in imagini a celor 2 etape de alergare montana pe crestele fagarasene si a celor care le-au trait la intensitate maxima in cadrul concursului "Ultra Trail Fagaras 2012", un eveniment din seria CarpathianMan ce a avut loc in muntii Fagaras in perioada 31aug-02sep 2012. Invitat special, organizatorul "Ultra Trail Fagaras" - Lucian Clinciu.
Detalii despre eveniment găsiţi şi aici. Mulţumim Bibliotecii Universitare Eugen Todoran care face posibil evenimentul. De mâine începe aici o minunată serie de filme italiene de colecţie. Dar despre asta va scrie, pe larg, Ionuţ Mareş.
1. Kiddo (în regia lui Millo Simulov) a fost filmat integral în Arad. După un periplu pe la Cannes, TIFF, Novi Sad, Pecs şi alte festivaluri, "primul film interactiv" (cum e promovat) se întoarce acasă. Vineri a fost proiectat şi la penitenciarul din Arad, acolo unde s-au filmat cîteva scene. La Timishort am văzut şi mi-a plăcut Hello Kitty, tot de arădeanul Simulov. Aşa că, dacă mai aveţi ocazia să-l vedeţi pe Kiddo, daţi-i o şansă (chiar dacă nu sunt convins că trucul acela cu final alternativ, nu e altceva decît o manevră de marketing care îmi aminteşte de nişte telenovele braziliene din anii '90). TRAILERUL cu vocea aia gen Pro sau de "profet new age" nu face un serviciu filmului, dar e filmat fain (calitate pe care o avea şi Hello Kitty) şi îl are pe Adrian Titieni.
2. Azi la Timişoara, luaţi-vă pantofi de alergat, un polar uşor, beţe de drumeţie şi daţi fuga în aula BCUT pînă la ora 19:30. Facem alergare pe crestele Făgăraşilor.
CS Alternative propune iubitorilor de munte, sport si alergare din Timisoara (si nu numai) o proiectie de film cu tematica montana. Este vorba despre povestea in imagini a celor 2 etape de alergare montana pe crestele fagarasene si a celor care le-au trait la intensitate maxima in cadrul concursului "Ultra Trail Fagaras 2012", un eveniment din seria CarpathianMan ce a avut loc in muntii Fagaras in perioada 31aug-02sep 2012. Invitat special, organizatorul "Ultra Trail Fagaras" - Lucian Clinciu.
Detalii despre eveniment găsiţi şi aici. Mulţumim Bibliotecii Universitare Eugen Todoran care face posibil evenimentul. De mâine începe aici o minunată serie de filme italiene de colecţie. Dar despre asta va scrie, pe larg, Ionuţ Mareş.
Argo oscarizat de insasi Casa Alba
Intr-o noapte in care nici macar o singura surpriza nu a dereglat ritmul de desfasurare al Oscarurilor sau pronosticurile cele mai evidente (Daniel Day Lewis, Jennifer Lawrence, Anne Hathaway, Christoph Waltz, Q. Tarantino, Ben Affleck, Ang Lee, Michael Haneke, toti au plecat acasa cu statuete), declicul s-a produs la final cand insasi Prima Doamna a Statelor Unite, Michelle Obama, a transmis in direct castigatorul Oscar pentru cel mai bun film: Argo. Masina de propaganda e, deci, pe maini bune. Acum, mai mult ca niciodata, putem spune ca Oscarurile sunt tot un joc de-a politicul insa cu actori mult mai buni.
Lista castigatorilor o gasiti pe imdb. Spectacolul, daca n-ati facut noapte alba, il revedeti pe Hbo sau pe torrenti you tube,ca de obicei. N-a fost cine stie ce. Seth MacFarlane ori s-a cenzurat ori nu e deloc amuzant live. Practic in sala batea vantul. Cu Ricky Gervais ar fi curs sange.
Loteria viselor de celuloid
Au mai ramas doar cateva ore pana sa aflam ce actori, regizori, filme si producatori au batut palma anul asta cu zeita Fortuna. In ultima luna v-am provocam pe voi, cititori ai Marelui Ecran, sa ne dati pronosticurile voastre in privinta Oscarurilor. Imediat va fi randul nostru. Pana atunci sa vedem cum stau lucrurile si care-s sansele:
Cel mai bun actor in rol principal: Daniel Day Lewis (86,8%); Denzel Washington (7,8%)
Cea mai buna actrita in rol principal: Emmanuelle Riva (42.1%); Jennifer Lawrence (36.8%)
Cel mai bun actor in rol secundar: Christoph Waltz (52,6%); Tommy Lee Jones (34,2%)
Cea mai buna actrita in rol secundar: Anne Hathaway (89,5%)
Cel mai bun scenariu original: Django Unchained (68,4%); Zero Dark Thirty (21%)
Cel mai bun scenariu adaptat: Argo (47,3%); Lincoln (31,5%)
Cea mai buna animatie: Brave (65,7%); Wreck-It Ralph (23,6%)
Cel mai bun film strain: Amour (92,1%); War Witch (5%)
Cea mai buna coloana sonora: Life of Pi (57,8%); Skyfall (21%)
Cea mai buna imagine: Life of Pi (73,6%); Lincoln (10,5%)
Cele mai bune efecte vizuale: Life of Pi (71%); The Hobbit (18,4%)
Cel mai bun documentar: Searching for Sugar Man (76,3%); How to Survive a Plague (13%)
Cel mai bun regizor: Steven Spielberg (63%); Ang Lee (23,6%)
Cel mai bun film: Argo (50%); Lincoln (29%); Life of Pi (10,5%)
Si acum, daca am vazut cum bate vantul in randul cititorilor mai cinefili ai nostri, e timpul sa ne dam si noi cu presupusul.
Best Actor: Joaquin Phoenix, The Master
Best Actress: Quvenzhane Wallis, Beasts of the Southern Wild
Best Supporting Actor: Robert De Niro, Silver Linings Playbook
Best Supporting Actress: Sally Field, Lincoln
Best Original Screenplay: Django Unchained
Best Adapted Screenplay: Beasts of the Southern Wild
Best Animated Feature: Frankenweenie
Best Foreign Language Film: Amour, Austria
Best Original Score: Argo, Alexandre Desplat
Best Cinematography: Anna Karenina, Seamus McGarvey
Best Visual Effects: Life of Pi
Best Documentary Feature: The Invisible War
Best Director: Benh Zeitlin, Beasts of the Southern Wild
Best Picture: Beasts of the Southern Wild
(Adina)
Best Actor: Daniel Day-Lewis
Best Actress: Emmanuelle Riva
Best Supporting Actor: Philip Seymour Hoffman
Best Supporting Actress: Anne Hathaway
Best Original Screenplay: Django Unchained
Best Adapted Screenplay: Beasts of the Southern Wild
Best Animated Feature: Brave
Best Foreign Language Film: Amour
Best Original Score: Life of Pi
Best Cinematography: Life of Pi
Best Visual Effects: Prometheus
Best Documentary Feature: Searching for Sugar Man
Best Director: Benh Zeitlin
Best Picture: Argo
(Richie)
De cînd facem concursul acesta a devenit deja tradiţional duelul meu cu Richie, unu la unu (care nimereşte mai multe predicţii). Anul acesta, eu am zis pas.
Ştiam că Premiile Oscar sunt despre industrie, dar anul ăsta pur şi simplu mi-a ajuns. Toate marile favorite sunt filme de propagandă. Acum, e posibil să argumentaţi că Hollywoodul întreg e o uriaşă maşină de propagandă pentru "visul american". Numai că tura asta e prea făţiş. Cel puţin trei filme par a fi comandate şi finanţate de CIA, Armata americană, Departamentul de Stat etc.
Argo e un "thriller" absolut mediocru, a cărui singură poantă bună ("Ar go fuc#ing nuts") e repetată de atîtea ori pînă devine iritantă. Deşi plasat în Iran, iranienii sunt de decor (aşa cum a arătat şi Adina) atunci cînd nu sunt pur şi simplu fraieri, pentru a sublinia destoinicia ofiţerului CIA (un tip care în viaţa reală era mult mai spectaculos decît monocromul Affleck). Filmul e despre o mare cacialma pusă la cale de serviciile americane pentru a scoate nişte ostatici din Teheran, în contextul turbulent al revoluţiei iraniene. Scenariul "Hollywood" i-a uns probabil la inimă pe votanţii "academicieni". Care nu s-au prins că şi Argo e o cacialma. Spre onoarea ei, o cacialma agreabilă.
Spre deosebire de Zero Dark Thirty, care m-a indispus vreo cîteva zile. Nu se poate să dai "high five" după ce ai împuşcat un om, ca atunci cînd echipa ta cîştigă SuperBowl-ul. După executarea lui Bin Laden, un soldat revendică uciderea "În numele lui Dumnezeu". Pare-se că n-am ieşit încă din logica cruciadelor. Şi nici nu abordez subiectul "tortură". Peste 500 de ani, istoricii (dacă vor mai exista) vor numi perioada asta Evul Mediu tîrziu. Zero Dark Thirty e o dovadă în acest sens. Chiar aşa, dark times...
Lincoln e cel mai inofensiv dar şi cel mai plictisitor dintre titlurile astea. Pentru că americanii au o istorie scurtă, au nevoie de un pantheon autohton. Filmul lui Spielerg deifică şi mai tare un personaj (deja monumental) ca preşedintele Lincoln, în loc să-l explice. Totul pe fondul unei proceduri birocratice complicate, precum adoptarea amendamentului care a interzis sclavia. N-am aflat de ce Lincoln era aşa pornit pe amendamentul ăsta, ce-l mîna pe el în luptă...Mistere...
Despre Life of Pi m-am exprimat deja. În afară de bogăţia vizuală incontestabilă, filmul lui Ang Lee este unul sărac din punct de vedere cinematografic şi narativ.
Pînă şi Flight, Django şi Silver Linings...sunt mai sincere, mai proaspete şi mai amuzante decît cele patru favorite de mai sus. Ce este cinema la nominalizările de anul acesta? The Master (lipseşte la cel mai bun film) şi Beasts of the Southern Wild. Nu mă aştept să ia mare lucru. Poate că Oscarurile nu s-au schimbat - sunt ce au fost mereu. Poate m-am schimbat eu. Şi nu, nu sunt anti-american.
(Lucian)
Cel mai bun actor in rol principal: Daniel Day Lewis (86,8%); Denzel Washington (7,8%)
Cea mai buna actrita in rol principal: Emmanuelle Riva (42.1%); Jennifer Lawrence (36.8%)
Cel mai bun actor in rol secundar: Christoph Waltz (52,6%); Tommy Lee Jones (34,2%)
Cea mai buna actrita in rol secundar: Anne Hathaway (89,5%)
Cel mai bun scenariu original: Django Unchained (68,4%); Zero Dark Thirty (21%)
Cel mai bun scenariu adaptat: Argo (47,3%); Lincoln (31,5%)
Cea mai buna animatie: Brave (65,7%); Wreck-It Ralph (23,6%)
Cel mai bun film strain: Amour (92,1%); War Witch (5%)
Cea mai buna coloana sonora: Life of Pi (57,8%); Skyfall (21%)
Cea mai buna imagine: Life of Pi (73,6%); Lincoln (10,5%)
Cele mai bune efecte vizuale: Life of Pi (71%); The Hobbit (18,4%)
Cel mai bun documentar: Searching for Sugar Man (76,3%); How to Survive a Plague (13%)
Cel mai bun regizor: Steven Spielberg (63%); Ang Lee (23,6%)
Cel mai bun film: Argo (50%); Lincoln (29%); Life of Pi (10,5%)
Si acum, daca am vazut cum bate vantul in randul cititorilor mai cinefili ai nostri, e timpul sa ne dam si noi cu presupusul.
Best Actor: Joaquin Phoenix, The Master
Best Actress: Quvenzhane Wallis, Beasts of the Southern Wild
Best Supporting Actor: Robert De Niro, Silver Linings Playbook
Best Supporting Actress: Sally Field, Lincoln
Best Original Screenplay: Django Unchained
Best Adapted Screenplay: Beasts of the Southern Wild
Best Animated Feature: Frankenweenie
Best Foreign Language Film: Amour, Austria
Best Original Score: Argo, Alexandre Desplat
Best Cinematography: Anna Karenina, Seamus McGarvey
Best Visual Effects: Life of Pi
Best Documentary Feature: The Invisible War
Best Director: Benh Zeitlin, Beasts of the Southern Wild
Best Picture: Beasts of the Southern Wild
(Adina)
Best Actor: Daniel Day-Lewis
Best Actress: Emmanuelle Riva
Best Supporting Actor: Philip Seymour Hoffman
Best Supporting Actress: Anne Hathaway
Best Original Screenplay: Django Unchained
Best Adapted Screenplay: Beasts of the Southern Wild
Best Animated Feature: Brave
Best Foreign Language Film: Amour
Best Original Score: Life of Pi
Best Cinematography: Life of Pi
Best Visual Effects: Prometheus
Best Documentary Feature: Searching for Sugar Man
Best Director: Benh Zeitlin
Best Picture: Argo
(Richie)
De cînd facem concursul acesta a devenit deja tradiţional duelul meu cu Richie, unu la unu (care nimereşte mai multe predicţii). Anul acesta, eu am zis pas.
Ştiam că Premiile Oscar sunt despre industrie, dar anul ăsta pur şi simplu mi-a ajuns. Toate marile favorite sunt filme de propagandă. Acum, e posibil să argumentaţi că Hollywoodul întreg e o uriaşă maşină de propagandă pentru "visul american". Numai că tura asta e prea făţiş. Cel puţin trei filme par a fi comandate şi finanţate de CIA, Armata americană, Departamentul de Stat etc.
Argo e un "thriller" absolut mediocru, a cărui singură poantă bună ("Ar go fuc#ing nuts") e repetată de atîtea ori pînă devine iritantă. Deşi plasat în Iran, iranienii sunt de decor (aşa cum a arătat şi Adina) atunci cînd nu sunt pur şi simplu fraieri, pentru a sublinia destoinicia ofiţerului CIA (un tip care în viaţa reală era mult mai spectaculos decît monocromul Affleck). Filmul e despre o mare cacialma pusă la cale de serviciile americane pentru a scoate nişte ostatici din Teheran, în contextul turbulent al revoluţiei iraniene. Scenariul "Hollywood" i-a uns probabil la inimă pe votanţii "academicieni". Care nu s-au prins că şi Argo e o cacialma. Spre onoarea ei, o cacialma agreabilă.
Spre deosebire de Zero Dark Thirty, care m-a indispus vreo cîteva zile. Nu se poate să dai "high five" după ce ai împuşcat un om, ca atunci cînd echipa ta cîştigă SuperBowl-ul. După executarea lui Bin Laden, un soldat revendică uciderea "În numele lui Dumnezeu". Pare-se că n-am ieşit încă din logica cruciadelor. Şi nici nu abordez subiectul "tortură". Peste 500 de ani, istoricii (dacă vor mai exista) vor numi perioada asta Evul Mediu tîrziu. Zero Dark Thirty e o dovadă în acest sens. Chiar aşa, dark times...
Lincoln e cel mai inofensiv dar şi cel mai plictisitor dintre titlurile astea. Pentru că americanii au o istorie scurtă, au nevoie de un pantheon autohton. Filmul lui Spielerg deifică şi mai tare un personaj (deja monumental) ca preşedintele Lincoln, în loc să-l explice. Totul pe fondul unei proceduri birocratice complicate, precum adoptarea amendamentului care a interzis sclavia. N-am aflat de ce Lincoln era aşa pornit pe amendamentul ăsta, ce-l mîna pe el în luptă...Mistere...
Despre Life of Pi m-am exprimat deja. În afară de bogăţia vizuală incontestabilă, filmul lui Ang Lee este unul sărac din punct de vedere cinematografic şi narativ.
Pînă şi Flight, Django şi Silver Linings...sunt mai sincere, mai proaspete şi mai amuzante decît cele patru favorite de mai sus. Ce este cinema la nominalizările de anul acesta? The Master (lipseşte la cel mai bun film) şi Beasts of the Southern Wild. Nu mă aştept să ia mare lucru. Poate că Oscarurile nu s-au schimbat - sunt ce au fost mereu. Poate m-am schimbat eu. Şi nu, nu sunt anti-american.
(Lucian)
duminică, 24 februarie 2013
Nişte golani. De la 1961
OLD SCHOOL: WEST SIDE STORY
După fenomenul pe care l-am semnalat recent, vine altu, tot "school made". Ziarele titrează: "Fenomenul Harlem Shake degenerează în şcoli".
Of, of! Tinerii din ziua de azi sunt...ca tinerii dintotdeauna. Sfidează autoritatea. Nu respectă regulile. Atîrnă degeaba pe străzi. "They're up to no go good". Io zic să-i legăm pe toţi, domnule poliţist!
"De ce staţi toţi aici, blocînd trotuarul?"
"Vedeţi, domnule, ne e frică să mergem acasă. E un mediu atît de nociv. Nu primim dragoste acolo"
(...)
"Dragă domnule sergent Krupke, trebuie să înţelegeţi. Mamele noastre sunt junkies, taţii sunt toţi beţivi. Sfinte Moise, normal că suntem golani".
O mostră de subversivitate şi adevăr "in your face" spus pe note muzicale, acum 50 de ani. West Side Story (1961, Jerome Robbins & Robert Wise, muzica: Leonard Bernstein). Apropo de premiile alea care se împart azi. A luat zece bucăţi.
După fenomenul pe care l-am semnalat recent, vine altu, tot "school made". Ziarele titrează: "Fenomenul Harlem Shake degenerează în şcoli".
Of, of! Tinerii din ziua de azi sunt...ca tinerii dintotdeauna. Sfidează autoritatea. Nu respectă regulile. Atîrnă degeaba pe străzi. "They're up to no go good". Io zic să-i legăm pe toţi, domnule poliţist!
"De ce staţi toţi aici, blocînd trotuarul?"
"Vedeţi, domnule, ne e frică să mergem acasă. E un mediu atît de nociv. Nu primim dragoste acolo"
(...)
"Dragă domnule sergent Krupke, trebuie să înţelegeţi. Mamele noastre sunt junkies, taţii sunt toţi beţivi. Sfinte Moise, normal că suntem golani".
O mostră de subversivitate şi adevăr "in your face" spus pe note muzicale, acum 50 de ani. West Side Story (1961, Jerome Robbins & Robert Wise, muzica: Leonard Bernstein). Apropo de premiile alea care se împart azi. A luat zece bucăţi.
Amour in 30 de cuvinte
Amour (2012), r. Michael Haneke
You know what real love is? It's wiping someone's arse or changing the sheets when they've wet themselves. And letting them keep their dignity so you can both go on.
(The Deep Blue Sea, 2011, r. Terence Davies)
sâmbătă, 23 februarie 2013
Grupul rockerilor anonimi. Şi cu probleme
Dacă Morgen (2010), debutul lui Crişan, avea ca loc de desfăşurare mica localitate de frontieră Salonta, în Rocker rămânem în acelaşi judeţ, Bihor, dar avansăm în Oradea. Localizarea precisă nu este în acest caz foarte importantă (cadrele strânse pe protagonist ne arată de altfel foarte puţin din oraş), ci funcţionează în special ca substitut pentru o provincie generică, locul unde anonimatul este un dat şi, pentru unii, o povară.
Victor, un rocker amator de 45 de ani ajuns angajat într-o firmă de topografie şi tată-protector al solistului dependent de droguri dintr-o anonimă trupă de rock, este personajul care acaparează aproape toate cadrele. Iar Dan Chiorean, actor din Cluj necunoscut în lumea cinematografiei, se achită corespunzător de sarcina de a ţine pe umeri întregul film, ştiind când să emoţioneze fără emfază şi când să fie opac sau imprevizibil. Naturali şi potriviţi sunt şi ceilalţi actori, în frunte cu Alin State, al cărui personaj, fiul (Florin alias Dinte), este mai tot timpul sub influenţa stupefiantelor (de reţinut sunt de asemenea interpretările celor două actriţe cu nume mai cunoscute - Ofelia Popii şi Crina Semciuc).
Atenţia este aproape mereu focalizată pe Victor, chiar şi atunci când acesta se află într-un grup sau când un alt personaj este în prim-plan. Marian Crişan nu se teme de cadrele prelungite cu chipul bărbatului (sau ale altor personaje), când orice grimasă dă seama despre o stare. Este un exemplu de abordare behavioristă atent lucrată, în care nu anticiparea reacţiilor este importantă (fiind, de altfel, şi imposibilă - în contradicţie cu tratarea clasic-hollywoodiană), decisiv fiind impactul celor mai mici gesturi în dezvoltarea personajului şi a tensiunii din jurul său şi în surprinderea autenticităţii. Insistenţa în stil cine-verite pe figura protagonistului, abordare care aminteşte de primele filme ale unor regizori ca Milos Forman sau Bela Tarr, redă umanitatea complexă a acestuia şi îndeamnă la o reconfigurare a felului de a privi un chip ca oglindă a pulsiunilor sufleteşti.
Marian Crişan construieşte un personaj paradoxal, imposibil de încadrat tipologic şi, până la final, dificil de înţeles. Comportamentul lui Victor are suficiente direcţii ce ar putea fi considerate reprobabile după normele sociale, morale şi legale unanim acceptate. Însă ţelul ultim al personajului este nobil, în orice accepţiune: salvarea, indiferent cum, a fiului de pe calea autodistrugerii (ceea ce aminteşte, cumva, de sacrificiile neînţelese ale unor personaje din filmele lui Bunuel sau Bresson). Iar cea mai puternică legătură dintre tată şi fiu este reprezentată de imersiunea în ritmurile melodiilor ascultate sau interpretate.
Muzica rock exclusiv diegetică funcţionează de altfel ca un metronom, într-un film atent controlat şi intens în cea mai mare parte. Marian Crişan oferă şi la nivel de imagine, la momente potrivite, pauze de respiraţie, prin câteva planuri generale spectaculoase, între cadrele sufocante centrate pe protagonist. De altfel, tânărul cineast practică o pendulare între scenele de exterior şi cele de interior, oferind un ritm aparte ansamblului.
Din păcate, există, la nivel scenaristic, două alunecări majore, într-un film care de altfel nu-şi propune să transmită vreun mesaj evident. Una este momentul în care, la o repetiţie, fiul face trimitere către stilistica anti-mainstream, exprimată prin cadre fixe şi lungi, a noului val din cinematografia română (cât de diferit şi aluziv era momentul oarecum similar ales de Porumboiu în A fost sau n-a fost?!). Această facere cu ochiul către publicul cinefil este deplasată, în contextul realist al filmului. Al doilea moment este o explozie temperamentală dinspre final a tatălui, când pare a se adresa nu atât şoferului împotriva căruia răbufneşte, ci spectatorului televizual indiferent la posibilele drame din jur ("Toată lumea în casă la televizor!").
Ionuţ Mareş
vineri, 22 februarie 2013
Iran și alte locații exotice de filmare: Argo vs. Persepolis
Câteva sute de ani de istorie a Iranului sunt împachetate și
îngrămădite în primele câteva minute ale filmului Argo. Cu dramele de rigoare, schițate telegrafic: regimuri căzute
violent, intervenții americane din umbră, oameni de rând trăind în mizerie.
Episoadele istorice puse pe fast-forward sunt redate prin colaje, desene și
fotografii care mi-au amintit (inclusiv tematic) de Persepolis-ul lui Marjane Satrapi.
Debutul lui Argo
te face să crezi că regizorul Ben Affleck vrea să expună o felie cât mai onestă
de istorie a unei țări din Orientul Mijlociu. Printre altele, el pare că vrea
să exploreze inclusiv vina avută de Statele Unite în tulburările politice din
zonă. Dar doar pare. Ce urmează după primele minute arată că Affleck nu și-a
propus să sondeze un trecut istoric cețos, dintr-o regiune asupra căreia
planează spectrul unor conflicte violente de mulți-mulți ani. El a vrut să facă
doar un thriller. Și i-a ieșit, fără doar și poate.
Argo cultivă un
suspans intens, cu trucuri narative și de filmare aplicate impecabil. Îți agață
devreme atenția și te ține alături de soarta celor șase angajați ai ambasadei
americane din Teheran, mai întâi aflați la un pas de a fi linșați de gloata
revoluționară care a luat cu asalt clădirea ambasadei în 1979. Apoi refugiați
secreți în reședința ambasadorului canadian. Și, în cele din urmă, subiecții
unei escapade periculoase din capitala în care erau vânați de miliția
revoluționară.
Operațiunea spectaculoasă prin care un agent CIA, jucat de
Ben Affleck, reușește să îi scape pe cei 6 e plină de toate ingredientele unui
thriller ca la carte. Are momente pe care le privești fără să respiri, scăpări
pe muchie de cuțit, dar și secvențe amuzante. Îl are pe John Goodman și pe Alan
Arkin în două roluri secundare savuroase, iar pe Affleck în rolul principal al
eroului care riscă totul pentru a-și duce treaba la bun sfârșit. Are un
soundtrack antrenant, semnat de Alexandre Desplat (The King’s Speech, The Curious Case of Benjamin Button, Moonrise Kingdom, ș.a.), în care cei pasionați de muzica anilor '70
vor descoperi, printre altele, secvențe din piese legendare semnate Dire
Straits și Led Zeppelin. Plus un scenariu isteț și destul de neobișnuit, dacă
te gândești că producția semi-ironică a unui film hollywoodian nu apare prea
des în poveștile cu spioni CIA.
Ce nu are Argo? O
vedere mai largă asupra contextului care a dus la criza ostaticilor din Teheran
în 1979. O privire onestă asupra motivului pentru care angajații ambasadei s-au
grăbit să își ardă toate documentele în momentul în care revoluționarii au
năvălit în clădire. La fel ca Persepolis,
Argo e un film care aduce în
prim-plan istoria Iranului, prin intermediul unor povești personale. Doar că Persepolis rămâne focusat pe
schimbările sociale generate de pendularea unor regimuri tiranice la putere, pe
când Argo expediază subiectul în
primele câteva minute, după care face un portret sărac și tendențios al țării,
văzute exclusiv prin ochii superior-aroganți ai agentului CIA venit să îi
salveze cei 6 ostatici.
Cu alte cuvinte, deși e plasat în Iran și se anunță a fi un
film despre o perioadă tumultuoasă din istoria acestei țări, Argo e mai degrabă un film despre
”americani în Iran”. Adică folosește țara exclusiv ca decor pentru a demonstra
vitejia unui agent CIA. Cu toate că e un thriller impecabil realizat, cu
momente perfect dozate și cu tot ce-i trebuie unui film pentru a te ține
antrenat da capo al fine, Argo
rămâne, totuși, cam ca o porție de fast-food. Arătos și delicios, dar
superficial.
BREAKING: Premiile Bloggerilor Cinefili din Romania, editia secunda
Ascunsi dupa monitoarele noastre hd iata ca din nou, cei mai bloggeri dintre cinefilii români, am reusit sa incheiem deliberarile in legatura cu cele mai bune filme care au rulat anul trecut in tara noastra. La invitatia si sub tutela organizatorica a lui Marin Apostol de la blogdecinema.ro, 20 de "specialisti" si de emitenti de opinii informate au apreciat cat mai obiectiv oferta (destul de saraca) a filmelor consumate in 2012 identificand astfel numele care ar merita onorate cu Premiile Bloggerilor Cinefili. Vorbim strict de filme care au avut premiera intr-un cinema din apropierea nostra.
Cel mai bun film: Argo
Cel mai bun regizor: Ben Affleck (Argo)
Cel mai bun actor: Gary Oldman (Tinker Taylor Soldier Spy)
Cea mai bună actriță: Tilda Swinton (We Need to Talk About Kevin)
Cel mai bun actor în rol secundar: Alan Arkin (Argo)
Cea mai bună actriță în rol secundar: Judi Dench (Skyfall)
Cel mai bun film românesc: Dupa Dealuri (Cristian Mungiu)
Cel mai bun film de comedie: Seven Psychopaths
Cel mai bun film de acțiune: The Avengers
Cel mai bun film dramă: Argo
Cel mai bun horror, SF or fantasy: The Hobbit: An Unexpected Journey
Cel mai bun film de animație: Paranorman
Cel mai bun soundtrack: Skyfall
Cel mai prost film al anului -
Twilight
Cel mai bun director de imagine: Claudio Miranda (Life of Pi)
Cel mai bun film care nu s-a lansat oficial în România: Moonrise Kingdom
Cea mai mare dezamăgire a anului: Prometheus
joi, 21 februarie 2013
Copiii sunt bine-mersi, adultii doar sufera de intoleranta.
Aseara la Muzeul Taranului Roman - de fapt la Noul Cinematograf al Regizorului Roman din incinta MTR - trebuia sa aibe loc proiectia unui film: The Kids Are All Right, o productie din 2010 cu Annette Bening, Julianne Moore, Mark Ruffalo si Mia Wasikovska in care un barbat incearca sa innoade o conexiune cu copiii sai nascuti de un cuplu de lesbiene impregnate artificial cu samanta omului in urma cu 18 ani. E o poveste emotionanta si calda, spusa si jucata impecabil si care nu contine absolut nimic care sa contravina 'bunelor moravuri'. Facea parte din programul Lunei Istoriei LGBT (eveniment care sarbatoreste viata si cultura persoanelor gay, bisexuale sau transexuale). Din pacate proiectia a fost intrerupta brutal de un protest marsav al unor activisti nationalisti si excesiv de bisericosi, care au patruns in incinta cinematografului, cantand imnul tarii si scandand lozinci homofobe.
"Faceti-va un muzeu al gaylor si dati-va filmele si porcariile acolo!" striga un infocat sustinator al integritatii taranului roman.
Ca fapt divers, in seara asta e programat filmul multipremiat si nominalizat la Oscar al lui Michael Haneke, Amour. Sa ne asteptam la un tratament asemanator? Cred ca cinefilii de toate varstele si orientarile ar trebui sa-si apere dretul de a vedea un film in cinema, indiferent cat de controversat ar fi, lipsiti de sicanele unor oameni cu orizonturi mult ingustate de propriile convingeri.
Ps: cei prezenti sustin ca autoritatile nu au intervenit cu nimic, desi Jandarmeria si Politia se aflau la intrare iar "ultrasii" erau inarmati cu bannere si steaguri..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)