miercuri, 23 ianuarie 2013
Laureatul Ursului de Aur onorific 2013 vine în România
Realizatorul
francez de filme documentare Claude Lanzmann, care va fi omagiat şi laureat cu
un Urs de Aur onorific în februarie la Berlinale, va veni în martie la
Bucureşti. El va participa la un eveniment care precede Festivalul One World Romania.
Organizatorii au anunţat că cea de-a şasea ediţie One World Romania (11-17 martie), festival de film documentar dedicat
drepturilor omului, va fi
prefaţată de proiecţia maraton a filmului Shoah, regizat de Lanzmann.
Documentarul a fost realizat pe parcursul a 11 ani, din 1974 până în 1985.
Shoah, considerat
până astăzi cel mai important film despre Holocaust din toate timpurile, este
încă inedit în România. Cele 550 de minute de proiecţie sunt programate pe 9 şi
10 martie la Cinema Elvira Popescu, în prezenţa realizatorului, au precizat
organizatorii. Puteţi intra aici pentru mai multe detalii despre Lanzmann şi despre cum va fi omagiat la Festivalul de Film de la Berlin.
 |
| Claude Lanzmann |
Cu un program
extins şi foarte divers, One World Romania aduce anul acesta aproximativ 50 de
filme documentare recente. Marea majoritate a filmelor vor putea fi văzute în premieră în ţara noastră. Organizatorii ne anunţă că programul
este articulat în jurul ideii de URĂ, cu toate manifestările şi repercursiunile
ei sociale. Filmele vor fi împărţite în secţiuni tematice, iar câteva dintre
subiectele abordate prin selecţia din 2013 sunt statul de drept, propaganda şi
manipularea, discriminarea în toate formele ei, acceptarea persoanelor cu
dizabilităţi şi integrarea acestora în societate.
Anul acesta,
festivalul pune accent pe problemele tinerilor, organizând matinee pentru
liceeni, ateliere educative şi un juriu-surpriză. În plus, One World Romania va aduce dezbateri, proiecţii în locuri neconvenţionale, o
retrospectivă a legendarului regizor danez Jon Bang Carlsen, un workshop despre
producţia de filme documentare cu un trainer britanic şi documentare româneşti în premieră, ne mai asigură organizatorii - Asociaţia One World Romania şi Centrul Ceh.
Filmele vor fi
proiectate la mai multe cinematografe din centrul Bucureştiului - Cinemateca
Eforie, Cinemateca Union, Cinema Corso, Sala Horia Bernea a Muzeului Ţăranului Român şi sala Elvira Popescu a Institutului Francez. Deschiderea
oficială a festivalului va avea loc luni, 11 martie, la Cinema Patria. Detalii suplimentare sunt disponibile aici.
Un Post Scriptum
mai personal: Titulatura de festival dedicat drepturilor omului este înşelătoare şi nu trebuie să-i sperie pe cinefili.
Aparent ea trimite doar spre activism civic, însă din experienţa ediţiilor
trecute pot spune că evenimentul adună filme cu adevărat remarcabile,
unele din cele mai reuşite documentare recente, prezente la mari festivaluri (nu doar la cele de gen). Oricum, cea mai bună garanţie o reprezintă faptul că
selecţionerul One World Romania este cineastul Alexandru Solomon.
Deşi sunt un
devorator de filme de ficţiune, One World este festivalul meu preferat din
România. Săptămâna când îmi iau porţia de filme de nonficţiune pentru un an
întreg. Singurul regret este că nu pot vedea niciodată toate cele câteva zeci
de documentare, din simplul motiv că nu pot fi în două sau trei cinematografe în
acelaşi timp.
marți, 22 ianuarie 2013
Caleidoscopul cu amintiri – ”Distant Voices, Still Lives” (1988)
Plasat de revista TimeOut London pe locul 3 în topul celor mai bune filme britanice din toate timpurile, Distant Voices, Still Lives este un lungmetraj din 1988 scris şi regizat de Terence Davies şi premiat cu trofeul criticii internaţionale la Festivalul de la Cannes. Premiul FIPRESCI s-a dovedit şi cu acea ocazie unul din cele mai bune instrumente de impunere a filmelor originale şi demne de a fi reţinute de memoria cinefilă.
Structurat în două părţi – Distan Voices şi, evident, Still Lives –, filmul ne trimite în Liverpool, în anii 1940-1950, direct în mijlocul unei familii formate dintr-o mamă supusă şi devotată, un tată sever şi uneori violent şi trei copii (un băiat şi două fete) în proces de maturizare.
Impresionant este însă felul în care Terence Davies ne introduce în ”lumea” sa. Termenul în ghilimele nu este (doar) un clişeu la îndemână, ci un fapt cu rădăcini în realitate: Davies a împrumutat filmului o puternică amprentă autobiografică.
El apelează la un caleidoscop al memoriei, unde frânturile de amintiri, deşi uniforme prin imaginea în culori estompate sau sepia care le încadrează, se reorganizează neîntrerupt, în forme cât mai creative. Momentele alese sunt puncte de cotitură (nuntă, deces, naştere) sau lipsite de importanţă majoră, cel puţin în accepţiunea cinematografică mainstream-comercială.
Fragmentele de viaţă sunt scheciuri ce pot fi uşor desprinse unele de altele şi nu se influenţează reciproc. Îmbinarea lor conturează însă tablourile vii ale unor destine în căutarea iubirii şi a fericirii. Distant Voices, Still Lives nu este un musical, însă muzica are un rol hotărâtor: atrage de multe ori după ea imagini, senzaţii şi emoţii din trecut, asemenea unei madlene proustiene.
Davies urmează parcă incontrolabilele capricii ale memoriei. El este ca o gazdă primitoare şi deschisă care le arată invitaţilor albumul cu fotografii de familie şi recompune din fragmente trecutul. Fără ură, fără edulcorări, fără alunecări în patetic, dar cu uşoară nostalgie.
Senzaţia că suntem invitaţi să ne aruncăm privirea într-un album de familie este întărită de numeroasele cadre fixe, prelungite, bogate în detalii şi deloc plictisitoare. Dar şi de felul în care Davies îşi filmează de multe ori personajele: frontal, cu privirea direct în cameră. Universul lui Davies este marcat de trăiri intense, de scurte momente de fericire sau tristeţe. Exact amintirile pe care fiecare din noi le acumulează odată cu scurgerea implacabilă a anilor, după ce au trecut prin filtrele necunoscute ale memoriei.
Ionuţ Mareş
luni, 21 ianuarie 2013
duminică, 20 ianuarie 2013
2012 - recuperari (partea 1 din ...)
Recuperari bune din 2012.
(regie si scenariu: Christian Petzold)
O felie fascinanta din drama unei doctorite in Germania de Est.
Minimalism si mister a la Petzold si un joc nuantat al Ninei Hoss,
probabil cea mai talentata actrita germana a momentului.
Daca nu-l stiti pe Petzold, va mai recomand filmul meu favorit de la el:
(regie si scenariu: Xavier Dolan)
Filmul "de dragoste" al anului,
dragoste neconventionala si deloc siropoasa.
De neuitat prestatia Suzannei Clément.
(regie: Takashi Miike - dupa un joc Capcom)
Unul din putinele filme-facute-dupa-joc care se poate lua in considerare !
Popcorn japonez bine udat in unt, actiune si fantezie puternic atinsa
de lumea animatiei japoneze si dinamica intalnita in jocuri.
De joi seara sau wknd matineu.
Şapte ciripituri despre Django
GARCON, ÎNCĂ O PORŢIE DE SPAGHETTI WESTERN A LA CARTE!
În aceeaşi zi în care l-am văzut la cinema, am emis despre Django Dezlănţuitul (printre) primele mele ciripituri pe Twitter (de acum mă găsiţi şi acolo în versiune concentrată):
Am scris de rau de Inglourious basterds (imi sustin opinia de atunci) si mi-am incasat-o din toate partile. De Django e corect sa spun ca are un scenariu...glorios.
Negresit, (meta)scena favorita din Django e cand Tarantino "himself" (din nou în cameo) e spulberat de dinamita. Autoironie? Neah. It was just for fun. "I like the way you die, boy"
Ca sa nu zicem ca Waltz Christoph fura filmul ca in Bstrdz, zicem doar ca rolul "dr. Schultz" a fost scris pentru el. Wunderbar!
"Monsieur" DiCaprio e acum pe post de "col. Landa". Dar tot Waltz se dovedeste mai mare...in grad. Alt austriac care devine celebru la Hollywood pentru replici gen "Auf wiedersehen, baby".
Django Unchained nu mi s-a parut excesiv de violent. Violenta e mai mult sugerata. Cand se intampla ceva uber-nasol, camera se uita in alta parte. In schimb, cand sangele tasneste din toate directiile, e atat de ingrosat si de plin de sos tot maglavaisul, incat devine funny. De vazut la cinema (totusi, fara copii).
Ca de obicei, Q.T. serveşte clientelei un omagiu cald (şi agreabil) filmului de categoria B (în condiţii categoria A). De data asta în meniu am avut un spaghetti western preparat "a la carte". Reţineţi în acest sens "participarea amicală " a lui Franco Nero aka primul Django, dintr-un film din 1966 de Sergio Corbucci.
Django ar fi fost un film foarte bun daca finalul venea cu 20 -25 min. mai repede. Asa, e doar bunicel. Unii ar zice ca Q.T. nu stie cand sa se opreasca.
El ar spune că încă e "in the sweet spot".
ps. la insistenţele comentatorilor (cu mască sau fără), am căutat scena "pre-KKK", printre cel mai amuzante din Django. Probabil că nu întîmplător apare aici şi Jonah Hill.
În aceeaşi zi în care l-am văzut la cinema, am emis despre Django Dezlănţuitul (printre) primele mele ciripituri pe Twitter (de acum mă găsiţi şi acolo în versiune concentrată):
Am scris de rau de Inglourious basterds (imi sustin opinia de atunci) si mi-am incasat-o din toate partile. De Django e corect sa spun ca are un scenariu...glorios.
Negresit, (meta)scena favorita din Django e cand Tarantino "himself" (din nou în cameo) e spulberat de dinamita. Autoironie? Neah. It was just for fun. "I like the way you die, boy"
Ca sa nu zicem ca Waltz Christoph fura filmul ca in Bstrdz, zicem doar ca rolul "dr. Schultz" a fost scris pentru el. Wunderbar!
"Monsieur" DiCaprio e acum pe post de "col. Landa". Dar tot Waltz se dovedeste mai mare...in grad. Alt austriac care devine celebru la Hollywood pentru replici gen "Auf wiedersehen, baby".
Django Unchained nu mi s-a parut excesiv de violent. Violenta e mai mult sugerata. Cand se intampla ceva uber-nasol, camera se uita in alta parte. In schimb, cand sangele tasneste din toate directiile, e atat de ingrosat si de plin de sos tot maglavaisul, incat devine funny. De vazut la cinema (totusi, fara copii).
Ca de obicei, Q.T. serveşte clientelei un omagiu cald (şi agreabil) filmului de categoria B (în condiţii categoria A). De data asta în meniu am avut un spaghetti western preparat "a la carte". Reţineţi în acest sens "participarea amicală " a lui Franco Nero aka primul Django, dintr-un film din 1966 de Sergio Corbucci.
Django ar fi fost un film foarte bun daca finalul venea cu 20 -25 min. mai repede. Asa, e doar bunicel. Unii ar zice ca Q.T. nu stie cand sa se opreasca.
El ar spune că încă e "in the sweet spot".
ps. la insistenţele comentatorilor (cu mască sau fără), am căutat scena "pre-KKK", printre cel mai amuzante din Django. Probabil că nu întîmplător apare aici şi Jonah Hill.
sâmbătă, 19 ianuarie 2013
Din arhiva Marele Ecran
Acum exact o lună, Makunouchi Bento făcea proba de sunet înainte de "rescoruirea" live a animaţiei Aventurile Prinţului Ahmed* (regia: Lotte Reiniger, 1926). Ca să vedeţi de aproape cum se cîntă cu "beţişorul de ureche"...
Cu: Felix Petrescu & Valentin Toma
Imagine: cameră de telefon, 8 mpx
*show-ul caritabil s-a desfăşurat în faţa a peste 600 de spectatori, la sala Capitol (Filarmonica Timişoara) în 19 decembrie 2012
produs de Fundaţia "Pentru Voi" şi Asociaţia Marele Ecran
vineri, 18 ianuarie 2013
joi, 17 ianuarie 2013
Lecţia de dans 10: Rugină şi os
...ŞI NODURI ÎN GÎT
În articolul din Little White Lies dedicat lui De rouille et d'os aka Rust and bone -ultimul film de Jacques Audiard- muzica era catalogată drept "siropoasă" şi deci deranjantă.
Poate că pe alocuri a fost "sirop" Pop, dar personajul-muzică (coloana sonoră e compusă de Alexandre Desplat, atunci cînd nu e vorba de hituri de la radio sau de club) a fost la fel de inspirat ales şi folosit ca, să zicem, actorii din distribuţie.
Mă gîndesc de pildă la momentul de pe terasa blocului. Stephanie /Marion Cotillard se zbate să revină din depresia cauzată de pierderea picioarelor (nu cred că v-am spoiler-it, ăsta fiind primul lucru care se ştie despre film) în timpul unui exerciţiu cu balene ucigaşe la parcul acvatic unde lucra ca instructor şi entertainer. La cîteva luni după accident, aflată pe balcon şi imobilizată în scaun, Stephanie aude o piesă (poate din apartamentul vecin, poate din capul ei) pe care o folosea în programul coregrafic cu orci. Este momentul care o reîncarcă cu sete de viaţă şi îi dă puterea revenirii.
E totodată unul din cele mai intense şi sufocante (în acelaşi timp frumoase şi înălţătoare) momente de cinema din 2012. M-am regalat cu vizionarea filmului chiar în noaptea de revelion şi s-a lăsat cu artificii (ca în piesa lui Katy Perry) şi noduri groase în gît. Voila!
Rugină şi os este un anti-romance (deşi pe alocuri mai face cu ochiul şi către zonele mai "dulci" ale genului de care, declarativ, se distanţează). "Melo-trash" e definiţia filmului în cuvintele lui Audiard. Regizorul are o predilecţie pentru idilele între "ciudaţi", între oameni din lumi diferite (în Sur mes levres între un vagabond şi o secretară cvasi-nevăzătoare, în De battre mon coeur s'est arrete între un mic rechin imobiliar şi o pianistă asiatică).
Pe Stephanie o scoate din depresie relaţia neaşteptată cu Ali, un bodyguard (şi boxer în lupte ilegale). El e genul dintr-o bucată, "what you see is what you get", numai muşchi şi instinct, dar dă pe dinafară de viaţă şi firesc (exact ce îi trebuie fetei). Îl descoperim cu această ocazie pe actorul belgian Mathias Schoenaerts (pe care unii l-aţi văzut poate şi în Bullhead, solidul debut al lui Mickael Roskam). Nu e singurul de la care Audiard a cerut şi a primit totul. Protagonista, Marion Cotillard, este aici în rolul carierei sale (de pînă acum). Plus că îşi păstrează appeal-ul chiar dacă trupul îi este înjumătăţit (o recunoaştere specială ar trebui acordată departamentului efecte speciale).
Un indiciu pentru cît de importantă e munca lui Audiard cu actorii (recunoscut ca "regizor de actori) este dat de genericul de final, care începe cu derularea numelor actorilor principali şi a celor 5-6 secundari. Regizorul meu francez preferat (dintre contemporani) recunoaşte într-un interviu că are pretenţii enorme de la actori. După două-trei duble jucate cum le cere el, vrea să mai vadă alte două-trei variante "de la ei". Filmul a fost filmat şi produs în 4 luni (ca să ajungă în termen la Cannes), după ce s-a lucrat 2 ani la scenariu (împreună cu Thomas Bidegain, cu care Audiard a lucrat şi la precedentul Un prophete).
Rugină şi os nu are grandoarea sagăi Profetului, dar nu e mai puţin intens.
În articolul din Little White Lies dedicat lui De rouille et d'os aka Rust and bone -ultimul film de Jacques Audiard- muzica era catalogată drept "siropoasă" şi deci deranjantă.
Poate că pe alocuri a fost "sirop" Pop, dar personajul-muzică (coloana sonoră e compusă de Alexandre Desplat, atunci cînd nu e vorba de hituri de la radio sau de club) a fost la fel de inspirat ales şi folosit ca, să zicem, actorii din distribuţie.
Mă gîndesc de pildă la momentul de pe terasa blocului. Stephanie /Marion Cotillard se zbate să revină din depresia cauzată de pierderea picioarelor (nu cred că v-am spoiler-it, ăsta fiind primul lucru care se ştie despre film) în timpul unui exerciţiu cu balene ucigaşe la parcul acvatic unde lucra ca instructor şi entertainer. La cîteva luni după accident, aflată pe balcon şi imobilizată în scaun, Stephanie aude o piesă (poate din apartamentul vecin, poate din capul ei) pe care o folosea în programul coregrafic cu orci. Este momentul care o reîncarcă cu sete de viaţă şi îi dă puterea revenirii.
E totodată unul din cele mai intense şi sufocante (în acelaşi timp frumoase şi înălţătoare) momente de cinema din 2012. M-am regalat cu vizionarea filmului chiar în noaptea de revelion şi s-a lăsat cu artificii (ca în piesa lui Katy Perry) şi noduri groase în gît. Voila!
Rugină şi os este un anti-romance (deşi pe alocuri mai face cu ochiul şi către zonele mai "dulci" ale genului de care, declarativ, se distanţează). "Melo-trash" e definiţia filmului în cuvintele lui Audiard. Regizorul are o predilecţie pentru idilele între "ciudaţi", între oameni din lumi diferite (în Sur mes levres între un vagabond şi o secretară cvasi-nevăzătoare, în De battre mon coeur s'est arrete între un mic rechin imobiliar şi o pianistă asiatică).
Pe Stephanie o scoate din depresie relaţia neaşteptată cu Ali, un bodyguard (şi boxer în lupte ilegale). El e genul dintr-o bucată, "what you see is what you get", numai muşchi şi instinct, dar dă pe dinafară de viaţă şi firesc (exact ce îi trebuie fetei). Îl descoperim cu această ocazie pe actorul belgian Mathias Schoenaerts (pe care unii l-aţi văzut poate şi în Bullhead, solidul debut al lui Mickael Roskam). Nu e singurul de la care Audiard a cerut şi a primit totul. Protagonista, Marion Cotillard, este aici în rolul carierei sale (de pînă acum). Plus că îşi păstrează appeal-ul chiar dacă trupul îi este înjumătăţit (o recunoaştere specială ar trebui acordată departamentului efecte speciale).
Un indiciu pentru cît de importantă e munca lui Audiard cu actorii (recunoscut ca "regizor de actori) este dat de genericul de final, care începe cu derularea numelor actorilor principali şi a celor 5-6 secundari. Regizorul meu francez preferat (dintre contemporani) recunoaşte într-un interviu că are pretenţii enorme de la actori. După două-trei duble jucate cum le cere el, vrea să mai vadă alte două-trei variante "de la ei". Filmul a fost filmat şi produs în 4 luni (ca să ajungă în termen la Cannes), după ce s-a lucrat 2 ani la scenariu (împreună cu Thomas Bidegain, cu care Audiard a lucrat şi la precedentul Un prophete).
Rugină şi os nu are grandoarea sagăi Profetului, dar nu e mai puţin intens.
miercuri, 16 ianuarie 2013
Canibalul Vegetarian
Un viu tablou (cel mai pătrunzător din ultimii ani) al metehnelor din spaţiul românesc - fără să fie făcut de români.
Curajos. Dureros. Lucid şi cinic pînă la capăt.
Propunerea croată pentru Oscarurile de anul ăsta, Canibalul Vegetarian (Ljudozder Vegetarijanac, regia: Branko Schmidt) m-a rupt. Dar cum zicea cineva, pe mine mă ating astea "sociale". Dacă trailerul vi se pare dur şi greu de suportat, filmul e şi mai şi...Se lasă cu catharsis, aşa că merită.
M-a făcut să caut cu ardoare cartea doctorului Ivo Balenovic (co-scenarist) care stă la baza filmului.
...şi oficialul
Curajos. Dureros. Lucid şi cinic pînă la capăt.
Propunerea croată pentru Oscarurile de anul ăsta, Canibalul Vegetarian (Ljudozder Vegetarijanac, regia: Branko Schmidt) m-a rupt. Dar cum zicea cineva, pe mine mă ating astea "sociale". Dacă trailerul vi se pare dur şi greu de suportat, filmul e şi mai şi...Se lasă cu catharsis, aşa că merită.
M-a făcut să caut cu ardoare cartea doctorului Ivo Balenovic (co-scenarist) care stă la baza filmului.
...şi oficialul
marți, 15 ianuarie 2013
Gangster Squad (2013) - Retrogangsterism
Iar Gangster Squad are (aproape) tot ce-i trebuie din această perspectivă: băieţii buni împotriva băieţilor răi, aceştia din urmă avându-l ca lider pe cel mai versat şi mai câş dintre ei (interpretat de Sean Penn, care pare a ţinti în ultimii ani cele mai trăsnite personaje); lupte neîntrerupte şi cu cât mai mult pac-pac între cele două tabere, simboluri ale binelui şi, respectiv, răului; iubita băiatului rău care ajunge în patul celui mai carismatic dintre băieţii buni (jucat, oricât ar părea de surprinzător, de Ryan Gosling; însă nu toţi regizorii sunt aşa de originali ca Nicolas Winding Refn, care l-a făcut pe relativ pirpiriul Ryan să arate terifiant şi cool în acelaşi timp, în lăudatul Drive); familiile băieţilor buni ca ţinte pentru adversari; victime inevitabile în rândurile ambilor beligeranţi; trădări; confruntarea finală între şeful taberei "albe" şi şeful taberei "negre", finalizată cu victoria ştiţi voi a cui.
Pe acest schelet exersat şi consolidat în timp, fiecare echipă de scenarişti şi regizori brodează propria variantă de film cu gangsteri. Însă de cele mai multe ori nu e suficient să ştii care sunt ingredientele necesare pentru a reuşi o mâncare lăudabilă, după consumarea căreia clientul să spună un "săru’ mâna pentru masă" din toată inima. Pentru a ieşi din banal şi a realiza un film care să intre în rândul clasicelor genului ai nevoie de imaginaţie şi talent, oricum în cantităţi mai mari decât par a fi înzestraţi regizorul Ruben Fleischer şi scenaristul Will Beall. S-ar cere curajul de a inova al unui Jamie Oliver al cinematografiei, care să ştie, de pildă, ce să adauge sau să scoată astfel încât produsul final, pe care îl credeai familiar, să te surprindă totuşi plăcut.
Realizatorii lui Gangster Squad (un film cu acţiunea în Los Angelesul anilor ’50, bazat pe fapte reale, aşa cum ne informează genericul de început) nu par însă decât a testa în ce fel noile tehnologii, care îţi pot arăta în detaliu fiecare picătură de sânge şi traseul în slow motion al unui glonţ bine ţintit, merg aplicate unui presupus film de gen clasic - un fel de retrogangsterism fără substanţă.
Dacă, la nivelul tehnicii, realizatorii se vor complet inovatori sau cel puţin parte din avangardă, conservatorismul abordării şi corectitudinea politică nu-şi găsesc justificări, trăgând în jos întregul proiect, oricât de atrăgător s-ar vrea acesta. Este inexplicabil cum un film în care sângele acoperă toţi pereţii este atât de pudic încât nu numai că evită să conţină măcar o (clasică) scenă de sex, dar tipa cea mai mişto are în pat, în dimineaţa de după noaptea petrecută cu băiatul bun şi frumos, cearşaful tras în continuare până aproape de gât (deşi, pentru unii, spatele gol al frumoasei Emma Stone ar putea fi o sursă suficientă de reverii deocheate).
În plus, până şi bad guy-ul lui James Cagney din White Heat (un film, hăt, din 1949), un adevărat clasic al genului, ştia unde să miroasă trădarea şi să se răzbune cum trebuie, în timp ce villain-ul interpretat de Sean Penn nu pare în stare decât să doboare la pământ un poliţist în uniformă înconjurat deja de malacii săi (e drept, Sean Penn scoate maximul dintr-un personaj insuficient construit).
Apoi, de ce membrii echipei de poliţai puşi pe fapte măreţe (aşa cum este vânarea mafiotului suprem) trebuie să reprezinte, în miniatuară, aproape toată gama de tipologii masculine americane: eternul latino-american bine intenţionat şi integrabil (interpretat de eternul Michael Peña), băiatul de culoare ambiţios şi cumsecade, playboy-ul sentimental (Ryan Gosling), familistul mânat de simţul onoarei şi priceput în a folosi pumnii la nevoie (Josh Brolin, liderul trupei), cowboy-ul pistolar (un fel de Clint Eastwood mai puţin carismatic), geniul tehnicii, indispensabil în orice misiune, şi comisarul-şef (Nick Nolte) care, împotriva curentului, salvează (pentru a câta oară?) prestigiul Americii?
Lunga întrebare de mai sus e, evident, retorică, însă cu un plus de inventivitate, dar fără astfel de degete băgate în ochi, Gangster Squad ar fi putut rămâne în mintea spectatorului şi dincolo de seara în care este văzut.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postări (Atom)