luni, 20 septembrie 2010
Hachi: A Dog's Tale (2009)
Hachiko: A Dog's Tale e un adevarat "smulgator de lacrimi". Un film frumos, sensibil, simplu ca naratiune si atat de trist inca la final ramai cu ochii umezi. Asta in cazul in care esti iubitor de caini ca mine si mai suferi si de o induiosare bolnavicioasa cand ii vezi cum te privesc de parca ti-ar spune cu ochii lor cat de bun stapan esti tu. Lasse Hallstrom e un bun cunoscator al firii umane, stie cum sa suceasca resorturile intime ale individului astfel incat sa-i starneasca emotii sincere fara sa-l poti acuza de exploatare a melodramaticului. In cazul lui Hachiko treaba functioneaza mai ales prin faptul ca e o "poveste adevarata" si prin urmare inca o dovada a existentei unei legaturi 'sufletesti' remarcabile, a unui atasament bazat pe dragoste si fidelitate intre om si cainele sau. Remake al filmului japonez din 1987 - Hachiko Monogatari - filmul lui Hallstrom dezvaluie audientei din Occident (intr-o varianta cosmetizata dupa cutumele de azi) istoria catelului care nu a inteles moartea stapanului.
Versiunea hollywoodiana a intamplarii din 1925 se desfasoara in prezent si ii are in prim plan pe Richard Gere in rolul profesorului Parker si trei caini din rasa Akita care-l 'joaca' pe credinciosul Hachi. Cei doi, omul si cainele, se gasesc reciproc pe peronul unei gari cand Profesorul se intorcea de la servici iar catelul abia ce se eliberase dintr-o cusca trimisa prin posta tocmai din Japonia. Nu se poate spune ce anume i-a atras, probabil a fost dragoste la prima vedere, cert e ca profesorul l-a adoptat pe catel si l-a adus in familia sa. Hachi creste frumos si voinic si da semne de inteligenta caineasca: nimic nu-l poate opri sa-l insoteasca pe stapan la gara cand acesta pleca la servici. Iar apoi, cand ora 17 se apropia, o zbughea din nou si-l astepta la iesire. In fiecare zi. Pana cand, la un moment dat, stapanul nu mai apare. Cine sa-i explice treburi omenesti ca atac cerebral, moarte si funeralii unui caine. Hachi stia un lucru: la ora 17 trebuie sa isi astepte stapanul la gara. Asa ca, printr-un gest de fidelitate neinteleasa pentru oameni, care inspira si merg mai departe, cainele isi va petrece tot restul vietii pe trotuarul garii asteptand. In ani omenesti ar fi cam 9, in ani cainesti faceti voi calculul.
In Japonia Hachiko e un erou national, un exemplu miscator de loialitate si atasament pana dincolo de moarte. Rasa Akita e considerata una dintre cele mai vechi din lume si a fost folosita pentru vanatoare si paza, acesti caini fiind foarte inteligenti si protectivi cu membrii familiei. Cred ca o mare parte din propietarii de caini se vor gandi sa-si ia pe viitor un micut Hachi. Eu cel putin asa ma gandeam.. la fel cum ma gandeam ca nu vezi filme de genul asta despre pisici, spre exemplu, sau hamsteri. Ma intreb de ce unora le e frica de caini cand unii dintre ei sunt capabili de asemenea gesturi 'umane'.
duminică, 19 septembrie 2010
In nemernicia mea
DESPICABLE ME (2010)
rating: Colectabil (daca sunteti parinti)
Despicable Me e singurul film de animatie (Universal, nu Pixar cum m-as fi asteptat) cu villains care nu contine picior de super-erou. Cel putin nu super-eroi cu costume, arme sau puteri speciale. Forta pozitiva aici este intrupata sub forma a trei orfeline obisnuite, bine hai sa recunoastem: super-dragalase (numa uitati-va la asta mica, Elsie Fisher alias Agnes si incercati sa-i rezistati).
Sa mai recunoastem ca surorile Margo, Edith si Agnes au o putere speciala si secreta: dragostea inocenta, "cea care misca soarele si celelalte stele". Ar fi si bine sa "miste stelele", pentru ca insensibilul Gru (Steve Carell) vrea sa fure Luna si sa castige astfel cursa pentru titlul de cel mai rau dintre raufacatorii planetei. Totul merge conform planului, mai putin interactiunea crudului Gru cu cele trei gratii dezarmante (la propriu). Ora de balet, vizita in parcul de distractii (scena din rollercoaster e absolut ametitoare - CGI la inaltime) sau ritualul povestilor dinainte de culcare zguduie pe nesimtite lumea lui Gru. Despicable Me este filmul transformarii lui Gru din superbad in superdad.
Povestea in sine nu surprinde niciun spectator care a vazut afisul filmului. Surprinzator si proaspat e felul in care se ajunge la vechea morala familista. Animatia cucereste prin dezinvoltura si naturalete, exact ca un copil. Scenele lacrimogene sunt deturnate imediat printr-un hohot mare de ras. Nici nu imi amintesc cand mi s-au mai combinat in asa hal lacrimile de plans cu cele de ras (poate sa fiu mai usor sensibilizat de subiect si gratie recent dobanditei calitati de tatic).
La aceste virtuti rare se adauga o galerie de personaje pixaresti: antagonistul Vector care inventeaza arme care trag cu pirahna, nelipsitul doctor-inventator 'vociferat' de scandalosul Russell Brand, batrana mama sadica (Julie Andrews, eroina generatiei anterioare de copii in Mary Poppins sau My Fair Lady). Cei din urma dar si cei dintai sunt "minionii", armata de robotei pe post de crash test dummies pentru doctorul Nefarius. O vreme am crezut ca limbajul lor neinteligibil e voit "cautat", sa sune in stilul creaturilor din reclamele Orange, daca le mai tineti minte. Apoi mi-am dat seama ca minionii vorbesc de fapt in limba bebelusilor. In orice caz, "pakoi, pakoi " are toate sansele sa devina o noua forma de salut.
INCEPTION (2010)
rating: Brainwash cu pretentii prea mari
Oarecum fortat (ca sa nu zic fortuit) de imprejurari, am vazut de-abia acum "senzatia verii". Pe de o parte a fost bine, ca nu m-a luat valul de entuziasm care se declanseaza in momentul unei premiere mult-asteptate. Pe de alta parte n-a fost asa bine. Oricat m-am ferit, tot mi-au ajuns la urechi diverse pareri si verdicte in stare sa-mi altereze obiectivitatea. Problema cu Inception e ca te asteptai sa-ti bulverseze mintea cum a facut-o Matrix. In realitate, lucrurile stau un pic altfel.
Nu cred ca recenzia mea tardiva aduce multe noutati. S-a spus ca Inception incepe (cel putin pentru Di Caprio) acolo unde se termina Shutter Island: un personaj chinuit in vis de amintirea nevestei (Marion Cotillard) moarte, tata a doi copii, naufragiaza pe o plaja. Di Caprio nici nu s-a straduit sa-si modifice jocul, iar ceea ce in filmul lui Scorsese era inspirat, aici este exagerat si patetic. S-a mai spus ca seamana cu un film din seria Bond (la asta te duce cu gandul tabloul de actiune pe zapada din final) combinat cu un "heist movie", un fel de Ocean's Eleven pe halucinogene (la asta te duc cu gandul ocheadele aprobatoare pe care le schimba membrii echipei in aeroport, la finalul operatiunii).
S-a spus ca Joseph Gordon-Levitt e expresia cool-ului. Nu stiu daca s-a mai spus ca Tom Hardy aka Eames fura toate scenele in care apare, oricum e destul de evident (m-am tot intrebat "de unde a aparut omul asta?"; abia acasa am gasit raspunsul: "din Bronson"). S-a mai spus si ca referintele culturale sunt prea bagate in ochi (pe arhitecta care proiecteaza labirinturi o cheama Ariadne, muzica pe care o aud in vis eroii e cantecul lui Edith Piaf, inviata recent pe ecran de aceeasi Cotillard).Nolan a avut "o idee cu care vrea sa ne infecteze subconstientul". Ideea ca lumea noastra-i "visare". Interesant ca aduce in mainstream subiectul manipularii viselor, programarea lor constienta. Exista numeroase categorii de artisti care lucreaza in vis (arhitecti, scriitori sau regizori). David Lynch detaliaza aceasta tehnica in cartea Cum sa prinzi pestele cel mare.
Inception ofera si suficient entertainment pe langa balastul pseudo-intelectual. Scenariul fratelui Jonathan e mestesugit. Ca spectacol vizual sunt destule momente care iti raman pe retina (orasele se impaturesc, Gordon-Levitt pluteste cateva zeci de minute intr-un hotel fara gravitatie). Ideea mai profunda cu care cred ca manipulatorul Nolan a vrut sa ne infecteze mintea e ca vedem un film mare. Nu e cazul.
In ciuda itelor complicate si a subiectului aparent profund (vis in vis in vis in vis, pana la al patrulea nivel) Inception ramane la un nivel superficial. Desi are intentia de a explora camerele cele mai intime ale subconstientului uman, nu face decat sa zgaraie la usa lor. Daca ii reprosez ceva este absenta (cu cateva mici incercari) tocmai a onirismului (tineti cont ca 90 % din film se petrece in vis). Filmul e prea explicit, prea artificial, prea "real", ca o demonstratie a unei probleme de matematica. N-are (aproape) nicio taina.
Domm Cobb ( Di Caprio): Visele par reale cat timp suntem in ele, nu-i asa? Numai cand ne trezim realizam ca ceva a fost ciudat". Asa si cu Inception. Cat timp esti in film e ok. Dupa vizionare tot esafodajul se naruie, ca si cladirile 'construite' de cuplul DiCaprio &Cotillard in visul lor comun. Nu ramai cu nimic.
Pe scurt: Inception iti fura ochii (si atat). Din aceasta perspectiva, poti sa zici ca e un heist-movie reusit.
Malena (2000)
Am avut nesansa sa iau contact cu Giuseppe Tornatore prin intermediul filmului La Sconosciuta, care, desi se bucura de o reputatie excelenta in 2007 si s-a dovedit la urma un film destul de bun, n-a reusit sa-mi acapareze in totalitate interesul si, pe cale de consecinta, mi-a faultat curiozitatea de a continua periplul cinematic in lumea italianului. Acum o saptamana am redeschis insa dosarul tornatorian luandu-mi ragazul necesar pentru descoperirea Legendei lui 1900, fantasticul film italian de proportii epice in care Tim Roth incarneaza acel faimos pianist de jazz care n-a calcat vreodata pe pamant. Am fost amutit vreme de 2 ore de talentul de povestitor al lui 'Peppuccio' si m-am bucurat ca nu trebuie sa astept numai filmele lui Jean Pierre Jeunet pentru o stilistica bogata in culori vii. Acum Malena imi induce niste simtaminte apropiate de "cel mai mare fan", doborandu-ma si pe mine, la fel ca pe toti ceilalti barbati din film, cu frumusetea Monicai Belluci, a oraselului sicilian de pe coasta Mediteranei si tineretii inflacarate de sangele latin.
Malena este exemplul viu al felului in care functioneaza comunitatile mici in care fiecare cunoaste pe fiecare iar barfa si invidia sunt la ordinea zilei. Povestea ei e spusa prin ochii tanarului Renato Amoroso (Giuseppe Sulfaro) care, in chip de narator, aminteste cu nostalgie un episod crucial din maturizarea lui. Intalnirea lui cu Malena, 'frumoasa satului' coincide cu primirea primei biciclete si intrarea lui in randul 'pandacilor' chinuiti de pubertate. In micutul oras sicilian din timpul WWII, atunci cand Malena trece strada timpul sta in loc. De la mosnegi tomnatici si pana la puberi obsedati de masuratul sculei, toti barbatii Castelcutei viseaza cum s-o tavaleasca pe Malena. Intre ei, Amoroso e singurul care-o iubeste cu patima primei iubiri adolescentine. Inflacararea lui devine in scurt timp obsesie sexuala iar fanteziile sale nocturne dau crize de nervi parintilor. Intr-o privinta, filmul e despre transformarea lui Renato intr-un barbat adevarat, dar ar putea fi si o drama despre riscul de a fi diferit sau neconform, cu toate ca pana aproape de final pastreaza un oarecare umor de conjunctura, cum e cel din scena in care tatal incearca sa-i explice mamei ca baiatul nu e posedat de diavol ci de gioco di mano.
Asa cum e si de asteptat, in centrul filmului sta imaginea de femme fatale a Monicai Belluci, care face o treaba excelenta pasind pe ulitele satului cu aceeasi dezinvoltura cu care strabatea catwalk-ul in prezentarile de moda. Malena arata si se poarta de parca si-a pus in cap sa seduca tot ce misca-n tara aia iar consecinta e ca devine rivala fiecarei sotii umbrite de stralucirea ei si, astfel, invidiata de moarte. Decesul sotului ei pe front o transforma intr-o prada ravnita de fiecare barbat, indiferent de potenta lui, si multi incearca sa-si gaseasca motiv pentru a-i intra in suflet. Intocmai ca intr-o tragedie, ea ajunge sa confirme eticheta ce i-a fost atribuita inainte fara vina, aceea de curva a satului, si astfel sa se indrepte fatidic spre culmea umilintei ei: oprobriul comunitatii si rapirea frumusetii intr-o scena marcata de cruzimea unei multimi bezmetice. Singurul dram de compasiune se va gasi atunci in ochii aceluiasi Renato, naratorul, martorul mut care-si va aminti peste ani de prima femeie pe care a iubit-o.
Mi-a placut modul in care e servita maturizarea tanarului Renato, ca o hormonala tranzitie dintr-un baietel cu pantaloni scurti intr-un adult, in care singurul reper era pasiunea lui pentru o femeie inaccesibila. Filmul are o imagine superba, e deopotriva emotional si carnal, foloseste muzica lui Ennio Morricone pentru a creea o atmosfera nostalgica si se inchide sub forma unei fabule moralizatoare: dupa atata chin Malena e in final acceptata de comunitatea care in sfarsit a redus-o la 'deloc extraordinara'. Un film musai de vazut ce mie imi promite un rasfat nemaipomenit cand m-oi apuca de Cinema Paradiso.
Trailer
Mi-a placut modul in care e servita maturizarea tanarului Renato, ca o hormonala tranzitie dintr-un baietel cu pantaloni scurti intr-un adult, in care singurul reper era pasiunea lui pentru o femeie inaccesibila. Filmul are o imagine superba, e deopotriva emotional si carnal, foloseste muzica lui Ennio Morricone pentru a creea o atmosfera nostalgica si se inchide sub forma unei fabule moralizatoare: dupa atata chin Malena e in final acceptata de comunitatea care in sfarsit a redus-o la 'deloc extraordinara'. Un film musai de vazut ce mie imi promite un rasfat nemaipomenit cand m-oi apuca de Cinema Paradiso.
joi, 16 septembrie 2010
L'arnacoeur (2010)
Cu un manunchi de seriale si reclame regizate in televiziune, francezul Pascal Chaumeil isi face debutul pe marele ecran cu o delicioasa comedie romantica intitulata L'arnacoeur (sau Heartbreaker, titlul comercial) un fel de 'cine iubeste si lasa strange bani sa-si ia o casa'. Fiind un film francez e normal ca rolul principal sa fie cel de seducator asa ca L'arnacoeur devine povestea lui Alex Lippi, de profesie escroc sentimental. In pielea lui se lafaie insa astenicul Romain Duris (tanarul student Xavier din L'auberge espagnole) care schiteaza un personaj ce-ar putea fi extrem de util in realitate: un barbat capabil sa salveze femeile din relatiile in care sunt blocate fara sa-si dea seama. Politica lui e simpla: in cupluri existe trei tipuri de femei - fericitele, nefericitele care recunosc, si nefericitele care nu accepta asta. Cele din urma ii pun painea pe masa prin faptul ca apropiatii lor il platesc sa le seduca si astfel 'gascutele' sa realizeze ca inainte erau foarte nefericite si sa-si schimbe viata.
Chiar daca filmul comporta numeroase exagerari si clisee romantice el functioneaza bine la capitolul divertisment tocmai datorita personajului care mai are un pic si devine un fel de musiu James Bond cu ceva mai mult simt al umorului. Planurile lui implica o echipa de inca doi oameni care se ocupa de supraveghere, documentare si, la nevoie, chiar back-up de urgenta, in vreme ce baiatu nostru isi asuma alte si alte identitati in functie de profilul victimei. Plotul filmului se concretizeaza in clipa cand Alex Lippi primeste de la un mahar vanzator de flori/interlop o oferta pe care n-o poate refuza.. fiind deja dator o suma oarecare unui alt interlop frantuz posesor de gorila sirba. Asa intrucat, contrar bunei judecati, omul accepta misiunea de a rupe dragostea Juliettei van der Becq (Vanessa Paradis) pentru un milionar american dintr-un capriciu al tatalui fetei. Doar ca misiunea nu va fi deloc usoara intrucat tipa e foarte infipta si greu de abordat si nimic din viata ei nu sugereaza nefericire. Intensificand eforturile de seductie si bazandu-se un pic si pe improvizatie saracul ALex intra in inima fetei dar ajunge sa se indragosteasca (exact ce asteptam cu totii) iar in final mai ca-si frange singur inima. Doar ca, fiind o comedie romantica in care se reconstituie faimoasa scena din Dirty Dancing, n-avea cum sa nu se termine cu happy end si oooo-uri.
Mai cateva lucruri de mentionat: Romain Duris e un actor extraordinar (daca n-ati vazut Moliere vi-l recomand), Vanessa Paradis e tot asa de frumoasa ca atunci cand eu si Johnny Depp ne-am "indragostit" de ea (hehe) iar filmul are o muzica placuta (chiar daca-i comerciala) si niste peisaje pitoresti, caci se desfasoara prin fastuosul Monte Carlo. Per total, castig maxim la capitolul fun si un film pe care femeile macar n-ar vrea sa-l rateze.
Trailer
miercuri, 15 septembrie 2010
Trailerul zilei: I'm Still Here
Interesant conceptul pus la cale de Casey Affleck, de a documenta retragerea din lumea filmului a cumnatului sau Joaquim Phoenix si patrunderea lui in cea muzicala, o renuntare probabil fictionala dar nu de neconceput in lumea artistilor, si un test pe care Phoenix si-l impune sa-l treaca intr-o maniera care poate deveni instantaneu un cult. Actorul afiseaza o imagine atat de diferita de cea consacrata incat imi vine greu sa nu-l vad printre favoritii la Oscarul de anul viitor. N-ar fi decat a treia oara. I'm Still Here pare strigatul deznadajduit al omului trecut cu vederea de prea multe ori.
The Disappearance of Alice Creed (2009)
Excelent debut in lung-metraj al britanicului J. Blakeson cu acest thriller insular inteligent avand doar 3 personaje si a carui actiune se petrece intr-un apartament. Povestea implica o rapire si o cerere de recompensa dar simplitatea acestei premise e doar aparenta intrucat pe masura ce filmul ruleaza firul narativ se suceste in cateva twisturi si contra-twisturi care te duc cu gandul la un final deschis si imprevizibil. The Disappearance of Alce Creed e orchestrata de 2 profesionisti, fosti condamnati, iar filmul porneste tocmai cu pregatirile lor in vederea executarii planului (bucata clip aici). Amenajarea locului de detentie se face intr-o deplina tacere, fiecare stiind exact ce are de facut si sugerand o profunda analiza a faptei si a consecintelor plus o planificare atenta. Gemma Arterton (Clash of the Titans si Prince of Persia I) primeste in sfarsit un rol care ii exploateaza potentialul actoricesc, jucand-o pe Alice Creed, cea care in urmatoarele zile va avea parte de cosmarul vietii. E minunata. Insa performanta ei e pusa oarecum in umbra de cei doi rapitori si relatia interesanta dintre ei, Danny (Martin Compston) si Vic (Eddie Marsan) fiind doi ex-con care au impartit mai mult decat celula de puscarie.
Filmul beneficiaza de un scenariu inteligent si de o regie solida iar plotul dezvaluie treptat motivatiile rapitorilor si mecanismele de aparare ale fetei rapite. Fapta e calculata precis si executata cu brutalitate si raceala de doi profesionisti. Victima e rapita in plina zi, legata cu calus la gura si incatusata pe intuneric intr-o fortareata claustrofobica sub paza celor doi. Planul nu comporta fisuri: fotografiile cu ea goala sunt trimise tatalui, apoi o filmare in care Alice il implora s-o salveze, iar in final recompensa e ceruta. Doar ca povestea se complica cand se dezvaluie ca Danny o cunoaste pe Alice insa i-a ascuns acest fapt lui Vic. Iar cand Alice afla si ea identitatea rapitorului ei e cert ca lucrurile se vor termina urat. Ceea ce urmeaza e un joc inspirat de tradari si suspiciuni, tensionant si cu cateva twisturi oarecum necesare si un pic previzibile, dar bine executate.
Ce mi-a placut mult la filmul asta a fost lipsa violentei fizice (cel putin pana la final), aceasta fiind substituita de scenele disconfortante de umilinta la care e supusa Alice si de conversatiile celor doi rapitori. Vic e tipul de om concentrat, calculat, care intotdeauna respecta planul si nu accepta derogari in vreme ce Danny e genul de om care se lasa dominat dar a carui slabiciune aparenta ascunde o siretenie si lacomie periculoase. Perechea pare sudata si pregatita de orice dar apoi realitatile incep sa iasa la iveala. Iar 2 milioane de lire sunt un munte de bani. In concluzie e un thriller reusit, alert si surprinzator in executie, si cu niste performante remarcabile din partea celor 3 actori.
Trailer
marți, 14 septembrie 2010
Apan (2009)
Daca tot s-a incheiat Festivalul de Film de la Venezia mentionam si noi un film care si-a avut premiera anul trecut acolo, pentru ca de filmele de anul asta nu prea avem ce spune, noi nefiind invitati. In Apan (The Ape) se gaseste fara doar si poate o doza puternica de realism suedez, Jesper Ganslandt intrand cu precizie chirurgicala in tema preferata a lui Haneke, brutalitatea inexplicabila a omului obisnuit. The Ape are exact 77 de minute dar se desfasoara atat de lent incat tensiunea psihologica a personajului principal ti se transmite gradual. E un film rascolitor care incepe asa brusc si confuz cum ii sta bine unui film ce-si propune sa captiveze, cu un barbat ce se trezeste dintr-un lesin plin de sange pe maini. Asta-i un film care porneste din intuneric si nu-ti lasa nici un indiciu privind destinatia sa. Misterul a fost pastrat inclusiv fata de actorul principal, Olle Sarri, acestuia nefiindu-i comunicat scenariul si primind indicatii pentru fiecare scena in momentul filmarii. In felul asta reactia lui a fost mult mai autentica intrucat a trebuit sa descopere la fel ca spectatorul despre ce anume este filmul.
Filmul e in principal despre prabusirea mentala a lui Krister, un instructor auto mocnind o furie launtrica nesanatoasa si probabil dorinte neortodoxe, ori, mai precis, despre drumul sau de la trezire pana la acceptarea realitatii. Prin urmare camera de filmat e foarte invaziva, urmarindu-l ca un martor mut, din ceafa, de pe umar si pandind fiecare semn de degradare psihica a personajului. Disconfortul general e accentuat de filmarea din mana, tremurata, si de aspectul sumbru al imaginii. Aveam de la inceput banuiala ca tipul a ucis pe cineva dar nu stiam pe cine sau de ce si nu stiam nici ce intentioneaza sa faca. Singura sansa de a afla era sa-l insotesc. La atelierul unde isi repara masina, la scoala auto unde il astepta eleva, la magazinul de scule si unelte unde cerceteaza un ferastrau circular facandu-te sa te-nfiori la gandul ce va urma, apoi la terenul de tenis unde criza de nervi i se acutizeaza. Ai in fata ochilor un om ratacit sau in curs de ratacire. Conversatiile foarte laconice avute la mobil (tipul poarte non-stop un bluetooth in ureche) nu-ti dau decat franturi de scenarii dintr-o poveste ca un puzzle. Tipul e gata sa explodeze, chiar o face de cateva ori, ca un boiler sub presiune care cauta o supapa pentru stresul ce se acumuleaza inauntrul lui. Iar stresul asta ti se transmite si tie, e un disconfort atat de palpabil intrucat simti ca ceva inevitabil se tot amana, si anume confruntarea cu grozavia dinaintea colapsului cu care se deschide filmul.
Lucrurile se mai lamuresc un pic pe la jumate cand se intoarce acasa si revede scena crimei. Acum picajul e si mai abrupt, avand de-a face cu o crima oribila si inexplicabila si cu un criminal cu mintea ferfenita. Chinuit de frica si de regrete omul cauta consolare in bratele mamei. Sau explicatii.. Cuvintele sunt oricum putine. Ea nu-i poate intra in suflet. Sinuciderea e o optiune. Sau nu? Ce ar face maimuta?
Trailer
luni, 13 septembrie 2010
Power of Cinema
Cinemaul continua sa ramana "spectacol total" si in "twenty first century", chiar daca acum il puteti (re)gasi sub forma unui halucinant clip "neo-clasic", inspirat de frescele lui Michelangelo, dupa cum declara regizorul Marco Brambilla (un artist video foarte bine vazut). E ca si cum ai putea sa intri (sau mai precis " sa iesi") in mijlocul tabloului "Primavara" de Boticelli, doar ca atmosfera nu e vesela ci, dimpotriva, apocaliptica.
Colapsul societatii decadente si schizoide vazut de Kanye West.
Sau de Editors, ca tot am vorbit de circ in postarea anterioara
Apropo, tocmai am pus mana pe Clovnii lui Fellini (1970).
vineri, 10 septembrie 2010
Muzeul Figurilor de Celuloid
Poate cunoasteti locul: un hol imens, plin de lumini (de la monitoarele suspendate pe care ruleaza trailere si de la afisele glam, care-ti fura ochii) si de standere cu actori de carton in marime naturala. Mai erau cateva minute pana incepea Despicable Me, asa ca am facut un tur al afiselor (cu programul de azi, "viitor" si "in curand") ca la un muzeu de arta contemporana. M-am oprit la distanta optima fata de fiecare "tablou" si am inceput sa numar.
Doua francize fantasy: Harry Potter 7 (nu poate sa se termine dintr-una; ii trebuie doua parti pentru asta) si Cronicile din Narnia 3. Un "dansez pentru tine" in 3D (?!!!) - Step Up 3 (aud pentru prima oara ca au mai fost doua inainte). Doua omagii mai mult sau mai putin inspirate pentru filmele de categoria B din anii '80 (The Expendables si Machete). Si doua revizitari (inutile, din cate am inteles) ale unor filme cult din anii '80 (Karate Kid & Wall Street). Doua 'cats and dogs' (Kitty Galore & Marmaduke). Si alte doua sequeluri in asteptare: Resident Evil: Afterlife (Jovovich si-a anuntat retragerea din cariera de actrita; tardiv) si Little Fockers (a treia parte a razboiului dintre socrul De Niro si ginerele Stiller are potential sa fie simpatic) . The American e singurul care face sa-mi zvacneasca nitel curiozitatea (nu atat pentru Clooney, cat pentru regizorul Corbijn, tata clipurilor Depeche si al biopicului lui Ian Curtis). Proportia e cea obisnuita: cel mult 1 film peren la 10 consumabile, "de unica folosinta".Cand am incheiat turul galeriei am simtit ca ma ia ameteala, poate si fiindca m-am lovit de 'minionii' din Despicable Me, agatati pe sarme in fata intrarii. Trag aer in piept, numar pana la 10 si privesc undeva in zare, cum am invatat ca trebuie sa fac in cazul unui atac de panica. Si chiar in acel moment vad pe monitoarele de sus ca vine salvarea. Marti, dupa Craciun.
...din 17 septembrie
Abonați-vă la:
Postări (Atom)