vineri, 16 iulie 2010
Documentare care pot schimba
M-am decis sa trec in revista o serie luunga de documentare care m-au miscat si care cred ca e musai sa fie vazute. Cultura generala daca vreti. Un mod artistic de a percepe lumea inconjuratoare.. Simpla curiozitate sau distractie vinovata, nu conteaza. Motivatiile sunt de prisos atata vreme cat filmele sunt vazute si efectul este cel asteptat. Plus ca multe din ele bat filme artistice la capitolul realizare tehnica. Sa va spun deci:
Trup si Suflet
Food, Inc - doc despre industria alimentara nominalizat la Oscar. Parerea mea e ca dupa ce-l vezi nu-ti mai vine sa manci fastfood toata viata. Profitul mega corporatiilor alimentare ne pur si simplu omoara prin politica lor de faster, bigger, fatter, cheaper, ca si neajunsurile lor in ce priveste protejarea sanatatii populatiei, cu probleme de la carne infestata pana la modificarile genetice din furajele pentru animale.
Religulous - documentar in care comediantul Bill Maher ia in deradere credintele si superstitiile tuturor, de la crestini la musulmani si de la mormoni la scientologi, fie glumind fie aratand cat de ridicole sunt unele chestiuni. Prin intrebari directe si simple filmul ataca fiecare credinta, dar mai mult crestinismul, si starneste amuzament de multe ori.. E reconfortant sa vezi habotnicia pusa la zid si stropita cu dusul rece al logicii contemporane.
Man on Wire - povestea francezului Phillipe Petit care in 74 a tras pe ascuns un fir de otel intre turnurile gemene si a mers pe sirma in vreme ce new york-ezii priveau inmarmuriti. Realitatea bate filmul in cazul sau. Castigat Oscar, am scris pe larg de el aici.
The Bridge - un trist documentar despre cel mai popular loc de sinucidere din lume, Golden Gate Bridge din San Francisco. Eric Steel si echipa lui au petrecut intregul an 2004 filmand podul din unghiuri diferite si prinzand pe pelicula 23 de salturi in gol. Cred ca e cel mai miscator film despre sinucidere pe care l-am vazut, aratand live footage al unor oameni macinati de diverse ganduri cum se urca pe margine si sar in apele involburate ale Pacificului.. Sunt apoi prezentate interviuri cu familiile, prietenii, cunostintele, martorii la eveniment, e ceva cu adevarat impresionant. Te face sa apreciezi viata asa cum o ai.. Au fost ceva discutii privind moralitatea acestui film, cat de etic e sa stai sa filmezi fara sa intervii, sa fii un martor mut. Eu nu judecat doar apreciez ca filmul e minunat si nu exploateaza in vreun fel dramele expuse. E profesionist, fara senzational si cu o muzica demna de un film adanc.
Politica si istorie
Documentarele lui Michael Moore sunt cunoscute si destul de apreciate de multa lume deci n-o sa insist mult pe ele. Totusi, cine nu le-a vazut, are multe de pierdut. O fi tipul cu vederi liberale, anti republican, anti corporatist si anti globalizare dar pune in discutie probleme spinoase si ne lasa cu intrebari dificile in cap. Iar premiile luate (Oscar si Palm d'Or) il fac un cineast implinit.
Trup si Suflet
Food, Inc - doc despre industria alimentara nominalizat la Oscar. Parerea mea e ca dupa ce-l vezi nu-ti mai vine sa manci fastfood toata viata. Profitul mega corporatiilor alimentare ne pur si simplu omoara prin politica lor de faster, bigger, fatter, cheaper, ca si neajunsurile lor in ce priveste protejarea sanatatii populatiei, cu probleme de la carne infestata pana la modificarile genetice din furajele pentru animale.
Man on Wire - povestea francezului Phillipe Petit care in 74 a tras pe ascuns un fir de otel intre turnurile gemene si a mers pe sirma in vreme ce new york-ezii priveau inmarmuriti. Realitatea bate filmul in cazul sau. Castigat Oscar, am scris pe larg de el aici.
The Bridge - un trist documentar despre cel mai popular loc de sinucidere din lume, Golden Gate Bridge din San Francisco. Eric Steel si echipa lui au petrecut intregul an 2004 filmand podul din unghiuri diferite si prinzand pe pelicula 23 de salturi in gol. Cred ca e cel mai miscator film despre sinucidere pe care l-am vazut, aratand live footage al unor oameni macinati de diverse ganduri cum se urca pe margine si sar in apele involburate ale Pacificului.. Sunt apoi prezentate interviuri cu familiile, prietenii, cunostintele, martorii la eveniment, e ceva cu adevarat impresionant. Te face sa apreciezi viata asa cum o ai.. Au fost ceva discutii privind moralitatea acestui film, cat de etic e sa stai sa filmezi fara sa intervii, sa fii un martor mut. Eu nu judecat doar apreciez ca filmul e minunat si nu exploateaza in vreun fel dramele expuse. E profesionist, fara senzational si cu o muzica demna de un film adanc.
Politica si istorie
Documentarele lui Michael Moore sunt cunoscute si destul de apreciate de multa lume deci n-o sa insist mult pe ele. Totusi, cine nu le-a vazut, are multe de pierdut. O fi tipul cu vederi liberale, anti republican, anti corporatist si anti globalizare dar pune in discutie probleme spinoase si ne lasa cu intrebari dificile in cap. Iar premiile luate (Oscar si Palm d'Or) il fac un cineast implinit.
- Bowling for Columbine cred ca e cel mai reusit doc semnat de Moore vizand legatura dintre natura violentei in State, amendamentul privind armele si masacrul din liceul Columbine. Episodul in care angajatii unei banci iti ofera o arma la deschiderea unui cont e epic iar constrangerea lantului K-Mart de a scoate munitia de pe rafturi e un exemplu de impact pozitiv neasteptat al unui act artistic.
- Sicko si carentele sistemului medical din US. Un studiu comparativ intre asigurarile medicale din State si sistemul din Canada, Franta si UK. Ba chiar si Cuba. Desi Moore nu face decat sa arate cu degetul in directia guvernului american afirmand ca sunt niste profitori.
- Capitalism: A Love Story e ultimul documentar semnat de Moore si trateaza criza financiara. Aproape ca recurge si el la teoria conspiratiei din Zeitgeist dar macar incearca sa gaseasca un broker capabil sa explice in sfarsit chestia aia cu instrumentele financiare numite derivative.. plimbandu-se pe Wall Street.
The Soviet Story e despre epurarile staliniste si genocidul ucrainean. Multa vreme ne-a fost lasata impresia ca in al doilea razboi mondial a existat un singur villain - Hitler - cand de fapt Stalin si clica lui erau la fel de feroci. Daca vreti detalii despre cum au fost ucisi prin infometare milioane de ucrainieni in decursul unui singur an, despre Katyn, Gulag, pactul Ribbentrop Molotov si training-ul oferit de NKVD celor din SS inainte de razboi puneti mana pe documentarul lui Edvins Snore. E frisonant.
The Devil Came on Horseback e despre situatia din Darfur, Sudan. Un fost soldat american devenit observator international e martor la genocitul secolului 21 si la apatia forurilor internationale care parca nu invata din greselile anterioare. Brian Steidle si-a propus sa educe publicul referitor la situatia dezastruoasa din zona facand mii de fotografii si revenind in tara pentru a le prezenta opiniei publice si a forta luarea unor masuri concrete. Te incranceneaza de-a dreptul.
The Power of Nightmares e un documentar esential pentru a intelege realitatile politice internationale de azi cercetand nasterea politicii fricii si radacinile ei crescute din liberalismul anilor 50 si neo-conservatorismul anilor 60. Ideea ca cele doua curente politice care acum influenteaza cel mai puternic istoria, neo-conservatorii si fundamentalistii islamici, s-au nascut din acelasi motiv - dezgustul fata de liberalismul american - e remarcabila. La fel cea conform careia climatul de frica generala a fost artificial construit de niste baieti destepti (Rumsfeld, Cheeney, Wolfowitz) care vad in asta singura modalitate de a unifica poporul american si a-i da un sentiment de "natiune a binelui aleasa pentru lupta cu Raul". Fabricarea AlQaeda, sintagma cu 'imperiul raului' care a mai fost folosita si impotriva URSS-ului in anii 80, interviuri cu oameni din vechile administratii, conexiuni logice, toate fac din seria asta de documentare un veritabil tonifiant de 4 ore jumate.
The Devil Came on Horseback e despre situatia din Darfur, Sudan. Un fost soldat american devenit observator international e martor la genocitul secolului 21 si la apatia forurilor internationale care parca nu invata din greselile anterioare. Brian Steidle si-a propus sa educe publicul referitor la situatia dezastruoasa din zona facand mii de fotografii si revenind in tara pentru a le prezenta opiniei publice si a forta luarea unor masuri concrete. Te incranceneaza de-a dreptul.
The Power of Nightmares e un documentar esential pentru a intelege realitatile politice internationale de azi cercetand nasterea politicii fricii si radacinile ei crescute din liberalismul anilor 50 si neo-conservatorismul anilor 60. Ideea ca cele doua curente politice care acum influenteaza cel mai puternic istoria, neo-conservatorii si fundamentalistii islamici, s-au nascut din acelasi motiv - dezgustul fata de liberalismul american - e remarcabila. La fel cea conform careia climatul de frica generala a fost artificial construit de niste baieti destepti (Rumsfeld, Cheeney, Wolfowitz) care vad in asta singura modalitate de a unifica poporul american si a-i da un sentiment de "natiune a binelui aleasa pentru lupta cu Raul". Fabricarea AlQaeda, sintagma cu 'imperiul raului' care a mai fost folosita si impotriva URSS-ului in anii 80, interviuri cu oameni din vechile administratii, conexiuni logice, toate fac din seria asta de documentare un veritabil tonifiant de 4 ore jumate.
The Road to Guantanamo - jumate film, jumate documentar, Road to Guantanamo e odiseea a trei musulmani englezi capturati si inchisi din greseala la Guantanamo Bay cativa ani si apoi eliberati fara nici o scuza. Nu cred ca mai are cineva dubii ca razboiul impotriva terorii a dus la abuzuri incredibile.. Michael Winterbottom si Mat Whitecross aduce in atentie chestiunea de rasa in politica fricii..
Stiinta si ecologie
The Elegant Universe. La fel cum Scurta Istorie a Timpului a lui Hawking e un fel de manual accesibil oricui, Universul Elegant e documentarul care explica foarte clar universul de la big-bang pana la teoria string-urilor si multiverse. Singurul neajuns e ca fiind din 2003 nu contine ultimele descoperiri in fizica teoretica. Dar oricum e destul de actual si de misto facut.
An inconvenient truth nu cred ca mai are nevoie de recomandari. Realizat de prolificul cineast Davis Guggenheim si narat de Al Gore documentarul dezbate problema incalzirii globale ca fiind o realitate ingrijoratoare fata de care nu mai putem fi ignoranti. Suntem datori sa-l vedem, zicea criticul Roger Ebert.
The 11th hour e tot pe tema ecologismului si incalzirii globale. E narat de Leo diCaprio si-n opinia mea ceva mai bun decat precedentul.
Home e pe aceeasi linie, plusand insa la prezentarea frumusetilor planetei noastre (imagini din 54 de tari) si apoi atragandu-ne atentia asupra modului in care in scurta lui existenta omul a schimbat fundamental mediul de viata. Totodata sunt date numeroase solutii, cred destul de viabile, pentru reducerea consumului de resurse si a impactului distructiv in natura. Narat de Glenn Close.
Collapse - un documentar ingrijorator sub forma unui interviu cu un reporter independent care ne ofera o perspectiva apocaliptica asupra viitorului destul de apropiat, marcat de atingerea si depasirea cotei maxime de extractie a petrolului. Michael Ruppert, fost politist care in anii 70 a fost racolat de CIA pentru import de droguri si a refuzat denunatand operatiunea si apoi fiind dat afara din politie, si-a petrecut ultimii 30 de ani ca reporter independent. Argumentand logic, el arata semnele scaderii fluxului de petrol si prefigureaza scenariul colapsului industrial bazat pe hidrocarburi, de la prabusirea infrastructurii, la cele 800 de milioane de autovehicule ce ruleaza astazi in lume, pana la potentialul cutremur din industria maselor plastice care ne guverneaza fiecare aspect al existentei. Merita vazut..
The Cove - documentarul premiat cu Oscar anul acesta are ca subiect golfuletul din Taiji, Japonia care ascunde un teribil secret. Zilnic cateva sute de delfini sunt masacrati pe coasta unui orasel unde ipocrizia merge pana la a se impodobi cu statui si delfinarii in vreme ce afacerile cele mai dubioase se petrec la adapostul intunericului. Un curent maritim aduce delfinii in plasele pescarilor care ii vand pe cei mai frumosi pentru dresaj in toata lumea (150 000$ bucata!?) iar pe restul sunt macelariti intr-o laguna putin adanca. Eroul filmului este Ric O'Barry, dresorul lui Flipper (adica a celor cinci delfini ce l-au impersonat) care intr-o operatiune demna de filmele de spionaj s-a infiltrat cu echipament hi-tech si o echipa de voluntari pentru a filma ce se petrece acolo. Rezultatul e spectaculos si trist totdata.. Filmul e o mica bijuterie, nu glumesc. O sa priviti cu alte ganduri delfinariile dupa ce aflati ce inseamna un delfin in captivitate.
An inconvenient truth nu cred ca mai are nevoie de recomandari. Realizat de prolificul cineast Davis Guggenheim si narat de Al Gore documentarul dezbate problema incalzirii globale ca fiind o realitate ingrijoratoare fata de care nu mai putem fi ignoranti. Suntem datori sa-l vedem, zicea criticul Roger Ebert.
The 11th hour e tot pe tema ecologismului si incalzirii globale. E narat de Leo diCaprio si-n opinia mea ceva mai bun decat precedentul.
Home e pe aceeasi linie, plusand insa la prezentarea frumusetilor planetei noastre (imagini din 54 de tari) si apoi atragandu-ne atentia asupra modului in care in scurta lui existenta omul a schimbat fundamental mediul de viata. Totodata sunt date numeroase solutii, cred destul de viabile, pentru reducerea consumului de resurse si a impactului distructiv in natura. Narat de Glenn Close.
Collapse - un documentar ingrijorator sub forma unui interviu cu un reporter independent care ne ofera o perspectiva apocaliptica asupra viitorului destul de apropiat, marcat de atingerea si depasirea cotei maxime de extractie a petrolului. Michael Ruppert, fost politist care in anii 70 a fost racolat de CIA pentru import de droguri si a refuzat denunatand operatiunea si apoi fiind dat afara din politie, si-a petrecut ultimii 30 de ani ca reporter independent. Argumentand logic, el arata semnele scaderii fluxului de petrol si prefigureaza scenariul colapsului industrial bazat pe hidrocarburi, de la prabusirea infrastructurii, la cele 800 de milioane de autovehicule ce ruleaza astazi in lume, pana la potentialul cutremur din industria maselor plastice care ne guverneaza fiecare aspect al existentei. Merita vazut..
The Cove - documentarul premiat cu Oscar anul acesta are ca subiect golfuletul din Taiji, Japonia care ascunde un teribil secret. Zilnic cateva sute de delfini sunt masacrati pe coasta unui orasel unde ipocrizia merge pana la a se impodobi cu statui si delfinarii in vreme ce afacerile cele mai dubioase se petrec la adapostul intunericului. Un curent maritim aduce delfinii in plasele pescarilor care ii vand pe cei mai frumosi pentru dresaj in toata lumea (150 000$ bucata!?) iar pe restul sunt macelariti intr-o laguna putin adanca. Eroul filmului este Ric O'Barry, dresorul lui Flipper (adica a celor cinci delfini ce l-au impersonat) care intr-o operatiune demna de filmele de spionaj s-a infiltrat cu echipament hi-tech si o echipa de voluntari pentru a filma ce se petrece acolo. Rezultatul e spectaculos si trist totdata.. Filmul e o mica bijuterie, nu glumesc. O sa priviti cu alte ganduri delfinariile dupa ce aflati ce inseamna un delfin in captivitate.
Teorii conspirationiste si New World Order
Zeitgeist 1 si 2 - am dezvoltat aici
Fall Of The Republic: The Presidency Of Barack Obama. Alex Jones e unul din cei mai prolifici conspirationisti si se afla pe lista de "dusmani" ai Casei Albe. Tipul crede cu obstinatie ca Obama face jocurile corporatiilor din umbra in sprijinul instalarii unui guvern global cu un singur scop, profitul. Daca ai impresia ca USA devine un stat politienesc urmareste-l.
America: Freedom to Fascism - documentar foarte tare al lui Aaron Russo despre IRS (Fiscul american), "legalitatea" lui, despre colectarea taxelor si eroziunea libertatilor civile. Nu emite opinii ci doar intervieveaza si lasa lumea sa traga propriile concluzii.. E chiar amuzant sa vezi cum s-a pacalit americanul sa plateasca impozit pe salar fara sa fie o lege clara care sa specifice acest lucru.
America: Freedom to Fascism - documentar foarte tare al lui Aaron Russo despre IRS (Fiscul american), "legalitatea" lui, despre colectarea taxelor si eroziunea libertatilor civile. Nu emite opinii ci doar intervieveaza si lasa lumea sa traga propriile concluzii.. E chiar amuzant sa vezi cum s-a pacalit americanul sa plateasca impozit pe salar fara sa fie o lege clara care sa specifice acest lucru.
Muzica si film
This Film is not yet Rated - daca v-ati intrebat cine hotaraste ratingul la filmele americane (chestia cu PG-13, R, NC-17) exista un documentar care dezvaluie culisele MPAA, boardul care se ocupa in State cu cenzura filmelor. Filmul e facut in maniera detectivista, uneori cu camera ascunsa, alteori cu interviuri ale membrilor din board, dezvaluind un caracter oarecum elitist-fascist in toata organizatia asta care e aservita marilor studiouri si taie si spanzura dupa niste cutume invechite, mai exact: no sex more blood. Adica violenta e tratata mai bland decat continutul sexual explicit. Exces de pudibonderie.. Sunt amintite si filme faimoase care au trebuit sa fie repuse pe masa de montaj pentru motive ridicole sau regizori caposi care au acceptat un rating nafavorabil din dragoste pentru produsul finit.
The Pervert's guide To Cinema - 2 ore jumate de scene faimoase explicate de un filozof - Slavoj Zizek - intr-un documentar care prezinta limbajul cinematic al marilor maestri: Lynch, Hitchcok, Bergman, Tarkovsky etc. Psihanaliza ca la mama ei, cu simboluri, teme, decostructivism imposibil sa plictiseasca un cinefil. Poate in felul asta vine si pofta pentru niste capodopere.
This Film is not yet Rated - daca v-ati intrebat cine hotaraste ratingul la filmele americane (chestia cu PG-13, R, NC-17) exista un documentar care dezvaluie culisele MPAA, boardul care se ocupa in State cu cenzura filmelor. Filmul e facut in maniera detectivista, uneori cu camera ascunsa, alteori cu interviuri ale membrilor din board, dezvaluind un caracter oarecum elitist-fascist in toata organizatia asta care e aservita marilor studiouri si taie si spanzura dupa niste cutume invechite, mai exact: no sex more blood. Adica violenta e tratata mai bland decat continutul sexual explicit. Exces de pudibonderie.. Sunt amintite si filme faimoase care au trebuit sa fie repuse pe masa de montaj pentru motive ridicole sau regizori caposi care au acceptat un rating nafavorabil din dragoste pentru produsul finit.
The Pervert's guide To Cinema - 2 ore jumate de scene faimoase explicate de un filozof - Slavoj Zizek - intr-un documentar care prezinta limbajul cinematic al marilor maestri: Lynch, Hitchcok, Bergman, Tarkovsky etc. Psihanaliza ca la mama ei, cu simboluri, teme, decostructivism imposibil sa plictiseasca un cinefil. Poate in felul asta vine si pofta pentru niste capodopere.
It might get loud - fascinant documentar realizat de acelasi Davis Guggenheim despre modul cum a influentat chitara electrica rock-ul ultimilor 50 de ani. "Actorii" sunt 3 mari chitaristi din prisma carora vedem cat de versatil este acest instrument si ce limbaj uimitor este muzica. The Edge (U2), Jack White (The White Stripes) si Jimmy Page (Led Zeppelin) aduc fiecare sunetul specific si instrumentele favorite pentru a ne plimba prin 3 generatii de rock and roll. E Epic cu E mare!
Vezi si:
Documentare musai de vazu (II)
Documentare musai de vazut (III)
Vezi si:
Documentare musai de vazu (II)
Documentare musai de vazut (III)
duminică, 11 iulie 2010
Brooklyn's Finest (2010)
rating: Oroare/Eroare/Brainwash/Colectable/Orgasmultiplu
La 9 ani dupa hitul Trainig Day, Antoine Fuqua se intoarce cu o noua poveste politista densa si cu tenta reflectiva, in tripticul Brooklyn's Finest, dar mutand actiunea de pe coasta de vest pe ce de est a Statelor, in rau famatul cartier din NY, Brooklyn (mothef***rz will recognize). Ethan Hawke e inca o data unul din numele principale, schimband insa registrul si portretizand un politai murdar de data asta si nu un boboc in umbra lui Denzel. Alaturi de Hawke insa ocupa acelasi timp de ecran inca doi "mari" Richard Gere (cel mai bun rol din ultima vreme) si Don Cheadle, pe care e oricand o placere sa-l vezi jucand. Filmul e asadar o drama cu 3 capete de pornire, toate convergand spre un final poate deja cliseic in lumina filmelor cu multiple destine intrepatrunse si apoi coincident legate, dar destul de acceptabil si de plauzibil. E posibil ca impresia pe parcurs sa fie de 'cadru general previzibil' dar filmul tot te agata cu diversitatea celor 3 personaje, a drumului lor spre ceva ce putem numi "izbavire" si cu prestatiile deosebit de autentice ale celor 3 actori.
Cei trei politisti sunt din NYPD, districtul Brooklyn, nu se cunosc si au niste vieti profund diferite. Eddie (R. Gere) e in patrula, mai are o saptamana pana la pensie, e deziluzionat, cu ganduri de sinucidere in fiecare dimineata si defuleaza in budoarul unei prostituate de culoare. In general, e un tip bun. Sal (E. Hawke) e din echipa de narcotice si sufera un stres zilnic atat din partea familiei (nevasta, 5 copii plus doi pe drum, casa neincapatoare, salar de mizerie, datorii) cat si a tentatiei zilnice a banilor murdari. N-are probleme in a pune mana pe bani manjiti de sangele traficantilor. Evident, el e tipul rau. Tango (D. Cheadle) e un politist sub acoperire infiltrat intr-o gasca de traficanti condusa de proaspat eliberatul Wesley Snipes, si face munca asta de prea mult timp pentru a mai distinge cine sunt "baietii rai". Trei tipologii arhicunoscute in universul filmelor politiste. Hawke e cel mai intens dintre cei 3, lasa impresia ca-i gata sa explodeze in fiecare minut si sa provoace un masacru. Gere e blazat, plictisit si trateaza cu nepasare orice "nu-i in sectorul sau". Don e ca doi oameni intr-unul: lucid si calculat in gang, exasperat si conflictual in relatiile cu superiorii care vor sa-l mai foloseasca un pic. Cred ca ideea filmului e scoaterea la suprafata a esentei muncii de politist, cu frustrarile, dilemele, tentatiile si deziluziile ei, intr-o tara cu asa o mare rata a infractionalitatii.
Fuqua scoate deci inca un film solid, cu un ritm sustinut care nu plictiseste, un scenariu inteligent si cu personaje scrise admirabil plus o suita de prestatii actoricesti de la bune la excelente. Inclusiv Wesley Snipes face un rol de apreciat, chiar daca nu e ceva nou pentru el sa imbrace costumul de sef de banda. Cei mai buni din Brooklyn nu-i depasesc insa pe cei mai rai din LA, adica fantasticul Training Day, insa sunt merituosi in felul lor.
Trailer
sâmbătă, 10 iulie 2010
Autobiografia lui Pacino
"Pâna la 39 de ani, Al Pacino a refuzat sa stea de vorba cu presa. Îl speria gândul ca orice confesiune duce la confundarea omului cu actorul. Apoi a citit în Playboy un interviu pe care Grobel i-l luase lui Marlon Brando si s-a aratat dispus sa acorde, în sfârsit, unul. Cu conditia ca intervievatorul sa fie Grobel. Si, odata ce l-a cunoscut, a intrat în rolul de intervievat, asumându-si personajul Al Pacino.
Cum tot ce face Pacino este exceptional, si acest prim interviu a fost unul iesit din comun. A durat mai mult de 25 de ani si e cuprins în aceste 300 de pagini. Între 1979 si 2005 au înregistrat 400 de ore de conversatii."
Deci am vazut-o in Carturesti. O vreau, o recomand si sper sa discutam pe seama ei.
Pop-cinema
Exclusiv pentru amatorii de pop-cinema. Revista mea preferata, TotalFilm, a publicat online un top al celor mai cool momente din cinema ( alese de cititori). Nu comentez.Varianta tiparita contine un top mai interesant al filmelor mind-blowing (alese de redactorii revistei). E modul prin care TF celebreaza apropiata lansare Inception (30 iulie). Dar despre toate astea, la timpul lor .
Trailerul zilei: The Social Network
Subiect: gestatia, naterea si explozia fenomenului Facebook sau, in general, a retelei sociale. Regizor: David Fincher! Scenariu: Aaron Sorkin (a scris si Charlie Wilson's War daca mai tineti minte, cu Tom Hanks). In vizor: Mark Zuckerberg, CEO Facebook interpretat de Jesse Eisenberg (Zombieland), Sean Parker (cofondatorul Napster devenit ulterior presedinte fondator Facebook, jucat de Justin Timberlake, si Eduardo Saverin, cofondator Facebook care ulterior s-a razboit prin tribunale cu Zuckerberg, in film interpretat de Andrew Garfield (Boy A). Ce-ar mai fi de zis? Doar ca abia astept luna octombrie si ca am dat Like paginii imdb pe facebook.
vineri, 9 iulie 2010
Predators (2010)
Au trebuit sa treaca 23 de ani pentru a vedea un demn succesor la Predator-ul lui John McTiernan din 1987, acel surprinzator melanj de action si science-fiction care a devenit un cult in anii urmatori si care a dat nastere la doua personaje iconice: "pradatorul" extraterestru, acea teribila creatura soldat-vanator care gusta cu placere sadica pinda si macelarirea oamenilor ingroziti, pastrand insa si un dram de respect razboinic fata de specimenele mai curajoase, si mercenarul anti-erou jucat de Arnie, probabil intr-unul din cele mai "barbatesti" roluri ale sale. Predator era in primul rand un film de actiune, cu un ritm extraordinar, de o violenta grafica gata sa provoace soc si repulsie dar si cu o componenta SF care sa sustina story-ul excelent scris. Si era atat de autentic, de convingator.. nu gaseam nici o diferenta intre cele doua forte, pradatorul era tot atat de real ca si comandoul de mercenari din jungla Americii Centrale, chiar mai mult, lasa impresia ca "apartinea" acelui loc, fiind perfect adaptat, si ei, oamenii, erau intrusii. Nici o clipa nu m-am gandit ca ar fi un om in costum sau efecte CGI, vedeam Predator-ul asa cum vedeam Alien-ul, carne si sange, din alt univers ce-i drept, insa palpabil, viu si posibil de ucis.
Iar acum Predators ma aduce aproape de aceleasi sentimente, imi starneste emotii similare de copil fricos care se intreaba-n intuneric: ce mama naibii ii vaneaza pe nefericitii aia? Caci, desi stiam raspunsul, abia asteptam sa vad cu ochii mei 'vanatorii'. Filmul regizat de Nimrod Antal si produs de Robert Rodriguez se raporteaza exemplar la filmul original preluand mercenarii, jungla, jocul de vanatoare, vizorul termic pacalit cu noroi si confruntarea unu la unu din final. Cu ele tese insa o poveste noua, o continuare mult mai onorabila decat cea din '90 (cu Danny Glover) si cu atat mai superioara celor doua AvP-uri. Da, e la fel de liniar, cu acelasi dialog schematic si pe alocuri ieftin, insa primele 20 de minute sunt admirabile in construit suspansul. Pradatorii sunt cloack-uiti, rabdatori, rapizi si dotati cu acel sinistru tunulet energetic - trademark-ul rasei. Opereaza in echipa de trei, sunt rase un pic diferite, au tabara si iau trofee (da, scena cu smulsul coloanei vertebrale se repeta!!). Au caini de vanatoare, rivalitati si au deschis sezonul la oameni. Plotul e insa dureros de banal si de cliseic, usor de inghitit din fotoliu dar greu de digerat ulterior cand te intrebi de ce au tratat atat de usor problema dezumanizarii individului si paralela dintre pradatorii umani si cei 'inumani'. Plus niste scapari de logica si scene lipsa prezente numai in trailer..
Predators se deschide astfel in aer, cu un Adrien Brody in cadere libera, in stare de aproape-trezire si aproape de a fi facut chiftea din cauza unei parasute deschise la limita. El e Royce, mercenar nemilos aruncat in jungla, inarmat pana-n dinti si suferind de amnezie. Langa el incep sa pice alte trupuri: un mexican (Danny Trejo), un rus (dotat cu nelipsitul minigun), un rebel african cu al saselea simt, o gagica cu fund misto (Alice Braga), un detinut guraliv, un doctor neindemanatic si un yakuza. Cu totii vor descoperi curand o "minunata lume noua" unde soarele sta-n loc, aerul e respirabil si planeti de marimi colosale umplu cerul. Si mai important, ca nu-s singuri, iar apoi ca-s buni de vanat. Jungla e destul de luxurianta dar incomparabila cu cea in care Arnie si mercenarii deschideau carari cu 2 decenii in urma. Aia era virgina, asta e o padure ecuatoriala(?) usor de strabatut. Totusi sentimentul de straniu e prezent, parte datorita cinematografiei si unghiurilor de filmare, parte din cauza coloanei sonore care aduce aminte de filmul original.
Daca la capitolul tehnic filmul are tot respectul din partea mea, scenele de actiune si efectele excelente (nu s-a exagerat uzul de CGI) mangaindu-mi retinele, totusi am ceva regrete in ce priveste personajele. Adrien Brody, desi e un actor oscarizat (pentru pianistul Szpilman) si a tras de fiare, nu 'umple' ecranul cum o facea Arnold. Alice Braga e neremarcabila in spatele lunetei si are un moment important cand relateaza echipei primul contact cu creatura din filmul cu Schwarzy, Danny Trejo are putin ecran, probabil se grabea la filmarile pentru Machete, yakuza e prea tacut si misterios pentru a pune emotie in mine atunci cand are loc onorabilul duel cu unul din Predatori. Nici 'oaia neagra' nu e atat de carismatica pe cat ar fi putut oferi un Steve Buscemi in rolul detinutului portocaliu. Doctorul jucat de Topher Grace e un personaj intrigant prin faptul ca aparent nu-si are loc in gasca de paramilitari si asasini dar daca semi-twistul din final ar fi cazut in mainile unui scenarist capabil s-ar fi nascut ceva remarcabil. Apoi, cu tot respectul pentru Lawrence Fishburne, rolul sau de tacanit e inexplicabil si nu face decat sa rupa ritmul filmului cu acest moment reflectiv.. As fi apreciat mai bine o noapte petrecuta de urmariti sub cerul liber, in jungla ostila, decat ademenirea lor in culcusul calduros al unui 'gunoier'.
In fine, astea-s mofturile unui fan excentric. Cert e ca as fi vrut sa ma atasez de personaje mai puternic, asa cum am facut-o in filmul original. Mai tine minte cineva de sacrificiul indianului ce-l asteapta pe Predator pe-acel bustean suspendat peste-o prapastie si era inarmat doar cu un pumnal. Ce spirit de razboinic.. Sau cand Mac sa tara printre liane si radacini pana sub un bustean ca sa-si vada teasta zdrobita de tunul energetic. N-au avut nici o sansa si totusi au riscat. In Predators au lipsit figurile familiare si o mai mare atentie la creionarea personajelor, caci afara de Adrien Brody nu-ti prea pasa de nimeni. Dar e ok, atata timp cat actiunea umple golul. Si o face cu succes, Predators devenind un tribut binevenit oferit fanilor.
Trailer
Trailer
Vineri dupa-masa
In 2008, Florin Piersic Jr. a lansat ideea unui film colectiv care sa reuneasca mai multe scurtmetraje in jurul unei teme: Bani. Asta e principala problema a oricarui cineast, incepind cu fratii Lumiere. Piersic Jr. isi propunea sa ofere o sansa de afirmare realizatorilor tineri si necunoscuti, fie ca erau "tineri cu studii de specialitate sau simpli aspiranti cu imaginatie". Rezultatul final nu s-a prea ridicat la inaltimea ideii.
Cele 12 scurtmetraje selectate variaza de la amatorism stangaci de tip home-made, la lucrari cu cap si coada (si continut). Noemi Dumitrescu este autoarea short-ului Vineri dupa-masa, filmat dintr-o bucata. Un mini-portret al generatiei de hiper-consum, in care autoarea lasa sa se intrevada cauzele recesiunii actuale, intr-o vreme in care nici nu incepuse sa se discute despre criza.
Noemi este o veche amica (printre altele, am petrecut impreuna a doua editie a Festivalului Anonimul, unde am infiintat, desfintat si discutat o gramada de idei de filme) iar cu cei doi actori (Andreea Milici & Dinu Bodiciu) am fost coleg in trupa Thespis. N-as putea deci sa fac aprecieri asupra filmului fara sa fiu suspectat de subiectivism. Va las pe voi sa aruncati cu noroi sau cu flori.
Intelegerea cu Piersic Jr. era ca autorii nu isi pot prezenta separat opera, timp de doi ani. Acea interdictie a expirat, asa ca Marele Ecran va prezinta in premiera, in aceasta vineri dupa-masa, scurtmetrajul Vineri dupa-masa.
continuarea aici
Timisoreanca Noemi Dumitrescu a facut Facultatea de Arte Plastice, sectia Design Multimedia, un masterat in Creative Writing (Facultatea de Litere, Universitatea de Vest) si mai multe filmulete experimentale. Ar vrea sa experimenteze in continuare, insa nu are "acces la o camera ca lumea". In ultima instanta isi va filma ideile si cu o camera low-quality. Intre timp se antreneaza facind fotografii.
joi, 8 iulie 2010
Walking Disaster
rating: orgasmultiplu
Joia trecuta, Centrul Cultural Francez a inceput seria de proiectii in aer liber dedicata auteur-ului Jacques Tati (1907 - 1982).
Inaintea proiecţiei (Vacanţa domnului Hulot, 1953), la părăginita Grădină de Vară de la Capitol, Eric Baude (directorul Centrului) spunea că “Tati e un mit în Franţa”. Mit-nemit, recunosc că nu mă aşteptam să-mi pocnească fălcile de rîs la o producţie din 1953. Imaginaţi-vă că în primul sfert de oră nu se rosteşte nicio replică. De fapt, eroul (jucat de însuşi Tati) spune un singur lucru tot filmul: numele său.
Hulot este un tip excentric, inadaptat social şi foarte stîngaci. Un încurcă-lume autentic. Deşi intentiile sale sunt absolut benigne, ajunge mereu să provoace calamităţi literalmente la tot pasul(walking disaster). Pasul sau saltaret si bizar nu mi-a iesit inca din cap. Din recuzita nu-i lipsesc niciodata palaria si pipa.
Acum am înţeles de unde au apărut Mr.Bean, Forrest Gump (cei care l-au vazut pe Hulot jucind ping-pong sau tenis stiu la ce ma refer) si personajele lui Sylvain Chomet (in vara aceasta are premiera Iluzionistul, realizat de Chomet dupa un scenariu scris de Tati si care va avea in centru o versiune animata a lui Tati insusi).
In ciuda influentei sale masive, nu cunosc vreun alt cineast după el care să facă umor cu asemenea economie de mijloace (de exemplu, din sunetul repetitiv produs de o uşă batantă; din repetitia formidabilei teme muzicale care sugereaza monotonia zilelor de vacanta; din eleganta cu care a evitat happy-end-ul, in pofida idilei ce parea sa se contureze). Apropo de economie, există o scena în care Hulot dansează iar pe fundal se aude un ministru vorbind grav despre “recesiune”, “inflaţie” şi “taxe” etc. Metodele prin care suntem dresaţi au rămas deci neschimbate, de cind lumea.
In ciuda influentei sale masive, nu cunosc vreun alt cineast după el care să facă umor cu asemenea economie de mijloace (de exemplu, din sunetul repetitiv produs de o uşă batantă; din repetitia formidabilei teme muzicale care sugereaza monotonia zilelor de vacanta; din eleganta cu care a evitat happy-end-ul, in pofida idilei ce parea sa se contureze). Apropo de economie, există o scena în care Hulot dansează iar pe fundal se aude un ministru vorbind grav despre “recesiune”, “inflaţie” şi “taxe” etc. Metodele prin care suntem dresaţi au rămas deci neschimbate, de cind lumea.
Regizorul taxează cu discreţie clişeele si gesturile masinale ale vieţii cotidiene. În comparaţie cu semenii săi robotizaţi, Hulot pare cel mai viu om de pe Pamant. Asa cum se întîmpla si in Unchiul Meu (Mon Oncle, 1958), film ce va fi proiectat asta seara, in spatiul intim si elegant al curtii Centrului Cultural Francez Timisoara (B-dul Loga).Joia viitoare e Zi de Sarbatoare (Jour de fete, 1949), filmul care încheie “seria Tati” în frumos renovata Piaţă Traian. E al doilea sau lungmetraj, cu un erou postas (Hulot nu se nascuse inca). Asteptati-va la un festin de gaguri vizuale şi sonore. Tati foloseste ca nimeni altul coloana sonora pentru efecte comice. Claxoane, behaituri, bazaituri si alte zgomote banale devin scurte comentarii umoristice.
Sincronizarile dintre sunet si imagine dovedesc inca o data inteligenta mizanscenei. Aici putem vorbi chiar de coregrafie (in fond, Tati era un mim stralucit). Nimic nu e lasat la intamplare. Tati era atat de prevazator incat a filmat Jour de Fete si in alb-negru si color. Trebuia sa fie prima productie franceza in culori, insa din cauza unor imperfectiuni tehnice filmul a avut premiera in alb-negru. Acum exista si versiunea color, restaurata de fiica regizorului, Sophie.
Aglomerarea de intamplari pe metrul patrat de pelicula impune mai multe vizionari ale filmelor sale (numai sase scurtmetraje) pentru descifrarea tuturor micilor gesturi si semnificatii. Tati observa ticurile si mecanicismele vietii la tara (Jour de Fete), ale monotonelor zile de concediu (Vacanta domnului Hulot), dependenta de tehnologie (Unchiul Meu) si artificialitatea vietii omului modern (pentru Playtime a construit un intreg orasel -"Tativille", care l-a ruinat pe regizorul-producator). Cu ultimele doua filme este si vizionar: a anticipat cu 50 de ani problemele pe care le discutam astazi.
Dincolo de descoperirea unei lumi si a unui autor original, "seria Tati" mi-a prilejuit redescoperirea unui vechi obicei. Placerea rasului colectiv. Daca vremea e favorabila, mergeti la una din aceste comedii in aer liber! Veti observa ca risul e contagios. Apoi mai e si placerea discutiilor de dupa proiectie ( - L-ai vazut pe mos cum arunca scoicile pe care le culegea nevasta-sa?, - Mie mi-a placut faza cu paleta de tenis!, -Sau cand a ajuns la inmormantare cu anvelopa pe post de coroana, -Ba nu, cea mai misto a fost scena cu artificiile). Mergeti si exersati rasul cu pofta, rasul inocent al copilariei.
Tati, tati, da' noi unde ridem? (vezi afis)
duminică, 4 iulie 2010
The Twilight Saga: Eclipse (2010)
Fac o cronicuta scurta si la partea a 3-a din de(Saga) cu vampiri scipitori far’ de talent numai si numai pentru ca vad prin alte recenzii exprimari de felul: “actiunea te tine cu sufletul la gura” sau “umor consistent”. Ca sa fim clari actiunea nu te tine cu sufletul la gura pentru ca ea, actiunea, nu prea exista, e la fel de rara ca ustoroiul in toata seria Twilight si daca-si face aparitia in finalul filmului nu-mi tine deloc sufletul la gura. Mai apoi chestia cu umorul consistent e posibila dar in mod involuntar, la fel ca o coborare pe Transfagarasan intr-o masina cu roti triunghiulare. Sunt sigur ca nici ei nu incercau sa fie funny ci pur si simplu se rugau sa se termine. Observatia cu roti triunghiulare nu este deloc intamplatoare ci mi-a venit atunci cand m-am gandit care este esenta acestui film. Ei bine este vorba de triunghiul amoros, si aici nu ma refer la partile anatomice ale Belei caci, dupa cum stim, ea inca e o virgina (wait, what?!) deci shh, ci la forma geometrica a relatiei de dragoste noua ce domina acest film: om-vampir-varcolac. Un triunghi in contra naturii, ati crede, care inchide artistic un film de peste 2 ore ce poarta inexplicabil numele Eclipse. Doar ca eclipsa s-a eclipsat, cum s-ar zice, lipsind cu desavarsire.La carma celui de-al treilea film Twilight e nimeni altul decat David Slade, iar eu unul ma indoiesc ca fanii seriei cunosc faptul ca, spre deosebire de precedentii regizori, Slade stie sa faca filme cu vampiri (30 Days of Night e un horror atipic si sangeros plasat la Polul Nord). Explicatia pentru plictiseala teribila din Twilight Eclipse o pun doar pe seama materialului de lucru: scenariul cu niste burti neinspirat decupate si dialogurile cheesy de trimis sms: “Isabella Swan, I promise to love you every moment of forever.“
Care-i story-ul de fapt? Pai, initial vroiam sa zic ca e vorba de o ultima razbunare a roscatei Veronica, vampirita cu pofta de carnita Bella, care face cumva si creeaza niste newbies (pui de vampir) chipurile mai puternici decat vampirii insisi (inexplicabil dar hey, femeile sunt de pe Venus si Stephenie Meyer e femeie) pe care-i asmute impotriva clanului Cullen. Dar apoi ni s-a relevat faptul ca tot filmul e un ritual de seductie prin care Bella vrea, mai ca implora, sa devina femeie. La acest capitol insa exceleaza Edward. Puterea lui de abstinenta il face ginerele ideal pentru fiecare tatic de liceanca in calduri intrucat el nu si nu. Nici macar atunci cand reintra in schema varcolacul Jacob care-i promite fetei ca o va iubi pana i se va opri inima, ceee ce e un pic confuz, intrucat Bella are de gand sa se arunce in gura, coltii, patul vampirului pentru nemurire. Dar Edward nimic, ca e de moda veche si prin urmare o cere de nevasta. Genial, parca ar fi un film educational facut de vreo asociatie crestina.
Totusi inteleg de ce Twilight are asa succes. A prins foarte bine la fetitele romantice care spera si ele sa aibe de ales intre doi bruneti inalti care tanjesc de dorul lor si ele sa-i iubeasca pe amandoi, pe rand sau deodata, cum s-o nimeri. Exista insa un moment epic in acest film si anume scena de camping cand Bella dardaie in cort, caci mortul viu n-are cum s-o incalzeasca, si atunci sare la inaintare Jacob sange-fierbinte subliniind repede evidentul, si anume, ca ar fi mai de efect daca ea si-ar da jos hainele. HA! Pup-o ba, se va striga in sala. Din pacate nu se pupa nimeni, nici macar cei doi masculi care, dupa o discutie barbateasca, ajung la doua concluzii:
1. ca Edward l-ar place pe Jacob daca n-ar fi varcolac si
2. chiar daca Edward n-ar fi vampir Jacob tot nu l-ar aprecia
deci nici o sansa de gaylove interrasial.
Altfel filmul arata la fel de inspirat ca New Moon, CGI-ul e tot atat de anemic de parca e facut din stop-motion, varcolacii sunt tot niste lupi extradezvoltati iar vampirii n-au pic de sange. Luptele lor sunt ca niste ciocniri de bibelouri rezultand doar multe cioburi. Volturi parca sunt un band de goth metal si singura prezenta mai de doamne-ajuta o are Dakota Fanning (Jane). Din nou o confruntare serioasa intre cele doua clanuri este amanata, probabil, pentru ultimul film. Pana atunci sa speram ca si Bella isi consuma noaptea cu Edward, ca deja au facut 3 filme.
La vida es una tombola
Si yo fuera Maradona y un partido que ganar
si yo fuera Maradona perdido en cualquier lugar...
La vida es una tómbola de noche y de día.
Muzica: Manu Chao.
Secvente din Maradona by Kusturica.
Acum doi ani scriam despre film:
Să nu vă aşteptaţi la prea mult fotbal (în fond e recomandarea „Elle” a lunii), nici la un film biografic, ci la un document personal, exuberant despre fotbalistul care a devenit cel mai mare duşman al său. Cum arata Maradona văzut de Kusturica? Activist anti-Bush, moderator de talk-show, toxicoman, revoluţionar, om şi sfînt. "Dacă Andy Warhol ar fi trăit l-ar fi zugrăvit şi pe el în sepia ca pe Marilyn Monroe şi Mao Tse Dung" zicea regizorul sarb. Nu ştiu despre Warhol, dar momentul Manu Chao din final îi va mişca şi pe necredincioşii în Diego. La Vida Tombola.
La ultima tombola (din Africa de Sud) a tras din nou lozul necastigator, ceea ce adauga o noua dimensiune tragica acestui urias icon modern. Nu stiu cine ar mai vrea sa fie Maradona in acest moment. Probabil ca nici el, pentru o vreme...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)