sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Trailerul zilei: Up In The Air
Uite ca incerc sa fac reclama si la alte filme decat SF-uri si horror-uri. Daca v-a placut la nebunie Thank You For Smoking sau daca v-ati indragostit realmente de Juno, inseamna ca este o mare sansa sa va placa Up In the Air. Acelasi Jason Reitman e in spatele lui. Iar in el: Geroge Clooney intr-o performanta din nou exemplara, asa cum ne-a obisnuit de ceva vreme. El e un tip care face treaba ingrata de a concedia oameni. Deci un corporatist responsabil cu reducerea de personal care calatoreste pe tot globul. Un "flight traveler" care s apropie de "milionul de mile zburate" si care are insa o viata goala de substanta, e un singuratic cu relatii pasagere care-si petrece cea mai mare parte a timpului pe drum sau la hoteluri. Dar intr-o calatorie intalneste o alta pasagera perpetua ca el si ceea ce incepe ca o scurta aventura de-o noapte se anunta un pic mai mult. Filmul pare foarte misto iar din trailer razbate niste muzica demna de apreciat. Cred ca pe la anu vine la noi.
Trailer:
joi, 19 noiembrie 2009
Invitaţie în Underground
Nu ştiu să existe alt mod mai bun de a înţelege istoria zbuciumată a vecinilor noştri sîrbi, decît Underground (1995). Şi istoria mea cu filmul e zbuciumată. Îl tot dădeau la televizor la ore mici şi de fiecare dată mă adormea, la un moment dat. Cred că l-am văzut de trei ori şi mereu pe bucăţi. Vineri, adică mîine, de la ora 19, am şansa să-l văd de la un cap la altul. Proiecţia şi discuţiile de după au loc în Biblioteca Politehnicii, Clădirea ASPC (etaj II, sala 204). Mai jos, prezentarea pe care mi-a trimis-o Alexandra Petruse, iniţiatoarea acestei serii de seri cinefile:
Prietenia celor doi protagonişti, Marko Dren şi Petar Popara, evoluează pe parcursul a 50 de ani, în paralel cu istoria Iugoslaviei. Tema filmului este existenţa în opoziţie cu restul lumii. Locuitorii Belgradului, care se refugiază în underground, în timpul celui de-al doilea război mondial, simbolizează viaţa întregii ţări, care a ales calea izolării şi s-a afundat în mistificările inventatea pentru a-şi justifica modul de viaţă. Subiectul, alegoric în sine, e impregnat cu simboluri. Insula pe care plutesc la sfîrşit protagoniştii are conturul Bosniei, iar marea împăcare şi nunta, este probabil un scenariu pe care Kusturica şi l-ar fi dorit pentru ţara lui.
marți, 17 noiembrie 2009
2012 (2009)
Ce e val ca valul trece...
rating: Eroare (cu bonus pentru SFX)
In marea schema a lucrurilor de la Hollywood, filmele astea apocaliptice de genul 2012 sunt ca niste tsunami de diferite marimi, unele urca boxoffice-ul pe cele mai inalte piscuri iar altele il scufunda in cele mai adanci abisuri la un loc cu competitia. Dar, in esenta lor, si tsunami-urile sunt tot niste valuri anoste, fiecare semanand cu celalalt prin chimia lor usor sesizabila: 2 parti Hă o parte Oooo. Vizual iti iau rasuflarea si te uimesc dar conceptual starnesc rasete sau, mai rau, plictisesc. 2012 le face pe toate. In primul rand, e asa cum se recomanda singur, "o aventura epica despre un cataclism global de proportii biblice si care povesteste lupta eroica a omenirii pentru supravietuire". Excelent, dar uita insa precizarea ca eroismul umanitatii presupune vanzarea de bilete pentru Arcele lui Roland (Emmerich). Apoi beneficiaza de cel mai prost inceput de film evăr, prea lung si prea pretentios, incercand sa convinga stiintific ca evenimentele din 2012 sunt fundamentate pe chestiuni foarte clare (activitatea solara crescuta). Well d'ooh, stim cu totii ca nu-i bine sa te prajesti la soare intr-o zi de vara, dar probabilitatea ca radiatiile solare sa transforme nush ce neutrini a.i. sa destabilizeze nucleul planetei e cam la fel cu probabilitatea nasterii unei gaurici negre in mijlocul LHC-ului. Adica nula. (mai multe articole care dezbat improbabilitatea sfarsitului in 2012.
what are the odds?
Dar, sa nu facem greseala sa vorbim de acuitatea stiintifica a filmului ca stricam totul. Sa vorbim de scenariu. Care scenariu? Filmul asta e facut pentru mase la modul general, pentru toti care n-au simtit un cutremur pe pielea lor ori n-au vazut acele puncte de interes usor recognoscibile din marile orase cu ochii lor. Distrugere. Acolo e placerea subliminala a filmului. Autostrazi zdrobind masini ca-n cutremurul din LA, zgarie-nori prabusindu-se, "Falusul" din Washington rupt un bucati si cazand peste oameni nevinovati, dezastrul e ravasitor dar lipsit complet de dramatism. Sincer am simtit mai multa emotie cand in LOTR se prabuseau bolovani si scari peste hoardele de orci iar aia erau bad-guys. Apocalipsa dezlantuita de Emmerich e de-a dreptul hilara, de fapt asta e si scopul, razi involuntar de gogoasa aia ce se rostogoleste pe autostrada sau de babutele care se ciocnesc de-o cladire cazuta pentru ca ...mergeau prea incet. Regizorul are si un simt ironic pravalind ditamai portavionul JFK de pe creasta unui gigantic tsunami tocmai peste Casa Alba si presedintele ei de culoare Bara ... Danny Glover. Ca sa nu mai zic de Capela Sixtina care se crapa exact in locul unde degetul Domnului se uneste cu cel al Adamului. Lol. Sau falia San Andreas care despica un supermarket exact intre Kate si Gordon cand el spune faimoasele vorbe: "I think that something is tearing us apart". De-a dreptul ridicol. M-am simtit insa cuprins de dezamagire cand pe lista monumentelor spulberate de Armaghedon nu se gasea nici Eiffel Tower, nici Big Ben-ul si nici Muntele Rushmore.
Sunt multe lucruri slabe in 2012, multe care ne insulta inteligenta si multe care ne testeaza abilitatea de a recunoaste un cliseu. Dora are chiar o lista cu cliseele din acest film, poate mai adaugati si altele. Pe mine m-au oripilat momentele alea de cooperare internationala in care indianul vorbea engleza cu accent, rusul vorbea engleza cu accent si chinezul vorbea chineza cu accent. Fuck off you egomaniac bastards. E atat de greu sa scrii trei fraze in limba respectiva in loc sa distrugi limba lor si urechile noastre. Oricum lucrul cu care trebuie sa ramanem e ca in orice caz de cooperare internationala pe viitor chinezii sunt forta de munca, rusii impreuna cu arabii finantatorii, iar americanii se ocupa de organizare. Europenii sunt doar grup de suport si-o pazesc pe Mona Lisa.
Totusi, 2012 are si cateva chestii faine. In primul rand il are pe Woody Harelsson intr-un rol ca o manusa, de pirat radio obsedat de conspiratii, blogger si partizan al apocalipsei prezise de mayasi. El e Charlie Frost, tipul aflat in miezul actiunii (chit ca asta inseamna buza unui vulcan in eruptie), corespondentul aflat la fata locului care transmite live atunci cand planeta se rupe-n doua. Nu intrebati pentru cine transmite, ca nu asta e important. Important e ca reporterul se va sacrifica pentru ca noi sa stim evenimentele asa cum se produc. Apoi prezenta lui John Cusack, mai mult decat binevenita, si nu doar de fetele indragostite din randul 7. E genul de actor care atunci cand totul se prabuseste in jurul lui reuseste sa-si pastreze cumpatul stapanind situatia si sa o faca credibil, ba mai mult, sa imbrace pielea eroului obisnuit de tip scriitor cu slujba de sofer. Ultima chestiune merituoasa a lui 2012 sunt efectele speciale despre care chiar mai are sens sa vorbim? Serios acum, cine nu si-a dorit vreodata sa vada un val mareic trecand peste Himalaya. O puteti vedea si-n trailer scena. Chiar si criticul Roger Ebert (un batranel de 67 de ani) a fost impresionat - "2012," the mother of all disaster movies (and the father, and the extended family). Eu n-am fost dat pe spate, dar m-am distrat fain. Pe motiv ca n-am mers singur ci intr-o echipa de 20 (douazeci) de blogeri timisoreni. That waz awesome!!
replica tovarasului Luci
replica tovarasului Luci
luni, 16 noiembrie 2009
I******u necenzurat. Cu Toni Tecuceanu.
Toni Tecuceanu e un actor cu greutate, la propriu şi, mai ales, la figurat. Îl ştiţi de la Cronica Cîrcotaşilor unde joacă personaje comice fără număr. Sau din reclama Doncafe cu "coloana oficială", pe care aţi observat-o, inevitabil, dacă aţi fost la multiplex în ultima vreme. Ceea ce probabil nu ştiaţi este că a cîştigat Gala Tînărului Actor, în 2006. Iar anul ăsta a jucat în Amintiri din Epoca de Aur (II), ultimul film scris, regizat şi produs de Cristian Mungiu.Săptămîna trecută, l-am întîlnit pe Toni la o petrecere. Din cauza zgomotului -a se citi whisky- am înţeles că s-ar fi născut în Ghiroda Veche. De aici întrebările mele neinspirate pe acest subiect, în interviu. Pe care Toni le-a taxat imediat. Şi pe care nu puteam să le mai scot, după avertizarea: "să vezi bătaie dacă scoţi sau modifici ceva!" (mai ales că, înainte să fie actor, Toni a fost soldat în misiunile ONU de menţinere a păcii). Aşa că n-am mai pus nici măcar diacritice. Deşi s-a desfăşurat prin corespondenţă, inter/view-ul de mai jos e plin de viaţă, zglobiu şi înţepător. Ca Toni Tecuceanu.
Marele-Ecran: Ai jucat în Amintiri din Epoca de Aur. Cum se face că joci tot un miliţian, rol în care eşti distribuit des şi la Cronică? Putem vorbi aici de type-cast?
Toni Tecuceanu: Cred că nu te uiţi la Cronica! N-am jucat niciodată militian! Se practica in actorie distribuirea pe „amploa” (emploi)...
M-E: Care a fost experienţa ta legată de acest film?
T.T.: M-a sunat cineva de la Mobra Film, de la casting si mi-a zis ca vrea Cristi Mungiu sa vada o proba cu mine pe un rol mic de militian care ii alearga pe unii... (vezi filmul), am fost, am facut contractul, am filmat şi iată-l pe ecrane (am fost, am văzut, e bun şi rulează chiar acum la cinema Studio în Timişoara, n.r.)!
M-E: Ai ceva amintiri „cinematografice” din acea epocă? Am înţeles că eşti de aici, din Ghiroda Veche. Te uitai la sîrbi?
T.T.: Ai inteles gresit! Sunt, vorba maestrei Romica Puceanu „nascut si crescut pe piatra Bucurestiului”, oras cu care mă mandresc foarte mult, oras ce zace de spiritualitate, plin de istorie, unde au inceput sa reapara si obiceiurile boeme de altadata! Nu la toti taranii si parvenitii... Dar am copilarit, in vacantele de iarna si de vara la Ghiroda Veche, unde traia bunica mea si ma plimbam des pe strazile Timisoarei, iarasi un oras frumos, cu parfum istoric... Sigur ca ma uitam la sarbi, cine nu se uita atunci la sarbi?!!!...Mai ales vinerea seara cand erau filme de groază, apoi, după miezul noptii de-alea sexi...Ne ieşeau ochii din cap!
M-E: Care erau filmele, cinematografele, eroii copilăriei şi adolescenţei tale?
T.T.: Pfuuu!... Eu m-am nascut cu cinematograful in spatele casei...Stateam la casa pe Drumul Sarii, la nr.28. In fata casei era „un parc la leagane” iar in spate era „dincolo-n parc” unde era si cinematograful Drumul Sarii. Acolo, era mai intai directoare Coana Lenuta, vecina de-a noastra, care statea la 28C, apoi s-a mutat si a venit alt personal. Era o doamna foarte simpatica si cocheta, mica de statura, blonda, cu coc. Noi ii ziceam Pitulicea. Ea obisnuia sa creasca pisoi si daca ii duceam un pahar cu lapte, ne lasa la film. Dar imi dadea si mamaie cate 2,50 lei si intram si pe bani. La paharul cu lapte recurgeam de la a doua, a treia, a patra ...etc, reprezentatie incolo! De filme ce sa spun? Superbe! Astea cu Molodovan si Paraipan (Dumnezeu sa-l ierte!), cu Margelatu, atunci proaspete, cu jandarmii lui De Funes, BD-urile iarasi proaspete, Lantul Amintirilor pe care l-am vazut de sapte ori, d-alea cu chinezesti „cu batai”, straine, romanesti, mai bune, mai proaste, de toate...
M-E: Ce rol are Timişoara în devenirea ta ca actor?
T.T.: In aceeasi masura ca si Bucurestiul...
M-E: Ţi-a fost greu să ajungi din „provincie” acolo sus?
T.T.: Vezi raspunsul de mai sus!
M-E: Becali, Năstase, Nati Meir, Vadim sunt personaje în pielea cărora te strecori cu uşurinţă. Nu crezi că la ora asta e o inflaţie de imitatori? Nu ţi se întîmplă să te saturi chiar tu de un anume personaj, să-l consideri fumat?
T.T.: Da! O sa ajunga proba la facultatea de teatru! Imita multi si prost!
M-E: Ştiu că te atrage zona de stand-up comedy pe care o tatonezi periodic. Care e centrul de greutate al materialului tău? Ce gen de umor abordezi?
T.T.: Inteligent cu insertii de deocheat (ca lumea vrea si de-astea, putin) dar nu vulgar. Am si cabaret politic! Pot sa fac si satira, epigrama pentru petrecerile cu target, adica unde cunosc dinainte invitatii (si slava Domnului! am multe, aniversari, nunti, botezuri, firme, etc). Uite, una pentru tine, de exemplu:
Cand se apuca sa mai scrie,
E ca un clown maestrul Mircu,
Caci din arena, pe hartie,
Parca se muta...intreg circu'!
M-E: Probabil că eticheta de imitator, consacrată la Cronica Cîrcotaşilor, nu-ţi face plăcere. Multă lume nu ştie că ai jucat şi partituri complexe, ca Lomeier, rol principal, în Noapte Arabă, la Teatrul Foarte Mic. Ce alte roluri ţi-ar place să faci, dar n-ai avut ocazia? Au rămas teritorii neexplorate încă?
T.T.: Da, enorm de multe, pentru ca acum e inghesuiala mare-n teatre, sunt gasti deja facute, iar daca intri, dai deja de alte neajunsuri: salarii mici, restrictii mari – n-ai voie la filmarea aia, ai repetitie cand vrei sa te duci la reclama ailalta, rautati, invidii... pentru cateva sute de lei pe luna...nu se merita! Mai bine iti faci un proiect si joci in sistemul asta! Ca actor, fireste ca teatrul e „cel mai sus” dar trebuie sa insisti mult!
M-E: Din punct de vedere actoricesc, ce anume te incită la munca din televiziune?
T.T.: Nu prea se incalica! Te ajuta actoria dar la TV e altfel decat in teatru sau in film.
M-E: Cum e să lucrezi cu actori neprofesionişti, cum sunt colegii de Cronică? Le mai dai sfaturi?
T.T.: N-avem timp ca se filmeaza mult.
M-E: Ai spus că l-ai văzut pe Zefirelli la treabă. Ce anume te-a impresionat?
T.T.: La asta ma suni si-ti povestesc ca e mult. Si scrii tu. Sau iti trimit un raspuns audio.
M-E: Cu ce regizori români ţi-ar plăcea să lucrezi? Şi pe cine ai refuza?
T.T.: Cu regizori care sa stie sa lucreze cu actorul, sa stie ce vrea si i-as refuza pe cei care tipa, urla, nu sunt siguri pe ei, fac la repetitie sau filmare experiminte nesfarsite si din propria nesiguranta dau vina pe nepriceperea actorilor. Dar de regula m-am inteles cu regizorii cu care am lucrat! Am stiut si eu si domniile lor ce vroiam!
M-E: Dar străini?
T.T.: Eee! Mananci, calule, ovaz?! Uite, cu Fellini mi-ar fi placut, Dumnezeu sa-l ierte!
M-E: Se ştie că eşti cinefil. Dac-ar fi să alegi 10 filme care te-au marcat, care-ar fi acelea?
T.T.: Ba, da tu scrii o enciclopedie sau ai o rubrica de „stiati ca?”? Na, pune filmele lui Fellini, pune Nasul, pune Ostrov, Moscova nu crede in lacrimi, pune seria lui Hanibal Lecter... sunt multe, domnule, enorm de multe!
M-E: Am un amic actor, la Teatrul German, care pune accentul pe training permanent, pe antrenament corporal şi studiu. Mai ai timp de introspecţie, de pregătire, de cercetare? Sau jocul e antrenamentul tău zilnic?
T.T.: Si una si alta! Sub diverse forme: miscare, respiratie, dictie – zilnic, dans, miscare scenica – de fiecare data cand se iveste ocazia dar cat mai des.
M-E: În breasla voastră se vorbeşte de Stanislavsky, Strasberg. Care-i metoda ta, dacă ai vreuna?
T.T.: Sunt mai multi: intai marii teoreticieni – Stanislavski pe metoda „trairista” – tu insuti in conditiile fidele ale piesei, Diderot pe metoda franceza – repetitie pe tehnica pana la adevarul scenic desavarsit, Brecht cu metoda lui de auto-observatie, apoi vin practicienii cu exemplul tau Lee Starsberg, cel care i-a invatat carte pe Al Pacino, De Niro si alti titani... Un mare profesor, cu metoda recunoscuta in Europa de est, a fost si regretatul Ion Cojar cu metoda Ion Cojar, Dumnezeu sa-l ierte si pe el!
M-E: Actori favoriţi?
T.T.: George Constantin, Toma Caragiu, Stefan Banica senior, Radu Beligan, Stefan Iordache, Gheorghe Dinica, Victor Rebengiuc, Horatiu Malaele, Anthony Hopkins, Marlon Brando, Jack Nicolson, Morgan Freeman... Ce intrebare tampita! Sunt sute!
M-E: Mergi la cinema? Sau home-cinema?
T.T.: Ambele.
M-E: Am înţeles din prezentarea de pe site-ul Cîrcotaşilor că eşti iubitor de munte, ca orice om născut la cîmpie. Pe unde umbli?
T.T.: Sunt mare iubitor de...mare! Dar si de munte! Stau cate 2 luni pe an la mare, in celelalte anotimpuri merg si la munte, am lucrat la o emisiune de turism pe Radio Romania Actualitati, „Cauta Romania la ea acasa”, si cunosc f bine tara! Imi plac marea, muntele, delta, Bucovina, Apusenii, Maramuresul, Valea Oltului, Sibiul, Timisoara, Iasiul, toata orasele, toate manastirile...toata Romania, pe care o iubesc! Te iubesc, Romania!
M-E: Prin Timişoara mai ajungi?
T.T.: Am fost acum doua saptamani. In principiu cand imi fac vreme.
M-E: Apropo, să ştii că eşti prezent în oraş mai mult decît crezi. La multiplex, înainte de fiecare film rulează de luni bune reclama la Doncafe, cu „coloana oficială”. Lumea rîde. A fost o lucrare în treacăt sau ţi s-a părut interesantă filmarea? Cîte duble aţi tras?
T.T.: Multe! S-a filmat pe 26 aprilie 2009, apa marii avea 5-6 grade, aveam costum de izopren pe dedesubt, pe deasupra costum de haine, eram mort de obosit, cadeam in apa, ieseam, filmam...uite-asa...S-a filmat de dimineata pana seara, in jur de 12 ore! Pe aceasta cale il salut pe cel care conducea acel ski-jet, Cristi Niculae zis Bocanila, de la SIAS, dar si pe toti timisorenii care se amuza privind acesta reclama!
duminică, 15 noiembrie 2009
And ... ză winnăr iz...
...stati oleaca, nu va-mpingeti, ca sa va zic mai intai doua vorbe. Sa fii in juriu e naspa. Mai ales cand ii cunosti pe concurentii intrati in Concurs. Asa si-acum. Am primit la "redactie" 6 cronici de la 6 persoane diferite si dupa ce ne-am bucurat o vreme, ne-a trecut brusc bucuria cand ne-am vazut pusi in faza de a alege cea mai cea. Ca deh, nu putea sa facem si noi ca altii si sa tragem la sorti, implicand vointa divina, karma si cele trei ursitoare. Ne-am sucit noi cum ne-am sucit, am vb la telefon, am amanat decizia pe seara, ne-am intalnit, iar am vorbit si-am amanat si pana la urma ne-am hotarat sa selectam textul care ne-o parut cel mai apropiat de o "cronica" care sa nu sune elitist ori sa divulge multe din scenariu. Ceva care sa ne placa sa citim in alte parti si sa ne determine sa cautam filmul despre care se vorbeste. Asta o fost usor pentru ca, cam toate ne-or placut intr-o anumita ordine ce-i drept, insa trebuind sa fim de acord asupra uneia din ele, am hotarat sa o felicitam pe Ily cu textul ei referitor la filmul Whatever Works. Nu stiu de unde l-a scos, da bine l-a mai scris. Bravo fata, ai doua bilete la film din partea Marelui Ecran si ramane sa ne stabilim cand merem si la ce. Felicitam de asemenea si pe ceilalti participanti, toti au scris misto, le multumim pentru efort si le sugeram sa mai scrie despre filme cand si unde le vine lor pofta. Poate la concursul viitor. Normal ca sunt si dansii bineveniti la filmul ales de Ily. Mai jos cronica castigatoare:
Whatever Works (2009)
Cinism si fatalitate imbracate intr-o tragicomedie placuta si usor digerabila - Whatever Works urmeaza aceasta reteta de succes care l-a consacrat pe maestrul Woody Allen. Si nici el nu se sfieste sa admita de la bun inceput, prin vocea personajului principal, Boris Yellnikoff (interpretat de Larry David, "taticul" serialului Seinfeld), ca filmul nu se doreste a fi unul optimist si moralizator, ci doar o fresca a vietii din ziua de astazi.Boris este un batran de o inteligenta fenomenala, insa ipohondru si fatalist fara leac, care datorita dispretului fata de specia umana in general, nu-si gaseste rostul in viata. Framantarile sale culmineaza cu divortul de nevasta, urmat chiar de o tentativa nereusita de sinucidere.
Insa totul e pe cale de a se schimba radical atunci cand Boris o cunoaste pe tanara, frumoasa si impresionabila Melodie, interpretata de talentata Evan Rachel Wood. Urmeaza o suita de peripetii ale caror protagonisti sunt cei doi, impreuna cu prietenii lui Boris si familia lui Melodie. Toate, de altfel, sunt un pretext pentru a prezenta cu o sinceritate dezarmanta fel si chip de relatii interumane, care de care mai ciudata si mai neconventionala, menite sa socheze telespectatorii care pastreaza imaginea adevaratei iubiri din basmele copilariei. Dupa cum subliniaza si Boris, intr-o traducere libera: "Dragostea nu biruieste orice, si rareori dureaza. Iar aspiratiile tineretului se reduc la orice functioneaza.". Iar ca un mic teaser, din ciclul scenariilor care "functioneaza" amintesc homosexualitatea, o femeie care "oricum s-ar intoarce in pat, da de un sot" si dragostea la prima vedere.
Din punct de vedere artistic filmul nu dezamageste ci te face sa te indragostesti de simplitatea si fluiditatea sa. Daca va asteptati la efecte speciale si senzational "a la Hollywood", puteti sa cautati in alta parte, deoarece Whatever Works prezinta doar oameni mai mult sau mai putin obisnuiti. Iar actorii isi joaca rolurile impecabil, de la Jessica Hecht, care impresioneaza si convinge in doar cateva scene in care joaca, pana la Larry David, care reuseste cu brio sa nu dezamageasca, desi are misiunea imposibila de a umple locul lui Woody Allen, obisnuit actor in propriile filme. Fiecare personaj e captivant in felul sau, iar modul in care ele se dezvolta pe parcurs e complex si extrem de captivant.
Daca sunteti consumatori fideli de Woody-isme, urmariti cu incredere, caci nu veti fi dezamagiti. Usorul iz de comercial care separa acest film de capodoperele regizorului este compensat de aerul proaspat pe care il aduc personajele in ecuatie.
Iar daca acesta va e primul contact cu opera lui Allen, Whatever Works e un punct de pornire excelent, ce atinge echilibrul fragil dintre un film usor de vizionat si suficient de mult din amprenta regizorului incat sa va deschida pofta de mai mult.
Vizionare placuta!
Ily
Trailerul zilei: How To Train Your Dragon
Cand creatorii lui Shrek si Kung Fu Panda se apuca sa faca o animatie cu vikingi si dragoni iese total altfel decat s-ar astepta Beowulf. Iese o comedie pe nume How To Train Your Dragon, unul din filmle ce vreau sa le vad la anu si care, la fel ca toate animatiile produse de Pixar, Disney sau Dreamworks de acum inainte, va fi tot 3D. Story-ul e parodic, de genul "veacuri intregi vikingii sau luptat cu dragonii acum insa a venit clipa infruntarii finale". Inainte de asta insa personajul principal, un pui de viking pe nume Hiccup (da prieteni, asa o sa-mi botez cainele, Sughit) deci copilu de care ziceam, ca sa dovedeasca tatalui cat de viteaz e, captureaza un pui de dragon. Pustiu insa nu e un adevarat vanator de dragoni si cuprins de mila il elibereaza. Dragonu care e un caraghios si jumatate, nu e nici el o fiara oarba si prinde drag la salvatorul lui devenind prieteni. Acum, cum se vor descurca ei in razboi si ce parte vor tine vedem la anu. Traileru mai jos:
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Marele Ecran - Un an
Aproape c-am uitat ca azi se implineste 1 an de cand va anuntam pe blogul personal ca am dat drumul la Marele Ecran. De vina au fost zilele astea mai agitate care au trecut precum si faptul ca tot uit data exacta. Eu am inceput sa scriu aici pe 6 noiembrie 2008 dar nu faceam decat sa mut niste articole publicate initial pe Richie's Day, abia pe 14 am pus prima cronica noua - Gerry - si i-am dat drumul in aer cu o "lansare oficiala". Asa ca azi s-ar implini un an de cand stie lumea de el. Dar Marele Ecran in forma actuala, cu doi co-autori egali in drepturi (si uneori opusi in simtiri, ceea ce va ofera viziune si mai subiectiva) s-a nascut abia dupa doua luni, cand tovarasul Lucian si-a publicat prima cronica aici (The Wrestler). Totusi eu consider ca el a fost prezent in anima inca de la inceput doar ca a durat mai mult sa-l conving pe cronicarul din Tm24Fun sa intre in "blogosfera", mai ales ca i-am spus de proiect dinainte si i-am primit sfaturile si ideile cu placere.
Ce-am facut noi intr-un an de zile? Am scris 260 de articole (inclusiv asta) am povestit despre aprox 100 de filme, am organizat concursuri mai mult sau mai putin reusite, am facut iesiri organizate la film si am promovat dupa puterile noastre manifestari culturale specifice din urbe sau chiar din tara. In principal am incercat sa ne implicam cititorii in ce am crezut ca ne (sau ii) intereseaza. Poate e o aroganta din partea noastra sa spunem ca nu vream sa fim inca un alt site despre filme. Ne-o asumam insa pentru ca, cel putin la nivel declarativ, vrem sa facem lucruri inedite si originale chiar daca nu stim cat de bine ne reuseste. Dar banuim ca functioneaza. De asta am facut cronicile Back2Back, sesiunile de Inter/view sau concursurile in care dam bilete la film. Ca sa diversificam.
La reusite notabile eu unul ma bucur ca am stabilit niste parteneriate utile cu CCF-ul si cu Cinema City. Tres Courts ne-au avut pe afis, Timishort ne-au avut in sala non stop. Mai mult, am adus atentiei publice dedesubturile afacerilor din cadrul Radef, am expus problemele "cinematografelor comuniste" insa, din pacate, noi n-avem solutii. Dar ele trebuie sa existe, nu se poate altfel. In termeni de trafic si accesari n-avem cu ce sa ne laudam in afara de cei 100 de abonati din feed si cei 20 -30 de prieteni blogeri care ne sustin. Cu gandul la ei scriem de fapt. Deocamdata cam atat cu aniversarea, ca m-am intins si inca nici nu l-am lasat pe Luci sa zica ceva, nici nu stie de asta de fapt, dar o sa aibe o surpriza cand citeste si revine el cu completari mai tarziu. Sa fiti iubiti!
vineri, 13 noiembrie 2009
Snoopy's Night Out (2009)
The Unholy Two sunt doi baieti timisoreni pasionati de fotografie si film. Profitand de prezenta in viata noastra a evenimentelor de tip Halloween si Friday 13th ei s-au gandit sa faca un film scurt care sa ilustreze natura sinistra a acestor momente. Azi fiind ziua cea mai "norocoasa" din luna, vineri 13, l-au lansat pe Snoopy in eter. Aseara am stat un pic de vorba cu Adrian in legatura cu munca lor. Mi-a spus ca intotdeauna si-a dorit sa faca filme dar pretul prohibitiv al camerelor video l-a indreptat spre fotografie. Acum 3 ani si-a luat prima camera foto si a inceput sa pozeze. S-a documentat de pe situri si bloguri de profil iar acum un an, impreuna cu Dan, au dat drumul unui blog fotografic - The Unholy Two - unde isi expun lucrarile. Filmul a venit ca o tranzitie normala, odata stapanind destul de bine arta fotografica au facut pasul spre animatia de tip stop-motion, avand cateva idei in lucru.
Snoopy's Night Out este primul terminat si ca sa va faceti o ideea a presupus doua zile de munca si 186 de fotografii. "Lucrul la animatii ocupa ceva timp, in special la partea de editare dar e simplu, daca ai o idee buna" spune Adrian. Baietii mai au idei, una are chiar niste adidasi in prim-plan, dar inca nu e gata. Fiind incepatori isi recunosc greselile si le pun pe seama lucrului din mers, fara scenariu prestabilit, sau a slabei dotari tehnice care ii impiedica sa faca efecte speciale acceptabile. Fiind doar un hobby e de inteles ca nu-s inca pregatiti sa-si investeasca toti banii in recuzita si tehnica. Poate pe viitor. Eu le urez bafta si astept celelalte filme, cu speranta ca vor fi ceva mai lungi. Urmariti clipul si dati o parere in comentarii:
click for embedded video.
joi, 12 noiembrie 2009
Din nou, Antichrist
O cheamă Elena. Suntem colegi "la distanţă". Elena are o teorie despre Antichrist. Una originală şi întemeiată pe o înţelegere profundă a afecţiunilor descrise de Lars Von Trier. Mie nu mi-a plăcut filmul. Dar mi-a plăcut ce mi-a povestit Elena, cu cîteva seri în urmă. Aşa că am rugat-o să vă povestească şi vouă (e ultimul articol despre acest subiect, promit). Acum am înţeles mai mult. Îmi lipsea "insight-ul" feminin.
Experienţele de viaţă fac ca doi oameni să se uite la acelaşi film, iar la final, afirmaţia unuia dintre ei sa îl faca pe celălalt sa spună: “Măi omule, tu la ce film te-ai uitat?!”. Aşa cum imaginaţia joacă un important rol în “vizionarea” unei cărţi pe care ai citit-o, aşa cum “cunoştinţele” despre muzică te fac să “vezi” altfel muzica etc, tot aşa şi aici ne uităm în acelaşi ecran, dar percepem altfel şi trăim altfel filmele.
Antichrist este un film plin de simboluri. Simboluri religioase. Medicale-psihologice. Dramatice. Cum am vazut eu acest film? Ca un ţipăt, o dramă a unei femei bolnave şi a familiei acesteia - ”victime colaterale” aş putea spune.
Vorbim de drama unei familii în care unul din membri e măcinat de Alzheimer. Drama e cu atît mai dureroasă cu cît această maladie loveşte la o vîrstă tînără. Şi, dacă ar fi să citez simptomele, poate ar fi regăsite mult mai uşor în filmul despre care vorbim. Simptomele cognitive. Agrafia. Confuzia. Fantasmele. Toate acele tulburări de personalitate nu fac decît să se suprapună peste convingerile ei religioase. De precizat că simptomele apar înainte de accidentul fiului lor (vezi caietele gasite de el în pod - agrafia, pozele în care băiatul avea pantofiorii puşi invers, schimbarea radicală de convingeri - proiectul la care lucra cu atîta sîrg etc).
Am să povestesc puţin filmul aşa cum l-am vazut eu şi nu neapărat în ordinea scenelor (a capitolelor) din film. Avem o familie, cu trei membri: mama, tata, copil. Tatăl – psihoterapeut, mama – nuş’ce ocupaţie are exact, dar ştim ca lucrează la o teză despre nedreptăţile suferite de femei de-a lungul timpului.
El, prea ocupat să observe că ea începe sa aibă probleme psihice. Mama are obiceiul de a-şi lua baiatul şi a se retrage în padure (Eden – btw), la cabană, pentru a scrie la acest proiect. O face cu multa rîvnă şi dedicaţie. Din motive medicale, zic eu, ea ajunge să se rupă de femeile cărora trebuia să le ia partea şi se proiectează în “duşmanii” acestora, cei care le torturau, ajungînd să aibă chiar convingerea că femeia este întruchiparea răului, femeia purtînd vina păcatului suprem. Devine chiar obsedată de acest lucru. Şi astfel, în timpul unui act sexual domestic se întîmplă, aproape cu “voia” ei, tragicul accident al fiului lor.
Sentimentul de confuzie (da, este femeie şi da, nu poate accepta ideea că face parte din tagma celor care reprezintă răul pur) este accentuat de acest eveniment şi de aici începe să se “autoflageleze”, refuzînd ajutorul oricărui terapeut, ascunzînd simptomele bolii, oricum neobservate de soţul destul de “absent” pînă atunci în viaţa de familie şi pedepsindu-se prin diverse acte automutilatoare.
Obsesia ei pentru sex este una demonstrativă şi argumentativă, în acelaşi timp. Sexul constituie şi un motiv de autopedepsire. Este foarte complicat să explici ce simte şi cum simte ea toate astea, însa puterea actriţei de a transmite starea te face sa devii empatic, să o înţelegi şi să o compătimeşti. Atît pe ea cît şi pe el, pentru că, fiind în necunoştinţă despre starea ei mentală, se vede tîrît şi nevoit să suporte torturile fantasmelor ei.
Una peste alta, Lars nu se dezminte. Exploatează cu mare dibăcie motivele şi simbolurile. Motivul naturii (umane, în special), miturile, religia...Le îmbină cum numai un depresiv o poate face! Ai sa rîzi, dar oameni de geniu au nascut opere de artă în stări de drepesie. Iar prologul este “a real masterpiece”! Dincolo de gustul amar pe care îl simţi la finalul scenei, din punct de vedere compoziţional cadrele sunt excepţionale, dublate ca simţire, fireşte, de muzica lui Handel.
Susţin cu tărie că mie nu mi s-a părut un film horror, decît în măsura în care foloseşti acest termen atunci cînd te referi la trăirile oamenilor suferinzi şi familiile acestora, care trăiesc deopotrivă aceste drame. Este şocant? Da! Este de neînţeles?! Da! Eşti capabil sa faci faţă unei atare boli? Nu ştii...Dar nici nu vrei să afli. Poţi să fii alături de cel care trăieşte această dramă? Ai această capacitate? Poate...Dar trauma este orice altceva decît un horror. Experienţa este foarte dură pentru toţi cei implicaţi. Şi violentă, dar nu în acel sens.
Văzînd filmul nu am putut decît sa spun wow! Ce bine ilustrează Lars toate astea prin mijloace pe care orice regizor le poate folosi, le are la îndemînă. Dar vezi tu, numai unii o fac.
Pandorum (2009)
Somnul spatial naste monstri
rating: Brainwash din bucati colectable
Pandorum e genul ala de film sf/horror pe care eu il astept la fiecare 6 luni sa apara pentru a nu fi nevoit sa scot mapa cu dvd-uri si sa caut seria Alien, tenebrosul Event Horizon sau frumusetea de Sunshine, pentru a-mi satura pofta de "intuneric nemarginit". Ce mai, spatiul cosmic ma fascineaza de mic, asa ca nu pierd nici o ocazie de a urmari un film care presupune oameni imbarcati intr-o nava imensa si plecati intr-o misiune mai mult sau mai putin clara. Iar Pandorum e inca o realizare, "periculos" de buna as indrazni sa spun, care vine sa se alature grupului destul de select de filme care merg pe sloganul "in spatiu nimeni nu te aude strigand", tag-line pe care criticii il considera cam fumat. O fi, dar din partea mea, un film nu trebuie neaparat sa reinventeze un stil ci poate sa-i preia cateva idei de baza si plecand de la ele sa tese o noua poveste. Daca nu plictiseste sunt gata sa iert lipsa de originalitate.
In Pandorum se reia ideea navei imense cu oameni aflati celule de staza si dormind profun si in care o defectiune oarecare duce la trezirea succesiva a catorva dintre ei pentru a investiga. Primii doi treziti, Bower (Ben Foster) si Payton (Denis Quaid), se gasesc prinsi astfel intr-una din nenumaratele incaperi ale navei fantoma, fara acces la sistemele ei si cu niste amnezii dragute. Partea frumoasa a filmului e ca se dezvaluie spectatorului in acelasi ritm in care lucrurile capata forma pentru protagonisti. Nu-ti prea ramane timp sa speculezi asupra directiilor in care o vor apuca acestia intrucat nici ei nu stiu prea multe. Intr-un fel mi-a amintit de un alt horror sf de atmosfera, Eden Log. Totusi Pandorum are mult mai multa actiune. E un carusel de la inceput pana la sfarsit. Filmat intr-un stil alert si montat excelent pentru a intretine suspansul pe cote inalte, filmul reuseste sa ramana nedeslusit pana aproape de final chiar daca se explica singur inca din prima parte dezvaluind semnificatia titlului (Pandorum = o boala cronica care afecteaza persoanele care petrec mult timp in hiper-somn, manifestandu-se sub forma de paranoia, halucinatii etc).
Desi e un film de actiune in primul rand, regizorul Christain Alvart a pus la fel de mult accent pe atmosfera indusa spectatorului prin decorurile folosite si modul de filmare. Coridoare lungi si intunecate, gropi pline de resturi umane, lumini intermitente, zgomote sinistre si toate ingredientele filmelor horror de la Alien incoace. Camera miscata si taieturile bruste sustin ritmul de contra-cronomentru impus de scenariu. Desi nava Elysium, speranta rasei umane, e o ditamai magaoaie, oferindu-i caporalului Bower sansa de a cotrobai prin multe din compartimentele sale dupa raspunsuri, starea care se simte in film e de apasare, claustrofobie si ratacire psihica, datorata in principal felului in care sunt alternate momentele de realitate si halucinatie. Dizainul ei futurist si hitech se combina de minune cu aspectul grotesc, si uneori amuzant, al creaturilor care pandesc din launtrul ei, oferind satisfactia vizuala pe care o caut intr-un astfel de film. Efectele speciale sunt excelente, nu se abuzeaza nici de cgi nici de gore inutil. Stilul intunecat si apasator e suficient pentru fiori.
Pandorum e in consecinta o poveste despre supravietuire setata in niste circumstante improbabile dar oferind explicatii pseudo-stiintifice pentru cotiturile din scenariu avand insa si un twist final destul de neconvingator logic. Not bad, as zice, dar se putea si mai bine. De remarcat actrita nemtoaica Antje Traue care seamana izbitor cu Milla Jovovich si bate de rupe ca in Resident Evil (aceeasi producatori sunt si in spatele acestui film). Si ca un teaser din parte-mi, in cazul Pandorum chiar as vrea sa vad un sequell sau doua intrucat sfarsitul e foarte deschis.
Trailer.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)