miercuri, 2 ianuarie 2013

Zelig: Omul cameleon

Leonard Zelig: [in a hypnotic trance] My brother beat me. My sister beat my brother. My father beat my sister and my brother and me. My mother beat my father and my sister and me and my brother. The neighbors beat our family. The people down the block beat the neighbors and our family.

Leonard Zelig: [in a hypnotic trance] I'm 12 years old. I run into a Synagogue. I ask the Rabbi the meaning of life. He tells me the meaning of life... But, he tells it to me in Hebrew. I don't understand Hebrew. Then he wants to charge me six hundred dollars for Hebrew lessons.



De fiecare dată când îmi apar îndoieli cu privire la calitatea de mare cineast a lui Woody Allen – şi nici nu e greu să intervină astfel de trădări din moment ce fiecare an aduce o nouă producţie -,  revin la unul din cele doar câteva filme ale sale asupra cărora nu am de ridicat niciun semn de întrebare.  

Zelig (1983) este comedia perfectă, cea pe care o revăd anual, iar la fiecare nouă vizionare trăiesc aceeaşi senzaţie reconfortantă. La fel ca la Charlie Chaplin – la care întâlnim referiri directe şi indirecte şi în Zelig -, arta lui Woody Allen a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la primele căutări exprimate prin gaguri ce trimiteau la marii comici ai filmului mut, la o aparentă lejeritate în construirea unui cinema complex şi sofisticat, capabil să atragă un public exersat şi pretenţios, dar şi spectatori cu gusturi mai relaxate.

Cu mult înainte de incursiunea în anii ’20 din Midnight in Paris, Woody Allen plonjase cu Zelig în interbelicul american, dar şi european, imaginând un personaj unic în cinematografie: omul cameleon.


Exersat în arta parodieriei, căreia i-a adăugat o extrem de puternică tuşă personală, şi cu resurse creative aparent inepuizabile (dovadă stau cele circa 45 de filme), Woody Allen apelează în Zelig la un anume tip de documentar, extrem de popular în SUA, caracterizat prin prezenţa unei pregnante voci din off care narează viaţa unei personalităţi marcante şi a unui amestec de imagini de arhivă cu interviuri din contemporaneitate.

Pentru un plus de credibilitate, el aduce în film, punându-le să-şi „joace” propriile roluri, câteva figuri remarcabile ale intelectualităţii americane, dintre care se remarcă Susan Sontag şi Saul Bellow, care acceptă să ia în serios butaforia propusă.


Numai că cineastul american aruncă în aer convenţia la care apelează (genul are şi un nume - mockumentary), acest lucru devenind evident imediat ce spectatorul ajunge să cunoască subiectul investigaţiei: omul lipsit de personalitate, care se transformă imediat, fizic şi psihologic, într-o persoană asemănătoare cu cele cu care intră în contact direct.

Povestea lui Leonard Zelig – omul cameleon ajuns în grija unei perseverente doctoriţe psihiatru (Mia Farrow), care îl vindecă de „boală” şi cu care se va căsători, nu înainte ca eroul să devină idolul americanilor şi legendă naţională, dar şi victimă decăzută a ideilor conservatoare -  îi oferă totodată lui Woody Allen prilejul să sintetizeze extrem de credibil şi realist – în ciuda premisei narative fantastice – o epocă tumultoasă din istoria SUA, dar şi să sondeze mentalul colectiv american.

Ionuţ Mareş

Un comentariu:

  1. cameleomul Zelig :) comica facatura !:) si o satira brici-taioasa si mereu actuala la adresa cetateanului debusolat in cautare de personalitate VS presiunea sociala uriasa. unul din cele mai bune filme Woody Allen si pentru mine.

    RăspundețiȘtergere