duminică, 11 noiembrie 2012

The Man Who Laughs (1928)

'A king made me a clown! A queen made me a Peer! But first, God made me a man!'


Nascut din inertia unor pelicule similare ca teme si maniera de abordare, The Man who Laughs continua seria filmelor care exploreaza goticul si grotescul romanelor franceze intocmai ca precedentele The Hunchback of Notre Dame (1925) sau The Phantom of the Opera (1927). Adaptare a unui roman de Victor Hugo, L’homme qui rit, filmul lui Paul Leni introduce un personaj la fel de memorabil ca monstrii ‘sacri’ care-l vor urma (desi el va trai insa mai departe prin progenitura moderna numita Joker) si accentueaza elementele care se vor regasi ulterior in multe din filmele horror ale perioadei: arhitectura gotica, luminile si umbrele expresioniste, personaje centrale machiate monstruos, umorul grotesc sau caricatural dar toate astea fara a fi el insusi un film horror.

Elementul definitoriu al acestui film e personajul central, Gwynplaine, jucat cu o sensibilitate aparte de germanul Conrad Veidt, acelasi pe care il gasim dand viata somnambulului asasin Cesare din Cabinet der Doctor Caligari (1921). In The Man who Laughs, Veidt joaca rolul unui orfan nefericit ajuns clovn printr-o tragica festa a sortii. Din cauza ca tatal sau l-a maniat pe regele Angliei, atragandu-si prin asta moartea, Gwynplaine a fost dat in copilarie pe mana tiganilor comprachinos, care i-au slutit gura intr-un ranjet, transformandu-l astfel in omul care rade permanent, indiferent ce emotie simte in interior. E un rol fizic pe care Veidt il acapareaza in totalitate afisand o complexa gama de emotii doar cu ajutorul ochilor sai expresivi si a limbajului trupului.


E o poveste destul de trista, chiar melodramatica uneori, in care Gwynplaine are de infruntat atat propriile temeri si nesigurante, astfel incat sa cunoasca dragostea, cat si pe cele ale dusmanilor asmutiti pe urmele lui de calitatea de mostenitor al tatalui. Intre acestia se remarca indeosebi mascariciul regal Barkilphedro (Brandon Hurst) si libertina ducesa Josiana (aceeasi ravisanta Olga Baclanova din Freaks). Dar toti sunt doar figuri pasagere intr-un film mut de aproape 2 ore care pare sa te provoace neincetat sa-i capturezi zambetul omului care rade, sa-l prinzi cand si daca il scapa de sub control. Pe parcurs mi-a fost imposibil sa nu ma gandesc la cat de nefericit poate fi un asemenea personaj, intampinat intotdeauna cu rasete de batjocura si a carui diformitate il va lipsi pe veci de taina unui sarut adevarat.





Vorbeam la inceputul articolului de influentele pe care filmul, dar mai ales personajul jucat de Veidt, le-a avut in cinema. Cred ca e suficient de vizibila apropierea dintre Gwynplaine si super-villainul Joker din seria de comics Batman, amandoi fiind clovni desfigurati facial si cu psihicul labil. Legatura a fost confirmata de Bill Finger (unul din co-creatorii Batman). O alta chestiune care s-a propagat in filmele ulterioare e modul in care personajul isi ascunde jenat partea de jos a fetei cu pelerina, gest devenit apoi stereotipic (desi masca o cu totul alta intentie) in toate filmele cu Dracula. Intr-o asemenea lumina nu e greu de inteles ca neamtul Veidt a fost dorit in adaptarea din 1931 a romanului lui Bram Stoker. Refuzand insa, acesta a deschis drumul unui alt european catre Hollywood, Bela Lugosi, iar restul e istorie.


Pentru cei interesati filmul se poate viziona online. Inarmati-va cu rabdare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.