duminică, 21 ianuarie 2018
Regizorul Constantin Popescu: "Pororoca este un film despre puterea tăcută a vinovăției"
Noul
film scris și
regizat de Constantin Popescu, „Pororoca”, este acum în cinematografe. Este
lung, puternic și
solicitant. Și
va rămâne
cu siguranță
ca unul din filmele românești
importante din 2017-2018. Un interviu în tandem în care Constantin Popescu
(cunoscut până
acum pentru „Portretul luptătorului
la tinerețe”
și
„Principii de viață”)
vorbește,
cu generozitate, despre cum a realizat „Pororoca”.
Cum ai gândit celebrul plan-secvenţă de 18 minute cu
dispariţia fetiţei în parc?
Constantin Popescu: Nu pot
să spun decât că aşa mi l-am imaginat şi aşa a rămas descris de la prima
variantă a scenariului. De când m-am apucat de lucru, mi-am închipuit o
secvenţă lungă. O secvenţă care în aparenţă să nu spună mai nimic, banală, dacă
se poate, cât mai cotidiană, cât mai obişnuită, un fragment dintr-o dimineaţă
în parc. Şi am încercat să-mi închipui cum ar fi şi ca noi, spectatorii, să
participăm, pe cât posibil activ, la ce se întâmplă acolo. Sigur, orice
spectator, chiar şi cel mai puţin avizat, şi-ar închipui că, la un moment dat,
după câteva minute, înțelegând licenţa, urmează să se întâmple ceva în acest
cadru care a devenit deodată foarte lung. Problema este ce se întâmplă exact şi
când. Pariul era următorul: o să sesizeze, o să-şi dea lumea seama când s-a
întâmplat, care e acel moment? Oarecum, se întâmplă sub ochii spectatorilor.
Ai filmat cronologic, dată fiind transformarea lui Tudor?
Mai
mult de 95% din film s-a filmat în ordinea cronologică a secvenţelor din
scenariu. Cu foarte puţine excepţii, cred că în vreo patru zile au existat mici
neconcordanţe între programul nostru de filmare, programul actorilor şi mai
ales programul copiilor. La o lună şi jumătate după ce am depus scenariul la
CNC (Centrul Național al Cinematografiei – n.r.), a intrat în vigoare o nouă
lege cu privire la filmările care implică şi copii. Aceste filmări nu-ţi mai
permit, în mod firesc, justificat (nu critic în niciun fel legea), să filmezi
mai mult de trei ore și mai mult de trei zile legate cu copiii atunci când
filmarea are loc în timpul săptămânilor de şcoală. Și nu mai mult de patru ore
și vreo 4 zile legate în timpul vacanţelor. Noi mai aveam şi nişte filmări de noapte cu copii, însă nu mai ai voie să
filmezi după ora 20 cu copiii în România. Este dificil, într-adevăr. La filmări
participă Protecţia Copilului. Sunt situaţii foarte complicate, pentru că
programul se dă peste cap. Noi făcuserăm deja programul, dar s-a lungit foarte
mult.
Ce metodă de lucru ai avut cu actorii? Dar cu copiii?
Am avut
norocul să avem la cadru doi copii foarte isteţi, foarte dezinvolţi (Ștefan
Răus și Adela Mărghidan – n.r.). Copii care prindeau repede textul. Cel mic,
Ştefan, repeta acasă cu părinţii. Fetiţa e chiar fata lui Liviu Mărghidan,
directorul de imagine şi producătorul filmului. Şi cu ea repeta acasă mama ei.
Întotdeauna e dificil cu copiii. Dificil într-un mod, bineînţeles, drăgălaş.
Dar obositor. E evident pentru toată lumea că nu te poţi adresa unui copil aşa
cum te adresezi unui actor. Copiii nu înţeleg indicaţiile. Se răstoarnă, pur şi
simplu, toate valorile. Trebuie să ştii puţină psihologie. Părinţii ajută foarte mult. Trebuie să fie şi ei de
faţă. Tu trebuie să înlocuieşti o figură autoritară, dar să o faci cu foarte
multă delicateţe şi blândeţe. E nevoie de multă răbdare, în primul rând.
Altfel, copiii sunt simpatici. Sunt două cadre care nu erau pregătite să fie în
film. Noi le-am filmat pentru că îmi place să filmez şi repetiţiile. Dar ele
erau de fapt nişte repetiţii filmate. Au rămas în film, pentru că erau foarte
buni copiii.
Deci au şi improvizat puţin, au contribuit la
scenariu.
Bineînţeles.
Ca nişte mici vedete care se respectă.
Cât despre munca propriu-zisă cu actorii, aici e un teritoriu mai bine delimitat,
în sensul că pe Bogdan Dumitrache îl cunoaşteam deja de ceva ani, pe Iulia
Lumânare de asemenea. Cu Constantin Dogioiu nu mai lucrasem. L-am văzut într-un
scurtmetraj al lui Emi Pârvu şi mi-a plăcut tare mult de el. Ne-am întâlnit. Şi mi-am dat seama
că el e potrivit. Constantin avea un soi de fragilitate specială în faţa
camerei, având în vedere că era vorba despre primul lui lungmetraj. Un rol
destul de puternic. I-a plăcut că urma să joace cu un actor bine înfipt şi deja
cu experienţă (Bogdan Dumitrache – n.r.). I-a făcut faţă.
Ca
orice actor care simte un personaj interesant, Bogdan şi Iulia sunt
teritoriali, sunt agresivi la modul bun. Le place personajul şi şi-l apără. Îl schiţează cât pot de bine. Aşa că în
momentul în care le dai o indicaţie care deturnează puţin sensul traseului pe
care şi l-au format în minte, devin imediat foarte circumspecţi. E acută
transformarea – se uită la tine şi spun: „Cum adică? De ce?” Ca regizor,
trebuie să ştii să răspunzi unor astfel de întrebări, din partea unor astfel de
actori, pentru că altfel nu e bine. Se nasc mici tensiuni. Sigur, la un nivel
profesional. Suntem prieteni, ne cunoaştem, avem încredere unii în alţii.
Acesta este un alt strat al relaţiei dintre actori şi mine. E foarte important
să îi cunoşti. Atunci când am scris personajele, l-am avut în minte pe Bogdan
pentru Tudor şi, oarecum, pe Iulia pentru Cristina. Atunci când am creat personajele
am împrumutat câte puţin, cât am crezut eu că e important, într-o doză
minimală, din personalitatea fiecărui actor. Pentru că oricum ştiam că odată
ajunşi la filmare ei se vor sprijini destul de tare pe ce ştiu, adică pe modul
în care sunt ei. De ce? Dacă nu ai trecut prin aşa ceva (pierderea unui copil –
n.r.), cred că nu poţi să-ţi dai seama în totalitate cum e, cum ar fi. Nici nu
cred că vrea cineva să-şi închipuie. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi trecut,
doamne fereşte, cred că le-ar fi fost foarte greu să revină la acele momente.
Aşa că ar fi fost nevoie să fie recreate. Sunt doi actori care se folosesc bine
de mijoacele şi procedeele pe care şi le-au însuşit.
Pe măsură
ce căutam copii, am petrecut timp în parc şi îi chemam şi pe actori. I-am
chemat în două-trei rânduri, când credeam că am găsit un copil care se
potriveşte şi pe care aş vrea să-l iau în film. Am petrecut ore întregi în
parcuri, încercând să vedem dacă şi cum se leagă relaţiile. Cum și la ce reacţionează
copiii. Eram atenţi şi eu şi actorii la reacţiile lor. Din aproape în aproape,
am reuşit să ajungem într-un punct bun. Un punct onest. Asta e important. Atunci
când există onestitate, cred că se vede. Dacă e adevăr, îl simţi. De obicei, în
cazul unei drame cu accente de thriller se simte acest lucru – orice stridenţă
este repede sancţionată de public.
Cum ai gândit schimbarea stilistică din a doua parte a
filmului: cadrele strânse pe chipul lui Tudor, sunetele din anumite momente,
culorile uşor desaturate?
Înainte
să răspund, ar trebui să menţionez că prietenul meu Liviu Mărghidan, director
de imagine şi producător, mi-a oferit posibilitatea să filmez fără
constrângeri, aşa cum cred eu că trebuie. A fost un ajutor nu numai pentru
mine, dar şi pentru actori. Adică filmarea în continuitate, care e foarte
dificil de făcut în producţia de film. De obicei grupezi. Dacă ai de filmat în
apartament, să zicem, 20 de secvenţe, le filmezi pe toate la interior. Urmează
exterioarele, pe care le filmezi grupat. Nimeni nu stă să filmeze o bucată în
casă, apoi toată echipa se mută afară și tot aşa în fiecare zi. Este foarte
costisitor şi obositor.
Voi aţi făcut asta?
Noi am
făcut asta 95% din program. Acest lucru este în primul rând meritul producţiei.
Îi mulţumesc lui Liviu.
Încă de
la început, încă de când ştiam că Bogdan a început să consulte un psiholog
pentru a face traseul narativ şi psihologic al personajului, mi-am dat seama că
trebuie să renunţ – de altfel, e menţionat şi în scenariu – la cadrele largi şi
să încep să mă apropii fizic cu camera de Bogdan. Să renunţ la cadrele de pe
trepied şi fixe şi să încep să filmez din mână, în cadre din ce în ce mai
decadrate, încadrate greşit, cu lumina în cadru, cu ieşiri din scharf, mai
neclare. Unele dintre ele cu mici erori. Să încerc să redau acest fragmentarium
al zilelor care trec una după alta, aparent foarte asemănătoare, monotone,
monocorde pentru Tudor. Începe să devină evident că îl privim ca într-un terrarium ori printr-o lupă foarte puternică.
Şi care în acelaşi timp subliniază degradarea lui continuă.
Fără îndoială.
Ne demonstrează, atât cât cred că am reuşit, cât de implacabilă este această
trecere a timpului, mai ales în situaţia unui personaj ca Tudor, care nu are
răspunsuri. Spuneam undeva că există oameni care caută toată viaţa răspunsuri
şi oameni care nu pot trăi fără un răspuns, iar Tudor este unul dintre aceştia.
De altfel, la această schimbare din partea a doua contribuie foarte tare faptul
că, între primul cadru şi ultimul cadru, filmul se desaturează, pierde culoare.
Peste 60% din culoare se pierde, dar încet, gradat. Ochiul se obişnuiește,
nu-ţi dai seama uitându-te la film. Îţi dai seama doar dacă alături primul şi
ultimul cadru. Atunci vezi diferenţa uriaşă. Şi am crescut granulaţia, de la
primul până la ultimul cadru. Filmul devine parcă tot mai mocirlos, mai murdar,
mai îmbâcsit. De asemenea, este gradată apariţia granulaţiei, nu o observi, nu
te deranjează.
Şi,
bineîneţeles, sunetul. Mihai Bogos, sound designer-ul, partenerul meu de mult, și
editorul Corina Stavilă, doi oameni cărora le mulţumesc în mod special, după
actori, m-au ajutat să creez o atmosferă specială. Nu-mi plac sunetele
non-diegetice, adică cele care nu au legătură cu ce se întâmplă în cadru, mai
exact cele pe care personajul nu are cum să le audă, dar pe care noi, publicul,
le auzim. De aceea nu-mi place muzica. Sunt într-o fază în care nu mai agreez
muzica în filme. Sunt filme unde îmi place, dar nu mai pot să văd oameni triști
pe stradă și să aud viori și saxofoane. Eu când sunt trist pe stradă nu aud
nicio vioară, niciun saxofon. Exagerez acum, dar ideea asta e. Apoi, mi se pare
un mic șantaj emoțional la adresa spectatorului.
E o manipulare. Îți spune ce să simți.
Da, o
manipulare. Uneori ea funcționează foarte bine. Și mie îmi place să fiu
manipulat. Sunt filme la care lăcrimez, sunt filme la care mi se face pielea
găină de la muzică. În orice caz, în acest film am simțit că trebuie să fac așa, să nu
folosesc muzică. Și să mă sprijin pe sunet. Iar coloana sonora este plină de sunete ascunse. O spun pentru prima dată: e o secvență în
care el lipește afișe și caută fetița, are un traseu în jurul lacului. Dacă ai
observat, se vede că sunt tot felul de oameni care parcă au venit ca animalele
în savană la adăpat. Ne adunăm în jurul lacurilor când e foarte cald. Stăm la
umbră și cu picioarele în apă. Și am ascuns niște sunete de prădători, de
animale de pradă. Ele sunt subliminale. Nu ies în evidență, dar sunt acolo.
Există în anumite cadre o prezență subtilă, tensionată, amenințătoare. La acest
capitol, Mihai Bogos a făcut o treabă senzațională, alături de Vincent Arnardi,
care este un mare mixeur de sunet din Franța. A mixat pentru „Amélie”, pentru
filmele lui Oliver Stone, ultimele câteva filme ale lui Nikita Mihalkov. Are
peste 270 de filme mixate. E un profesionist desăvârșit. A lucrat cu materialul oferit de
Mihai Bogos și a fost încântat. Am rămas în relații foarte bune, pentru că mi-a
zis: „Ador filmele care nu au muzică. Este o miză senzațional de dificilă și
dacă reușești să o duci până la capăt, este extraordinar. Iar filmul tău a
reușit cu brio acest lucru”.
Știu că prin filmele tale încerci în primul rând să îți răspunzi
la anumite întrebari, frământari, lucruri care te preocupă. Ce a declanșat „Pororoca”,
ce ai vrut să-ți lămurești?
„Pororoca”
s-a născut dintr-o durere personală, dintr-o pierdere. Nu vreau să intru în
detalii, să devin un șantajist emoțional. Sunt convins că, din păcate, fiecare
dintre noi trecem prin momente necăjite, mai devreme sau mai târziu. Nu sunt
aici să dau lecții. Pur și simplu mi s-a părut că trebuie să mă lămuresc eu cu
mine în privința deciziei pe care am luat-o cândva, încercând să descriu
deznădejdea și suferința respective într-un film. Era modul meu de a face față
unei astfel de situații. Nu știu să pictez. Nu știu să cânt. Scriu, dar nu
extraordinar de bine. Mi se pare că acest mediu m-a ajutat să-mi răspund la
niște întrebări. Așa că am început să scriu un scenariu. Am încercat din răsputeri să descriu cât mai bine un
moment pe care nu vrem să îl trăim. La care nu vrem să ne gândim. Sau vrem să
stăm pe scaun și să spunem: uite, li se întâmplă altora. Avem ocazia să vedem
o chestie îngrozitoare trăită de altcineva, chiar dacă poate ne e greu - cine
vrea să se uite la suferința altcuiva descompusă în detalii? Dar, atunci când
ea este onestă, mi se pare că poate fi privită. Sigur, la rândul ei naște alte
întrebări. Acesta a fost și unul dintre scopuri atunci când am scris scenariul
- să ne punem niște întrebări: „Ce am face dacă am fi noi în situația
respectivă. Noi am fi altfel? Avem puterea?”
Ai vorbit și tu despre ele și au remarcat mai mulți oameni
aceste elemente de thriller psihologic. Sunt anumite scene aparent
inexplicabile, cum e o secvență din baie cu sora, care a căzut în versiunea mai
scurtă a filmului. Cum te-ai documentat pentru personaj și pentru astfel de
cazuri?
M-am
bazat în primul rând pe experiența mea de viață, apoi pe instinct și
imaginație, ca orice autor. Pe de altă parte, m-am consultat cu psihologi în
legătură cu traseul gândurilor și sentimentelor unor părinți care trec printr-o
astfel de încercare teribilă. Sunt acele etape: negarea, acceptarea ș.a.md., în
cazul unei asemenea pierderi. Mai ales una așa de brutală și inexplicabilă. Am
avut și câteva întâlniri cu criminaliști, niște oameni deosebiți din Poliția
Română care-și fac meseria impecabil, dar pe care nu-i vedem niciodată (nu am vrut nicio clipă - și
cred că se simte - să arunc vreo vină asupra Poliției; filmul e despre complet
altceva). Cu toate elementele acestea în minte, am început să schițez
secvențele, personajele, etapele, fiecare zi și noapte, dinaintea și primele
zece zile după pierdere, apoi ce se întâmplă până în final cu personajele mele.
Cineva m-a acuzat amical că abandonez personajul Cristina, care începea
promițător. Dimpotrivă, nu l-am abandonat. Trebuie să cădem cu toții de acord
că nu există două cazuri la fel, așa cum zice și inspectorul Pricop în film la
un moment dat. Nu sunt două suferințe la fel. Nu sunt liniare. Nu sunt perfecte
sau imperfecte. Fiecare simte în felul lui. Există oameni care în cazuri din
acestea nenorocite s-au sinucis sau au ajuns în ospicii. Eu am propus o
variantă. Adevărul e mult mai teribil decât un film. Au existat și astfel de
cazuri în care unul din parteneri nu a mai putut să respire același aer ori să
stea sub același acoperiș cu cel pe care îl considera vinovat de dispariția
copilului. Cu toate că e foarte greu să discerni, să arunci anatema asupra
celuilalt. Orice cuplu știe asta. De aceea cred, e doar o opinie, că e teribil
pentru cei care au copii să vadă filmul. Revenind la discuția despre abandonul
Cristinei: personajul este acolo și mi se pare că e mai puternic in absentia. Golul pe care-l lasă în
urmă o descrie pe Cristina la fel de bine, așa cum golul lăsat de fetița Maria
o descrie pe Maria. Toate detaliile povestite în timpul declarațiilor făcute de
părinți la Poliție nu fac decât să descrie acel copil. Cu toate că nu e un film despre obiect. Este despre puterea tăcută a vinovăției,
despre descompunere și, în ultimă instanță, durere.
Și despre responsabilitate…
Absolut.
Toate acestea trag după ele responsabilitatea. Pe de altă parte, filmul nu
acuză. Nu sunt judecător, sunt regizor. Dar se pot trage concluzii apropo de
discuțiile pe care îmi place să cred că le va stârni filmul. Nu poți să spui: „mi-a
plăcut filmul”. E foarte greu să spui așa ceva despre „Pororoca”, deși
vanitatea mea de autor îmi indică și că n-ar trebui să spun asta (râde - n.r.).
E greu de privit filmul. Are momente hazoase, are momente mai relaxate, are
momente încordate. Filmul e ciclotimic, exact așa cum tinde să fie
comportamentul unora care ajung în aceste situații nenorocite, în sensul că au
zile bune, zile proaste. Zile în care reușesc să pară că trăiesc normal și zile
în care se prăbușesc. Apropo de secvența cu sora, sunt momente de escapism. Am
întâlnit cazuri care m-au ajutat să îi creionez și o astfel de latură lui Tudor.
Escapismul face parte din negare. El a început deja să facă gesturi iraționale.
Îmi pare rău că secvența nu s-a păstrat în varianta scurtă, sau
„internațională” cum îi zicem noi.
De ce ai optat pentru lungimea asta de
circa două ore și 30 de minute, oarecum inconfortabilă pentru spectator?
Dacă
vrem să fim martorii suferinței trebuie să simțim un pic din ea. Înțeleg
întrebarea ta, dar n-am înțeles de ce ar fi trebuit să mă grăbesc. Așa simt,
așa văd. Acesta cred că e ritmul. Punctul final avea nevoie de un soi de
mărturisire lungă. Asta legat de varianta lungă a filmului. Legat de varianta
scurtă, sunt rațiuni contractuale, destul de pământești. Exploatarea în Europa
are niște reguli ceva mai stricte. În România, producătorul (Liviu Mărghidan –
n.r.) și cu mine ne-am asumat un risc. Liviu mi-a respectat dorința de a avea
și această variantă. Deși mie mi se pare că dacă ești dispus să stai în sală
două ore și jumătate, nu ai o problemă să stai două ore și 45 de minute. A trebuit
să găsesc o structură ceva mai digerabilă, deși personal îmi pare rău că am
renunțat la câteva secvențe care mi se par foarte importante.
Nu doar noi am observat anumite similarități cu o scenă din „Blow-Up”,
de Michelangelo Antonioni. A fost un omagiu intenționat?
Este o
reverență cât se poate de respectuoasă în fața unui film pe care îl iubesc și a
unui autor pe care îl respect foarte tare.
De ce crezi că ar trebui să vină lumea să vadă filmul,
subliniez, la cinema?
Pentru
că e o experiență unică atât din punct de vedere vizual, cât mai ales auditiv.
Sălile unde a fost proiectat până acum au făcut față mai mult decât onorabil la
subtilitățile de imagine și sunet.
În final, o întrebare mai generală: de ce iubești cinema-ul?
Pentru
că îmi oferă libertatea de a fi eu cu adevărat.
***
joi, 18 ianuarie 2018
Pororoca. Undă de șoc.
Vara trecută, vacanță la munte. Se strică ceva la mașină. Cu capul în capotă, câteva secunde, nu observ cum îmi dispare copilul de 3 ani care se juca în țărână, la doi metri de mine. Ia-l de unde nu-i! Un val uriaș de panică și vinovăție m-a luat pe sus cu forța a zece fluvii Amazon. Gândurile se ciocneau unele de altele într-o mini-implozie nucleară, nevrând să gândească negândibilul. Alergam aiurea de colo-colo, până l-am găsit, teafăr, 30 de secunde mai târziu. 30 de secunde cât 30 de minute infernale, în care am avut senzația ieșirii din corp. Parcă mă priveam de undeva de peste umăr.
Am retrăit senzația la Pororoca, când un tată (jucat de Bogdan Dumitrache) își pierde copilul în parc. Nimic nu anunță momentul, poate doar liniștea apăsătoare dinaintea furtunii. Până aici camera a păstrat distanța, creionând portretul unei familii (aproape) perfecte, numai bună să joace într-o reclamă la credite. În scena dispariției, camera îl urmărește pe Bogdan Dumitrache de peste umăr, în fugă. Imaginea tremură așa cum mi s-a încețoșat și mie vederea, atunci la munte.
Mi-e greu și să rememorez momentul, darămite să-l povestesc. Că ești sau nu părinte, de ce ai vrea să vezi un film despre dispariția unui copil? Timp de două ore jumătate? (varianta director's cut are 3 ore).
Motivul pentru care suntem atrași de când lumea de povești (drame, filme) e tocmai pentru a experimenta lucrurile pe care le evităm în viață, de care ne temem. "Vrem să știm cât ne-ar costa emoțional, cum s-ar simți de-adevăratelea dacă vreodată ne vom afla, noi sau cineva cunoscut, într-o situație similară" (Lisa Cron, Wired for story). Vrem să experimentăm pericolul și să ne punem în pantofii protagonistului, fără riscuri.
Pantofii protagonistului din Pororoca sunt dureros și aproape insuportabil de purtat. E meritul lui Bogdan Dumitrache că ne duce cu el în mașina de tocat ce devine viața lui după momentul din parc. Dacă în prima parte ai senzația că l-ai mai văzut așa în Poziția Copilului sau în Dublu, din actul doi al filmului își duce jocul la cu totul alt nivel. Pur și simplu se dezgolește până la măduvă, se destramă sub ochii tăi. Doream să o văd mai mult pe partenera sa din film, excelenta Iulia Lumânare, care dispare și ea abrupt. Am înțeles însă rațiunile dramatice pentru care Bogdan trebuia să rămână singur cu povara vinovăției și cu ancheta detectivistică pe care o începe pe cont propriu.
Apoi (sau mai întâi) e meritul regizorului (Constantin Popescu) că a controlat fin (cu mici excepții) mecanismul acestui carusel al disperării. Putea foarte ușor să dea în melodramă sau plictis (ținând cont de lungimea filmului). Scena din parc, cu cadre-șnur de peste 10 minute, a fost filmată în câteva săptămâni, din câte am înțeles, pe o căldură infernală. La coregrafia ei complicată au participat zeci de oameni, actori și figuranți (între care s-au numărat și câțiva copii). Pororoca n-ar fi o experiență atât de intensă și uneori copleșitoare fără imaginea lui Liviu Mărghidan, mai vechiul colaborator al regizorului.
Apropo, cu toate minusurile sale (mult prea aspru criticate), mi-a plăcut Portretul Luptătorului la Tinerețe, debutul lui Constantin Popescu în lungmetraj (despre care am făcut un interviu-fluviu cu autorul). Despre Pororoca nu pot să spun că "mi-a plăcut". Nu e un film "care să-ți placă". Îți dă în schimb foarte multe de gândit și de trăit. Dacă dorești să 'evadezi' la cinema, caută în altă parte. Sau poți plonja fără plasă de siguranță în pielea unui om aflat față în față cu o traumă imposibil de gestionat și obsesia care îi urmează. Pororoca e o undă de șoc în cinemaul românesc.
De mâine, 19 ianuarie, în cinematografe. Și la Cinema City (Shopping City Timișoara) unde are 4 proiecții pe zi.
marți, 12 decembrie 2017
Best-of: 17 din 2017. Și încă ceva
EAST SEVENTEEN
Știți că nu prea suntem noi în pas cu industria, așadar n-avea cum să ne iasă altfel topul pe 2017. Dacă îl mai bagăm în schemă și pe Felix aka Waka_X (prietenul nostru din trupa Makunouchi Bento), e clar că se lasă de fapt cu un album de recomandări mai exotice pentru vacanță, fără jingle-bells. La topul întocmit și asumat de Felix (cu tot cu grafică), avem și sugestii BONUS de documentare, seriale + câteva filme românești. Atâta am putut, atâta am văzut, la anu' poate mai mult.
SIDE A: esentiale (10 tracks)
O meta-poveste despre puterea literaturii si a filmului, spusa in dulce stil sud-american.
Filmul meu favorit pe 2017. Buget minim- efect maxim. Poveste arhetipala de cea mai buna calitate. Nu ratati nici filmul (precedent) al lui Andres, "El hombre de al lado".
Revolutia egipteana vazuta dintr-o duba a politiei. O parabola nu extrem de subtila dar extrem de bine realizata pe film. Despre convietuitul in comun, solidaritate, baricade si granite reale si imaginare. O buna surpriza a anului.
Pfuaaaa! Cel mai bun fiction (scifi?!) vazut in ultimii ani.
Insane in the afro-brain. De neratat. Excentric de de neuitat.
Larrain nu lasa stacheta mai jos. Fantastic film. Mi-a adus aminte cumva de "The Master".
Cine e vanatorul si cine e vanatul? De neratat si asta.
O comedie/satira sociala in Technicolor. Experiment cu iz de 70's giallo si pastise oculte.
Mare maiestrie si fun. E mult mai mult decat pare.
Inca o MARE MARE bucurie cinematografica de la Alain Guiraudie.
Neortodox, queer, murdar, profund. Un film exceptional de autor.
De neratat!
Cel mai bun produs artistic marca Escalante de pana acum. De maturitate.
Te baga in transa si iti modifica realitatea de sub picioare. Eros si thanatos, creatie si autodistrugere tratate cu cea mai mare subtilitate si arta. Bun de tot.
Unul din cele mai bune (cate mai sunt...) horrors japoneze autentice recente.
Nu cel mai bun Kiyoshi Kurosawa dar... bun de tot. Tensionat si twisted.
Si inspaimantator pe bune. (dupa cum vedeti nu prea listez horrors americane...:)
Un casting de exceptie, o poveste traznita de toate fulgerele lui Dumont. Nu asa bun ca "Li'l Quinquin" dar suficient sa-l remarc, sa ma bucur de el si sa-l recomand. Un film unic si plin de umor bizar in peisajul de clone obosite si laminate. De neratat.
Un mix reusit koreean horror cu tot ce-ti trebuie: filosofie orientala, horror, comedie, thriller.
Bucatarie buna, entertaining cat se poate si inca ceva peste. De concediu/vacanta.
SIDE B: mentiuni speciale: (7 tracks)
(compozitor: Felix Petrescu)
material BONUS (ce mi-am amintit din 2017 după ce am uitat tot)
La categoria "filme artistice" am reținut și eu trei de pe lista lui Felix: El Ciudadane Ilustre, Clash și Rester Vertical. Aș plusa cu Good Time al fraților Safdie, pentru care m-am deplasat la multiplex. Tot acolo m-am bucurat și de Mother!, The Square, cu toate defectele lor evidente și de The Dunkirk, cu defectele mai puțin evidente. Mi s-au ars pe retină Lady Macbeth-ul încarnat de Florence Pugh și Una Mujer Fantastica al lui Sebastian Lelio.
La documentare (m-)au rupt Convictions (de Tatiana Chistova), văzut la Astra, farsa politică Weiner (aflat și în programul FARAD). Curajosul Icarus (de Bryan Fogel) surprinde scandalul planetar încă în desfășurare cauzat de doparea sportivilor ruși printr-un program coordonat de stat în colaborare cu FSB, la ordinele lui Putin. Un documentar-școală care începe blajin și pe la jumătate se dă de trei ori peste cap prefăcându-se în cu totul altă dihanie de film.
N-am văzut I am not your Negro (și se pare că trebuie), în schimb am văzut OJ: Made in America, o frescă de 8 ore despre tragedia care fascinează America de secole: rasă, faimă și crimă. Jim & Andy: The Great Beyond e un studiu fascinant despre cât de mult se poate topi un actor (Jim Carrey) în pielea unui personaj (Andy Kaufman). După 20 de ani, filmările de pe platou (din rulotă, behind the scenes etc) la Man on the Moon sunt în sfârșit arătate. Multă lume zice că sunt mai interesante decât filmul lui Forman.
N-a fost un an strălucit pentru filmul românesc, dar nici întunecat. Foarte solid mi s-a părut filmul lui Adrian Sitaru, Fixeur (prezența sa în cinematografe suprapunându-se din păcate cu cele mai ample proteste de stradă din ultimii nuștiucâți ani).
Dacă ar fi să numesc cel mai important film românesc al anului ar fi tot un documentar: Ouăle lui Tarzan de Alexandru Solomon. Greu, inconfortabil, despre lumi aparent îndepărtate și totuși dureros de asemănătoare cu a noastră. Ouăle lui Tarzan e strigătul mut al omului-maimuță.
Țara Moartă de Radu Jude e fix așa cum te-ai aștepta de la un film de Radu Jude să fie: complet neașteptat și necruțător. Mențiune specială: doc-ul necesar/activist Planeta Petrila, cu care am reușit să strângem 700 de spectatori la Grădina de Vară.
Cel mai bun debut (și în sfârșit un "film românesc de Crăciun") e Marița de Cristi Iftime - ne asumăm subiectivismul, fiind filmul de închidere al ediției Ceau, Cinema! 2017. Apropo, tot din programul Ceau, musai să amintim Mister Universo, minunata docu-ficțiune care a luat Marele Premiu și The Lure, trecut între cele mai bune filme ale anului și de Esquire.
Despre ierarhia filmelor românești a scris mai cuprinzător vechiul nostru coleg, Ionuț Mareș, aici.
La seriale, nu mai e niciun mister: Twin Peaks "a reinventat televiziunea din nou". Better Call Saul a ținut sus ștacheta și în sezonul 3. Revenirea Curb Your Enthusiasm, deși cu episoade foarte inegale, e una din bucuriile anului. La descoperiri: Ozark (cu Jason Bateman), aș zice perfect pentru perioada de petrecut (sau evadat) în familie, care urmează.
(textier: Lucian Mircu)
marți, 5 decembrie 2017
Portughezi din Soho la Timișoara
Pentru că suntem parteneri de cursă lungă cu Lectoratul de limbă portugheză la Timișoara, anunțăm cu bucurie că poposește și la noi festivalul de film de scurtmetraj NY Portuguese Short Film Festival. Este un festival itinerant (realizat de Arte Institute din New York), care
promovează cinematografia portugheză și noua generație de regizori portughezi. 6 și 7 decembrie, ora 18:00, Aula Bibliotecii Central Universitare „Eugen Todoran", intrare liberă, subtitrare în română și engleză.
Pentru ediția din
2017, scurtmetrajele au fost supuse aprecierii unui juriu ce reprezintă lumea
cinematografiei portugheze, braziliene și americane, respectiv: Marcio Miranda
Perez (coordonator al Festivalului de Scurtmetraje din São Paulo), Don Cato (regizor)
și Ruben Alves (actor).
Programul include și un film documentar în regia Anei
Miranda, despre comunitatea de portughezi din
cartierul newyorkez Soho, sosită în Statele Unite după cel de-al Doilea Război
Mondial.
Despre scurte, pe lung:
Carga
Într-un mic sat pescăresc, doi copii joacă un rol activ în traficul de substanțe ilegale. Atunci când cel mai mare dintre cei doi pregătește un plan de evadare, cel mic trebuie să se confrunte cu greutățile pe care le are de dus cel lăsat în urmă.Regizor: Luís Campos
Ficțiune | 14′
The Wood
Carver//O Entalhador//Dulgherul
Construit după cutremurul din
1531, Bairro Alto este unul dintre cartierele cele mai autentice ale Lisabonei.
Pe lângă viața de noapte, o constantă a cartierului, a înflorit la rândul său
și comerțul traditional, care amintește de viața la sat care se ascunde în
metropolă. Noi legi dictează, însă, nu doar închiderea atelierelor și a micilor
afaceri, ci și închierea unor capitole de viață. Regizor: João Vasco
Documentar | 10′
The Fear
Installation//Instalação do medo//Instalarea fricii
Femeia deschide ușa de la
intrare. Doi domni o salută spunându-i: „Bună ziua, stimată doamnă, am venit să
instalăm frica.”Regizor: Ricardo Leite
Ficțiune | 14
Tu
„Tu” este o poveste de dragoste
care se înfiripă într-un moment nepotrivit, într-un moment în care să te
îndrăgostești e puțin probabil, însă tocmai să te îndrăgostești e poate singura
modalitate prin care poți să îți reiei viața.
Regizor: Hugo Pinto
Ficțiune | 11′
Ficțiune | 11′
Once Upon a
Thread//Foi o fiu//A fost odată un fir
Doamna din fir tors, bătrâna care
își petrece zilele uitându-se pe fereastră și vânzătoarea de haine date uitării
sunt legate printr-un fir. Cele trei femei torc viețile altor personaje și
soarta inevitabilă a femeii care își duce soțul în spate. Regizor: Patrícia Figueiredo
Animație | 5′
Room in
Lisbon//Quarto em Lisboa//Cameră în Lisabona
Maria a locuit dintotdeauna
singură. Într-o zi este nevoită să-și închirieze propria camera unei studente
care urmează să locuiască în Lisabona. Însă faptul că trebuie să își ducă
existența alături de altcineva nu face altceva decât să-i accentueze
sentimentul de singurătate.
Regizor: Francisco
Carvalho
Ficțiune| 15′
Ficțiune| 15′
Alvanéu
ALVANÉU este un
reportaj care urmărește schimbarea, descoperirea și transformarea orașului
Estarreja și a comunității sale în 15 zile. 15 zile de zâmbete, stres, muzică,
vopsea, multă vopsea, dans, mâncare fantastică, natură și multe altele.
Regizor: André C. Santos
Documentar | 7′
Documentar | 7′
Manuel
Numele lui este Manuel. Are 71 de
ani. Este văduv. De meserie tâmplar și proprietar al unei plantații de cafea
din Roça Monte Café (São Tomé și Príncipe). Pământ unde crește orice, fără să ceară
vreo permisiune. Ne spune o poveste excepțională despre o țară care a uitat cum
era atunci când producea cafea. Manuel face parte dintre puținii oameni care
încă mai produc cafea în São
Tomé și Príncipe.
Regizor: Bruno Carnide
Documentar | 7′
Documentar | 7′
The Amazing Ordinary Man
Într-un oraș plin de supereroi, un om obișnuit încearcă să treacă peste
moartea soției sale. Atunci când viața unui copil este în pericol, îl întrece
pe unul dintre eroii orașului ca să îl salveze pec el mic. Regizor: Paulo Portugal
Animație | 4′
Ribbon Tooth
O tânără femeie se luptă cu un
blocaj al ideilor pe măsură ce e forțată să dea piept cu natura onirică
paradoxală a propriei existențe. După o perioadă de angoasă reușește să
depășească barierele care separă lumea interioară de cea exterioară în speranța
că va reuși să găsească ceea ce caută cu adevărat. Regizor: Sara Gouveia
Videoclip | 5′
A Long Day//Um
dia longo//O zi lungă
Cea mai lungă zi din scurta viață
a micului John a fost ziua în care a aflat că a murit bunicul său. A fost o zi
pe care nu o va uita. Aceasta este povestea felului în care un băiat de 8 ani
interpretează moartea uneia dintre cele mai importante persoane din viața sa.
João are parte de compania și
înțelegerea tinerei Louise, pentru care această zi este la fel de stranie și de
lungă. Regizor: Sérgio Graciano
Ficțiune | 16′
Portughezi din Soho
Documentarul „Portughezi din Soho – Istoria care a schimbat geografia”, de
Ana Miranda, spune povestea emigranților portughezi care au ajuns în SoHo după
cel de-al Doilea Război Mondial. Documentarul ne dezvăluie istoria acestui
cartier situat chiar în inima Manhattan-ului și a orașului New York. Coloana
sonoră a filmului poartă semnătura artistei Rita RedShoes, iar scriitorul José
Luís Peixoto este autorul și naratorul replicilor din film.
Regizor: Ana Miranda
Documentar | 60’
miercuri, 15 noiembrie 2017
Larry David și româncele
In noul sezon din Curb Your Enthusiasm (al noualea), Larry David urca intr-un Uber. Vrea sa fie politicos -ceea ce e intotdeauna un prim semnal de alarma - si intreaba soferul din ce tara e (isi da seama ca e strain dupa engleza aceea cu accent sovietic imprecis):
SOFER: Sunt din Romania
LARRY: Romania? Ah...Bucharest?
SOFER: Heey! Stii de Bucharest?
LARRY: Iti place, nu? Stiu ceva geografie.
SOFER: Foarte dragut. Chiar stii.
LARRY: Majoritatea oamenilor ar spune Budapest.
In continuare se ajunge la o disputa cu privire la rating-ul pe care soferul i l-ar acorda aspectului fizic al lui Larry, asa ca se renunta la politete.
LARRY: Oricum, vii dintr-una din cele mai neatragatoare tari de pe planeta
SOFER: Nu stii despre ce vorbesti.
LARRY: Ai perspectiva alterata. Pentru ca toata viata ai vazut numai oameni neatragatori, asa ca nu prea te cred.
SOFER: Ce vorbesti?! Ai fost vreodata pe plajele din Mamaia? Ai vazut femeile de pe plaja?...Nu, n-ai vazut. Sunt printre cele mai frumoase din Europa.
LARRY: Oh. Te rog. Nu ma fa sa rad.
SOFER: Poate te gandesti la femeile noastre de la munte. Dar eu vorbesc de femeile de la campie. Cele mai frumoase din toata Europa sunt din Romania.
...
Mai tarziu, se reintalnesc si disputa cu privire la romance se transforma intr-o altercatie:
SOFER: Sora-mea e o romanca superba.
LARRY: Romance superbe? Asta e un oximoron.
*Mi-am dat seama de fapt dupa cum a pronuntat Mamaia, ca soferul e jucat de un actor de origine romana (Greg Tuculescu).
luni, 6 noiembrie 2017
Marele Ecran, noua spre zece
Cine a dat pe aici in ultimii ani a simtit poate ca s-au pus panzele de paianjan si au cam napadit buruienile. La un moment
dat -ce epoca glorioasa- eram cinci oameni care scriam pe pagina asta. In 2009 am atins cifra-record de 115 cronici, cam una la 3 zile.
Tema blogului a ramas ca la 2007 toamna, cum
ne-au tot batut obrazul prieteni IT-isti, deranjati de aerul vintage (iar asta e un eufemism). Unul dintre ei, Ionut, chiar s-a oferit sa ne
actualizeze design-ul. Pana ne-am mosmondit cum sa arate, ne-am
dat seama ca nu mai scriem atat cat sa se merite deranjul.
Nu e ca si cum am fi pierdut interesul. In
continuare vedem filme cat incape (cate incap). Doar ca nu prea mai apucam sa scriem despre ele.
Azi se fac 9 ani de la prima postare (pentru posteritate, ii apartine tovarasului Richie). In loc de aniversare, unii ati zice poate ca e mai potrivita o comemorare a blogului. Haha!
Marele Ecran n-a murit, doar s-a transformat, vorba cantecului.
Daca venea cineva in noiembrie 2008 sa ne spuna ca vom ajunge co-producatori la un
film (documentarul Superhombre, la care se filmeaza din 2015), i-am fi zis sa-si ia masina timpului si sa si-o bage in service.
Totul a inceput ca un blog de film, pe care -conform indemnului unui actor - am scris ce am vazut. N-am vrut sa ne luam jucaria prea tare in serios. Au luat-o altii. Asa ca am strigat tot mai tare ca vrem cinema de arta la Timisoara. Tare, tare pana am ragusit si a trebuit sa ne confectionam in 2011 portavocea asta numita Asociatia Marele Ecran.
In scurt timp, am pus la cale Zilele Filmului Alb-Negru German impreuna cu alti idealisti mai mult sau mai putin vindecabili (Andreea & Peter Erli + Marian Radulescu). Ne-am instalat apoi la Casa Filmelor, la invitatia
prietenilor de la Plai.
Cu colegele de la Pelicula Culturala am impartasit acelasi dor pentru cinema(tografe), asa ca am
indraznit in 2014 sa pornim impreuna un festival de buzunar. Acum lucram la editia a cincea.
Cei +500 de spectatori care ni s-au alaturat la nebunia Aventurile Printului Ahmed rescored by Makunouchi Bento, cei +600 de spectatori care au umplut cinema Timis la Doua Lozuri, respectiv cei +700 de la Gradina de Vara (pentru Planeta
Petrila) au confirmat ca suntem pe drumul cel bun.
Sunt cateva din momentele de varf, cu sute de momente faine, momente grele si luni pline de munca intre ele. Blogul Marele Ecran a facut un pas in spate si a devenit o anexa, un simplu instrument in slujba festivalului, desi e unul din "parintii" Ceau, Cinema!
Da, s-au intamplat multe in 9 ani. Viata se intampla. Nu mai suntem la fel, nici noi, nici voi. Si probabil e bine asa. Au fost bloguri de film mult mai profi, cu redactii in toata regula, care in ultimii ani au inchis sandramaua (un exemplu aici, dar fenomenul nu e izolat).
Asta nu inseamna ca excludem posibilitatea sa ne reapuce harnicia scrisului. Pana una alta, raman in arhiva cateva sute, spre mia de cronici. Multumiri se cuvin si celorlalti tovarasi care au scris aici de-a lungul timpului: Adina Baya, Ionut Mares, Felix Petrescu (Waka_X). Au mai intervenit: Razvan Baloi si Bumbacesxu.
Sunt multi oameni care ni s-au alaturat in calatoria asta, prea multi ca sa incercam sa ii numim pe toti fara sa riscam a uita pe cineva. Multumiri speciale trebuie sa primeasca Eric Baude (pentru insistenta de a ne face ONG) si voluntarii-veterani ai Asociatiei care au pus umarul, de atatea ori, in viata reala: Ciprian, Vesna, Tudor, Eugen, Cristina, Mihai, Anca, Elena, Sinziana, Zoli, Dulama, Iulia, Costel si apoi toti voluntarii Ceau, Cinema!
In fine, desi poate suna a cliseu, Marele Ecran n-ar exista fara tine, da, tu care ne citesti, fie de la inceputuri, fie ca incepi azi. Ai comentat, ne-ai incurajat, ai reactionat sau ne-ai dat peste nas cand am meritat. De cativa ani platesti bilet la proiectiile noastre sau ne directionezi 2 % din impozitul pe profit. Sub o forma sau alta, ne-ai dat combustibil sa mergem inainte. Marele Ecran (si prin extensie Ceau, Cinema!) nu mai e doar visul a 4-5 oameni. A devenit visul nostru.
Daca Marele Ecran a fost viu in acesti noua ani si daca face, speram noi, ceva mai substantial pentru comunitate, este si datorita tie. Nici nu stim cum sa-ti multumim. De fapt, stim o varianta. Am putea sa-ti multumim in persoana, chiar vinerea asta, cand proiectam Ouale lui Tarzan (de Alexandru Solomon). Nu e o invitatie mascata la film. E motivul pentru care am abandonat scrisul in favoarea actiunii. Deci, actiune!
luni, 23 octombrie 2017
Corespondenta Astra 24 (I)
De data asta am fost si noi doua zile la editia 24 a festivalului de film documentar Astra, dar numai Razvan (entuziasmat ca de obicei) a apucat sa si scrie despre filme.
Am început cu un
film panoramic, la Domul amplasat în Piața Mare: Hello Earth al regizoarei
poloneze Paulina Majda. Întâmplator, am făcut cunoștiință cu ea chiar
înaintea proiecției și am aflat că lucreaza la Centrul de științe "Copernicus" din Varșovia pe care îl vizitasem chiar vara
aceasta. Spectaculosul “Hello Earth” te transpune în universul științific și în același timp fantastic al istoriei comunicației: de la construirea Turnului Babel până
la Internet. Apoi avem imaginea tridimensionala a frecvențelor tuturor comunicațiilor
văzute din
cosmos si paralela între multimea de stele si galaxii și complexitatea neuronală a creierului
uman. Filmul nu putea evita nici tema comunicarii cu altă civilizație.
Gust de ciment mă întoarce cu picioarele pe pământ, un Pământ fragil, cu ale sale construcții
vulnerabile în fața războaielor. Dar când acestea se termină e nevoie
de reconstrucție și de forță de muncă, chiar dacă aceasta provine din Siria măcinată de război. Muncitori sirieni aflați la lucru în
Libia sunt închiși peste noapte chiar în interiorul turnului pe care îl ridică
spectaculos ziua. Jocul camerei de filmat ofera perspective atipice și simbolice si invită, după caz, la speranță sau resemnare. Reflexiile
muncitorilor în bălți murdare din crăpăturile în ciment, planurile alternative cu tancuri distrugatoare, descriu o lume suferindă, crudă, cu gust profund de ciment.
Comisia de recrutare (Convictions) dezvăluie nedreptatile sistemului de recrutare in armata rusă. Comisiile scrupuloase, întotdeauna filmate de la distanță,
obiectiv, decid viitorul tinerilor ruși, filmați de aproape,
subiectiv. Regizoarea Tatiana Chistova, aflată la primul film, urmareste cateva personaje care cer înlocuirea serviciului
militar cu muncă în folosul comuintății. Atunci când cererea are în spate o
literă de lege, comisia este dispusă la derogări, dar când
cererile se justifică doar prin pacifism sau orientare sexuală, opacitatea se
revarsă pe fețele membrilor acestora. Avem aici un
strop din lumea ruseasca reală, cateva piese din masinarie, dincolo de propaganda și fake-news.
Sala arhiplină la
premiera filmului lui Iosif Demian (la 35 de ani de la productie), Baloane
de curcubeu a trecut prin 18 comisii de cenzură, pierdut, regăsit, păstrat în și la saltea, apoi
în pivniță, restaurat și adus acum pe covorul roșu la Sibiu de echipa filmului. Deși amprenta timpului e vizibila (unele mici dungi dansează în
partea din dreapta a ecranului), umorul filmului e nealterat. Cu situații absurde, tragicomice și uneori pur si simplu amuzante, prin descrierea colectivității din jurul unui CAP. Cel putin muzica aminteste de Kusturica
(dacă nu și alte detalii). La Q & A actorii Dorel Vișan, Magda Catone și regizorul Iosif Demian, au adus povesti de la filmari.
Am incheiat seara de vineri cu o
picanterie: Phoenixxx, poate cu doar două din X-uri prezente. Tânărul regizor
Mihai Gavril Dragolea face un film remarcabil, atât prin subiectul ales, cât
mai ales prin autenticitatea celor două personaje. Subiectul oarecum
tabu - viața din culisele industriei video-chat-ului bucureștean - le aduce în prim plan
pe Mona – motivată de creșterea fiicei- și pe Georgiana – motivată de intrarea în top 3 în industria mondiala a sex
chat-ului propulsata de implantele cu silicon. Ambele sunt dezinvolte în fața camerei care le urmareste peste tot, la job,
acasă, dar și în satele lor natale, în vizită la părinții mai mult sau mai putin constienti de carierele fiicelor lor.
(guest-post: Razvan Baloi)
(guest-post: Razvan Baloi)
vineri, 13 octombrie 2017
Blade Runner 2049
Felix zice la cald si iar isi pune lumea in cap:
Nu am mai fost de mult la Cinemaul de Mall. Si am stiut eu de ce...Plus ca eram iMax virgin. Si am stiut eu de ce. Fantastica tehnologia iMax - pacat ca filmele din ziua de azi arata ca jocurile de PlayStation 6. Mai e ceva foarte deranjant: subiectul e in focus si restul blurat. Esti fortat sa te uiti la ce vor ei sa vezi. Un sistem care incurajeaza lenea ochiului si a mintii. Paradoxal, un sistem 3D care ofera mai putine dimensiuni ca cel clasic (2D).
Acum sa zic si de film. Blade Runner 2049. Vizual a fost bine facut - s-a simtit bugetul urias. Si la iMax a fost impresionant. A creat emotie doar prin dimensiunea ecranului si puterea sunetului. Dar cum nu sunt de azi de ieri, story-ul a fost de telenovela turceasca. Atmosfera fara atmosfera. Personaje principale fara adancime (a fost mai bine definita holograma/iubita lui K ca personajele importante) si univers blurat, fara definitie, fara puncte de intrare originale (in afara de cele din Blade Runner-ul vechi).
De muzica nu am ce sa zic ca nu a fost muzica. Au fost doar drones si special fx si cateva acorduri. Sa-i traiasca contul in banca lui Hans Zimmer care face 70% din soundtrack-urile de Hollywood in ziua de azi. Si chiar daca lucra cu atentie, nu e Vangelis oricum ii aranjezi barba si burta...Pana si scena cea mai buna/interesanta (dupa mine), cea din Vegas cand apare holograma lui Elvis si fantome de pin-up girls dansand pe mese, m-a trimis in cap direct la "Inventia lui Morel".
Concluzia: "no love" de la baiatu'. Clona capitalista cu bani multi si visuals sa-ti ia ochiul si cam atat.
Incomparabil cu cel vechi. O vizionare de joi seara: DA. Dar nu depaseste statutul de “contemporary popular entertainment”: gol, impersonal, racneste "bani multi si tehnologie!"
M-am intrebat (daca tot au avut bani de visuals/CG asa bune) de ce nu s-a gasit un scenarist decent pentru filmul asta!?
Sfatul meu? Decat sa dati bani pe filmul asta, mai bine cumparati cartea lui Phillip K. Dick de la anticariat sau cumparati un bluray cu directors cut la Blade Runnerul vechi.
duminică, 1 octombrie 2017
Superhombre intra in laborator la Farad
Incepatori fiind, n-am stiut in ce ne bagam in toamna lui 2015 cand Mircea Gherase a dat prima oara rec la camera. Doi ani mai tarziu, suntem tot amatori, dar macar incepem sa vedem "ce nu stim".
Filmarile la documentarul Superhombre s-au incheiat in aceasta toamna. Planul era sa ne apucam acum de montaj. Asadar, selectia proiectului nostru in cadrul laboratorului fARAD a venit la marele fix:
"Destinat tinerilor profesioniști ai filmului documentar, laboratorul abordează practic relația dintre componenta tehnică și cea artistică a documentarului creativ de cinema, preluând modelul unor programe asemănătoare desfășurate de Sundance, Independent Filmmaker Project și IDFA.
Laboratorul fARAD este un laborator creativ unic, constituit dintr-un atelier practic intensiv susținut de Dana Bunescu pe durata a șase zile, având ca temă Sunetul de film documentar ca parte din viziunea creativă, și un seminar despre Storytelling și montajul de documentar susținut de Erin Casper (SUA). Acestora li se adaugă sesiuni de feedback cu invitații speciali ai festivalului pe proiectele în dezvoltare ale participanților."
Nici nu ne-am imaginat noi ca vom invata meserie de la un cineast ca Dana Bunescu, dar asta e una din superputerile filmului documentar. Te duce unde nici nu te astepti.
Recent distinsa cu un Urs de Argint la Berlin pentru montaj (la Ana, mon amour), Dana Bunescu a lucrat la multe din titlurile importante ale Noului Cinema romanesc: 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, Pozitia Copilului, Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, Aferim! si...lista e prea lunga. Despre Erin Casper ajunge sa spunem ca a montat Risk, ultimul film al regizoarei Laura Poitras (CitizenFour).
Dar nu inveti numai de la tutori, daca ai si colegi interesanti (cum e cazul de fata):
- Cristina Haneș și Isabella Rinaldi, cu proiectul A rifle and a bag;
- Iulia Stoian și Maria Bălănean, cu proiectul Invizibilii;
- Andreea Dumitriu, cu proiectul La rând pentru o minune;
- Mihnea Rareș Hanțiu și Marius M. Bogdan, cu proiectul No Body;
- Andra Tarara si Maria Salomia, cu proiectul Despre moarte
Pe scurt, abia asteptam cele 6 zile de laborator (3 - 8 octombrie), constienti ca e o sansa de a dezvolta documentarul la care lucram sau macar de a capata perspective noi asupra povestii. E un debut si pentru Asociatia Marele Ecran, in calitate de partener la productia acestui film ce va fi gata in 2018.
Recunostinta celor care au crezut in proiect pana aici si generosilor sustinatori:
Vitas Romania,Haufe-Lexware Romania, Kathrein Romania, Marmot Partner Store Timisoara, CS Alternative TM, Rock FM
Co-producator: RomaniaOne
*Laboratorul fARAD are loc in cadrul festivalului cu acelasi nume; apropo, titlurile din program suna foarte atragator
Abonați-vă la:
Postări (Atom)