luni, 18 aprilie 2016
Trebuie să vorbim (și noi) despre Taxi!
După Offside, regimul iranian i-a interzis lui Jafar Panahi să mai facă film timp de 20 de ani, sub amenințarea cu închisoarea. Așa că Taxi, al treilea (deja) film clandestin al iranianului Jafar Panahi este un act de rebeliune în sine. N-a mai fost nevoie deci de o rebeliune explicită, deși ridică pumnul în aer în câteva scene și, câteodată, chiar un deget mijlociu spre regim.
Fan-fact: primul film făcut de Panahi în ciuda interdicției, This is not a film (2011), a ajuns la Cannes pe un stick vârât într-un tort.
"Un film este distribuibil dacă respectă următoarele reguli: purtarea vălului islamic, fără contact între bărbat și femeie, cravată poartă doar personajele negative și se evită realismul sordid". Acestea sunt regulile pe care copiii le învață la școală la ora de cinema (!) și sunt enumerate în Taxi chiar de nepoata cineastului, o fătucă guralivă, de o naturalețe incredibilă, ulterior protagonista unui moment de realism sordid dar și a unei întâlniri cu un personaj cu cravată.
Dincolo de momentele subversive și răfuiala în subtext cu regimul, tonul e foarte detașat, luminos, (aproape) comic. Filmul (o docu-ficțiune autoreferențială) e vioi ținând cont că cele 80 de minute se petrec într-un taxi. Asta datorită personajelor foarte colorate din Teheran care se perindă în mașina la al cărei volan stă chiar regizorul. De la un pitic care vinde dvd-uri de contrabandă cu ultimul Woody Allen sau filme cu zombie până la avocatul pentru drepturile omului care ne face cu ochiul și ne oferă un trandafir "pentru că pe oamenii din cinema te poți baza".
Oamenii din cinema i-au dat lui Panahi Ursul de Aur în anul cu Aferim-ul lui Jude. Probabil că premiul a avut și o puternică încărcătură politică (în mod ironic, regimul iranian a dat o declarație de apreciere a premiului obținut la Berlin), dar Taxi este în primul rând o scrisoare de dragoste către Teheran, Iran și cinema. Cinema-ul care te ajută să-ți păstrezi mințile (și vocația) atunci când lumea din jurul tău pare că a înnebunit.
E probabil prima oară în viața mea când un drum cu taxiul a fost o călătorie de plăcere de la un capăt la altul.
vineri, 15 aprilie 2016
Newman!
Apariţia lui
Wayne Knight (a.k.a Newman din serialul Seinfeld) e doar una dintre surprizele
savuroase pe care le rezervă ultimul film al fraţilor Coen: Hail, Caesar!
Printre altele se numără Frances McDormand, Ralph Fiennes şi Tilda Swinton (la pătrat) în nişte roluri
episodice absolut memorabile şi picante. Plus viniete din filosofia Şcolii
de la Frankfurt puse pe tavă de Herbert Marcuse.
Mereu la intersecţia dintre un umor grosier, de circ, replici intelectualiste de mare fineţe şi profunzimi filosofice privind viaţa în capitalism, Hail, Caesar! aruncă o privire în culisele unui mare studio hollywoodian al anilor '50. Mai exact, printre micile trucuri aproape magice pe care producătorul Eddie Mannix (Josh Brolin) le face pentru a ţine sus faţa starurilor şi a da publicului exact atâta circ de cât are nevoie pentru a fi motivat să plătească biletul de intrare în sala de cinema.
Un pic nostalgic, un pic caricatural şi mai ales foarte ironic, atingând în râs subiecte de o nebănuită complexitate, filmul reconfirmă stilul de autor al fraţilor Coen. Cu straturi multe şi dense, glazură înaltă şi o cireaşă grasă pe tort, cu numele George Clooney gravat frumos pe ea.
Mereu la intersecţia dintre un umor grosier, de circ, replici intelectualiste de mare fineţe şi profunzimi filosofice privind viaţa în capitalism, Hail, Caesar! aruncă o privire în culisele unui mare studio hollywoodian al anilor '50. Mai exact, printre micile trucuri aproape magice pe care producătorul Eddie Mannix (Josh Brolin) le face pentru a ţine sus faţa starurilor şi a da publicului exact atâta circ de cât are nevoie pentru a fi motivat să plătească biletul de intrare în sala de cinema.
Un pic nostalgic, un pic caricatural şi mai ales foarte ironic, atingând în râs subiecte de o nebănuită complexitate, filmul reconfirmă stilul de autor al fraţilor Coen. Cu straturi multe şi dense, glazură înaltă şi o cireaşă grasă pe tort, cu numele George Clooney gravat frumos pe ea.
marți, 12 aprilie 2016
Florin Iepan: "Competiţia liberă pe proiecte culturale este o glumă proastă"
Pentru că s-au adunat iarăși mai multe, le strângem la un loc.
O simplă privire la ce fac concurenții noștri de la Cluj ar trebui să umple edilii din Timișoara de rușine (dar ei au o campanie de câștigat, campanie care nu are legătură cu titlul de Capitală Culturală Europeană).
Primăria Cluj susține TIFF cu 1,4 milioane lei. Adică o finanțare mai mare decât au primit toate ONG-urile culturale din Timișoara LA UN LOC! (vezi aici).
Și nu luăm în calcul "suplimentările" și "re-alocările" care s-au acordat prin votul unor consilieri (pe sub masa) de la Primăria Timișoara, după publicarea rezultatelor. Vorbim de cele acordate conform hotărârilor Primărie și jurizării de la Casa de Cultură.
Să mai dăm niște cifre:
Conform bugetului pe 2016 la capitolul cultură, Primăria Timișoara "investește în continuare în dotarea instituțiilor culturale: 852.000 de lei pentru Teatrul German, 261.370 de lei pentru Teatrul Maghiar, 550.000 de lei pentru Filarmonica „Banatul”. Agenda Casei de cultură și programul de finanțări nerambursabile în domeniul culturii și tineretului depășesc 15 milioane de lei în acest an."
Poate depășesc pe hîrtie 15 milioane, pentru că în realitatea de la Casa de Cultură au depășit doar puțin peste 1 milion de lei. Asta în timp ce Primăria Cluj finanțează ONG-urile cu aproape 7 milioane. În caz că vă interesează, cam acesta este și raportul de viață culturală la Timișoara față de Cluj: 1 la 7.
TIFF e susținut, cum ziceam, de Primăria Cluj cu peste 1,4 milioane de lei. Festivalurile de film din Timișoara primesc însumat vreo 57.000 de lei. Timishort, Ceau, Cinema!, Festivalul Filmului Francez, Filmului de Umor. Scuze, dar nu găsesc nimic de râs.Nu găsește de râs nici regizorul Florin Iepan:
"Din punct de vedere cultural, Timişul si Timişoara au fost reduse la nişte pieţe de desfacere pentru producţii culturale din afară. Am ajuns groapa de gunoi a creaţiilor culturale expirate de oriunde şi ale oricui. Sectorul independent, cultura vie si industriile creative locale sunt ignorate total. Bani, resurse si infrastructura sunt destule, dar se aruncă milioane de euro în bugetele unor instituţii de cultură de stat care funcţionează dupa reguli rămase neschimbate din perioada stalinistă. Se dau sute si sute de mii de euro unor artişti sau performeri de o oră sau două care au mari dificultăţi să găsească Timişoara pe hartă. Comunitatea cu ce rămane după ce ei pleacă de la noi din colonie? În timpul ăsta, talentul local din toate generaţiile se zbate la limita subzistentei. Bugetul pentru cultură este distribuit la fel de discreţionar ca banii de protocol, pentru cafea si fursecuri. Competiţia liberă pe proiecte culturale este o glumă proastă. Infrastructura culturală este dată în arendă, pe vecie, unor baroni culturali locali care-şi fac veacul prin anticamere cu şoferii si secretarele. De ce suntem în situaţia asta? Pentru că decidenţii locali de la toate partidele sunt rău intentionaţi? Nu. Nici vorbă. E mai simplu. Sunt doar incompetenţi în domeniul politicilor culturale, ca şi in alte domenii."
luni, 11 aprilie 2016
Fiul lui Saul ajunge la Timișoara
Câștigătorul premiului Oscar pentru Cel mai bun film străin din acest an, “Fiul lui Saul”, în regia lui László Nemes, va putea fi vizionat, într-o proiecție specială, la Filarmonica “Banatul” din Timișoara, joi, 14 aprilie, începând cu ora 19.00. "Oscarul pentru cel mai bun film străin" e adus de colegele noastre de la Pelicula Culturală, în parteneriat cu Transilvania Film.
FIUL LUI SAUL/SON OF SAUL, debutul în lungmetraj a lui László Nemes, nu este un film uşor de urmărit, însă este un film necesar.
”Pe vremea aia era o societate care se considera normală cum ne considerăm și noi acum și cumva, pe neobservate, s-a ivit șansa unor orori incredibile. Tot ce putem noi să facem și ce s-a dorit și cu acest film e să facem imposibilă apariția, chiar și a ideii, ca fiind o soluție viabilă. Asta trebuie noi să facem. Ăsta e motivul pentru care cred că mai e loc pentru filme despre Holocaust.” declară Levente Molnar, actor la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca, care are un rol cheie în acest film. El îl interpretează pe Abraham Warsawski, cel mai apropiat prieten al lui Saul, aflat alături de el în lagarul de concentrare.
Filmul, inspirat dintr-o culegere de texte scrise de foşti membri ai Sonderkommando din lagărele de exterminare, “descrie cu precizie, la timpul prezent, aici şi acum, funcţionarea „normală” a unei fabrici a morţii, cu organizarea, regulile, ritmul, schimburile, neprevăzutul şi productivitatea maximă ce o caracterizau.” spune regizorul.
Pe lângă Oscar, filmul a mai fost distins și cu Marele Premiu al Juriului și cu Premiul FIPRESCI la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, cu Cel mai bun film străin la ediția din acest an a Globurilor de Aur şi cu alte peste 40 de premii.
Prețul unui bilet este de 10 lei şi poate fi achiziţionat de la Librăria Cărtureşti - Mercy (dacă mai sunt, că un prim lot se epuizase în aceeași zi)
Filmul este subtitrat în limba română.
sâmbătă, 9 aprilie 2016
joi, 7 aprilie 2016
luni, 4 aprilie 2016
Dați câte o finanțare să ajungă la toată lumea!
FACEM CE PUTEM ȘI NU NE RUGĂM DE NIMA'
În 2014, când am pornit Ceau, Cinema! am considerat că e un pariu cu orașul.
Știam că nu va fi ușor să-l creștem mare. Știam că trebuie să fim mereu all in.
Dar nu ne-am imaginat că o vom lua ca de la zero, cu fiecare ediție.
Când am aflat deunăzi rezultatele jurizării proiectelor culturale finanțate de Primăria Timișoara via Casa de Cultură am simțit ceva între dezamăgire și indignare. Dar să nu ne emoționăm prea tare și să lăsăm faptele să vorbească:
Proiectul elaborat și depus de colegele noastre de la Pelicula Culturală pentru co-finanțarea festivalului Ceau, Cinema! a fost notat de juriu cu 98,75 de puncte din 100. Adică, este al șaselea cel mai bun proiect dintr-un total de 114. Cu toate acestea, primește doar 8900 lei din 44100 lei, aproximativ 20 % din suma solicitată. Sau jumătate din suma primită de festival anul trecut (deși primarul se laudă cu "inițierea și organizarea festivalului").
Nu că ar fi Ceau, Cinema! singurul nedreptățit. Același "algoritm" a fost aplicat la majoritatea proiectelor culturale depuse. La fel în cazul proiectului notat cu 100 din 100 (al prietenilor de la Plai), dar și în cazul proiectului notat cu 65 (nota minimă pentru a primi finanțare).
Ceea ce ridică mai multe întrebări: cum se corelează notele juriului cu sumele primite? care e procentul/ algoritmul de calcul după care nota influențează suma finanțată? La ce mai e util juriul, dacă notele nu contează prea mult? Poate că ajunge să lăsăm proiectele la poarta Casei de Cultură?
(Apropo, am aplicat pentru finanțare și cu Asociația Marele Ecran, cu un proiect de film documentar. A fost respins cu motivația "lipsă documente buget". În ziua când am depus documentația nu ne-a sesizat nimeni că ar lipsi ceva din -nu puținele- hârtii. Mai mult, am scanat tot dosarul și l-am trimis și online pe adresa Casei de Cultură, conform regulamentului. Varianta online conține toate actele, inclusiv bugetul. Avem și o confirmare de primire în acest sens. Este atât de greu să verifice cineva dacă lipsește bugetul și în dosarul online? Atunci, de ce îl mai solicită, dacă nu servește la nimic? Contestația depusă azi la Casa de Cultură contestă doar procedura. Nu mai dorim bani pentru că, dacă ni s-ar aloca 20 % din cât am cerut, nu ne-ar ajuta cu nimic. Tot ce vrem este ca procedura să fie mai clară și mai eficientă pe viitor).
Toate aceste vicii de procedură ridică întrebări serioase legate de transparența și corectitudinea procesului și lasă loc la interpretări. Pare că s-a desfășurat sub deviza Dați câte o finanțare să ajungă la toată lumea! Ceea ce mi-a fost confirmat, neoficial. La Casa de Cultură mi s-a spus că anul acesta a fost același buget ca anul trecut (hm! păi nu era vorba că l-au mărit?), dar au participat un număr dublu de proiecte. Așa că s-a preferat să dea bani la cât mai multe organizații/proiecte.
Parcă suntem în God Almighty, când Jim Carrey se joacă de-a Dumnezeu și îi face câștigători pe toți participanții la loterie. Toți câștigă câte 1 dolar, deci toți sunt nemulțumiți. Sigur, la loto e vorba și de noroc. La un asemenea concurs de proiecte, criteriul de departajare ar trebui să fie meritul proiectului. Dar 98,75 din 100 se pare că nu e suficient.
Descurajantă pentru evenimentele independente mici, ca al nostru, este și susținerea de către Primăria Timișoara a unor proiecte similare, de talie națională, cum e Caravana Metropolis (primește 14.400 de lei finanțare). Nu spunem că aceste proiecte din afară nu ar trebui susținute. Și nici că proiectele culturale de aici ar trebui finanțate integral de Primărie. În fond, de aceea și vrem să rămânem festival independent: pe lângă contribuția proprie, beneficiem și de sponsorizări. Dar, totuși, 8900 de lei (adică 2000 de euro) nu acoperă nici fondul premiilor pe care le acordăm cineaștilor în competiția Ceau, Cinema!.
În asemenea condiții, e foarte greu să crești un festival de buzunar (din buzunar), ca al nostru. Un eveniment făcut de voluntari. Din câte se vede, acțiunile care dau culoare și prospețime vieții culturale locale, sunt făcute mai mult "în ciuda" decât "cu sprijinul" municipalității. O situație tristă (să nu zicem revoltătoare) în contextul candidaturii orașului la titlul de Capitală Culturală Europeană.
Vă mărturisesc că, la sfârșitul fiecărei ediții, ne gândim că va fi și ultima.
Dar imediat ne gândim la oameni. La cei care și-au luat abonamente la festival din clipa în care le-am pus în vânzare. La cei care au venit la filmele din competiție în "sauna" care a fost Casa Artelor. La cei care au rămas la discuții în fața Grădinii de Vară după filme. La cei care ne-au urmat 50 de kilometri și au campat la Gottlob. La invitații din lumea filmului, care s-au îndrăgostit de festival și au promis că vor reveni. La regizorii români care ne-au oferit filmele lor în mod gratuit. La producătorii străini, precum estonianul care ne dăruiește trei animații, fără pretenții financiare. La o companie locală care ne sprijină al treilea an la rând. La partenerii culturali care ne acordă tot suportul, din puținul lor. La voluntarii care își iau concediu în funcție de perioada fest-ului. La cei peste 2000 de spectatori care au plătit bilet, spectatori care gândesc ca Ana. Până la urmă, Ceau, Cinema! este făcut de toți aceștia.
Pentru ei trebuie să continue...așa cum va continua. Mai mare, mai de buzunar. E o vorbă în Banat (puteți s-o rostiți cu accent de Cimișoara): facem ce putem și nu ne rugăm de nima'. Combustibilul care alimentează un festival este entuziasmul organizatorilor. Din păcate, entuziasmul e o cantitate finită, care se consumă cu fiecare nouă frână.
Până una alta, pentru sprijin mai consistent s-ar putea să mergem tot la Gottlob. Acolo nu ne rugăm de nima' și tot primim. Măcar lubeniță.
PS. Lubenița din imagine ne-a fost trimisă recent de un spectator Ceau, Cinema! de anul trecut, care se gândește la festival. Acest gând face cât o finanțare.
În 2014, când am pornit Ceau, Cinema! am considerat că e un pariu cu orașul.
Știam că nu va fi ușor să-l creștem mare. Știam că trebuie să fim mereu all in.
Dar nu ne-am imaginat că o vom lua ca de la zero, cu fiecare ediție.
Când am aflat deunăzi rezultatele jurizării proiectelor culturale finanțate de Primăria Timișoara via Casa de Cultură am simțit ceva între dezamăgire și indignare. Dar să nu ne emoționăm prea tare și să lăsăm faptele să vorbească:
Proiectul elaborat și depus de colegele noastre de la Pelicula Culturală pentru co-finanțarea festivalului Ceau, Cinema! a fost notat de juriu cu 98,75 de puncte din 100. Adică, este al șaselea cel mai bun proiect dintr-un total de 114. Cu toate acestea, primește doar 8900 lei din 44100 lei, aproximativ 20 % din suma solicitată. Sau jumătate din suma primită de festival anul trecut (deși primarul se laudă cu "inițierea și organizarea festivalului").
Nu că ar fi Ceau, Cinema! singurul nedreptățit. Același "algoritm" a fost aplicat la majoritatea proiectelor culturale depuse. La fel în cazul proiectului notat cu 100 din 100 (al prietenilor de la Plai), dar și în cazul proiectului notat cu 65 (nota minimă pentru a primi finanțare).
Ceea ce ridică mai multe întrebări: cum se corelează notele juriului cu sumele primite? care e procentul/ algoritmul de calcul după care nota influențează suma finanțată? La ce mai e util juriul, dacă notele nu contează prea mult? Poate că ajunge să lăsăm proiectele la poarta Casei de Cultură?
(Apropo, am aplicat pentru finanțare și cu Asociația Marele Ecran, cu un proiect de film documentar. A fost respins cu motivația "lipsă documente buget". În ziua când am depus documentația nu ne-a sesizat nimeni că ar lipsi ceva din -nu puținele- hârtii. Mai mult, am scanat tot dosarul și l-am trimis și online pe adresa Casei de Cultură, conform regulamentului. Varianta online conține toate actele, inclusiv bugetul. Avem și o confirmare de primire în acest sens. Este atât de greu să verifice cineva dacă lipsește bugetul și în dosarul online? Atunci, de ce îl mai solicită, dacă nu servește la nimic? Contestația depusă azi la Casa de Cultură contestă doar procedura. Nu mai dorim bani pentru că, dacă ni s-ar aloca 20 % din cât am cerut, nu ne-ar ajuta cu nimic. Tot ce vrem este ca procedura să fie mai clară și mai eficientă pe viitor).
Toate aceste vicii de procedură ridică întrebări serioase legate de transparența și corectitudinea procesului și lasă loc la interpretări. Pare că s-a desfășurat sub deviza Dați câte o finanțare să ajungă la toată lumea! Ceea ce mi-a fost confirmat, neoficial. La Casa de Cultură mi s-a spus că anul acesta a fost același buget ca anul trecut (hm! păi nu era vorba că l-au mărit?), dar au participat un număr dublu de proiecte. Așa că s-a preferat să dea bani la cât mai multe organizații/proiecte.
Parcă suntem în God Almighty, când Jim Carrey se joacă de-a Dumnezeu și îi face câștigători pe toți participanții la loterie. Toți câștigă câte 1 dolar, deci toți sunt nemulțumiți. Sigur, la loto e vorba și de noroc. La un asemenea concurs de proiecte, criteriul de departajare ar trebui să fie meritul proiectului. Dar 98,75 din 100 se pare că nu e suficient.
Descurajantă pentru evenimentele independente mici, ca al nostru, este și susținerea de către Primăria Timișoara a unor proiecte similare, de talie națională, cum e Caravana Metropolis (primește 14.400 de lei finanțare). Nu spunem că aceste proiecte din afară nu ar trebui susținute. Și nici că proiectele culturale de aici ar trebui finanțate integral de Primărie. În fond, de aceea și vrem să rămânem festival independent: pe lângă contribuția proprie, beneficiem și de sponsorizări. Dar, totuși, 8900 de lei (adică 2000 de euro) nu acoperă nici fondul premiilor pe care le acordăm cineaștilor în competiția Ceau, Cinema!.
În asemenea condiții, e foarte greu să crești un festival de buzunar (din buzunar), ca al nostru. Un eveniment făcut de voluntari. Din câte se vede, acțiunile care dau culoare și prospețime vieții culturale locale, sunt făcute mai mult "în ciuda" decât "cu sprijinul" municipalității. O situație tristă (să nu zicem revoltătoare) în contextul candidaturii orașului la titlul de Capitală Culturală Europeană.
Vă mărturisesc că, la sfârșitul fiecărei ediții, ne gândim că va fi și ultima.
Dar imediat ne gândim la oameni. La cei care și-au luat abonamente la festival din clipa în care le-am pus în vânzare. La cei care au venit la filmele din competiție în "sauna" care a fost Casa Artelor. La cei care au rămas la discuții în fața Grădinii de Vară după filme. La cei care ne-au urmat 50 de kilometri și au campat la Gottlob. La invitații din lumea filmului, care s-au îndrăgostit de festival și au promis că vor reveni. La regizorii români care ne-au oferit filmele lor în mod gratuit. La producătorii străini, precum estonianul care ne dăruiește trei animații, fără pretenții financiare. La o companie locală care ne sprijină al treilea an la rând. La partenerii culturali care ne acordă tot suportul, din puținul lor. La voluntarii care își iau concediu în funcție de perioada fest-ului. La cei peste 2000 de spectatori care au plătit bilet, spectatori care gândesc ca Ana. Până la urmă, Ceau, Cinema! este făcut de toți aceștia.
Pentru ei trebuie să continue...așa cum va continua. Mai mare, mai de buzunar. E o vorbă în Banat (puteți s-o rostiți cu accent de Cimișoara): facem ce putem și nu ne rugăm de nima'. Combustibilul care alimentează un festival este entuziasmul organizatorilor. Din păcate, entuziasmul e o cantitate finită, care se consumă cu fiecare nouă frână.
Până una alta, pentru sprijin mai consistent s-ar putea să mergem tot la Gottlob. Acolo nu ne rugăm de nima' și tot primim. Măcar lubeniță.
PS. Lubenița din imagine ne-a fost trimisă recent de un spectator Ceau, Cinema! de anul trecut, care se gândește la festival. Acest gând face cât o finanțare.
vineri, 1 aprilie 2016
Independent Days la Karlsruhe. Independent Films. Partea întâi
Îţi permiţi să faci un festival dedicat aproape exclusiv scurtmetrajelor independente, ale unor regizori amatori sau aspiranţi, dacă eşti în Germania.
Şi asta pentru că la cinematografe găseşti, săptămână de săptămână, cam tot ce ţi-ai dori ca cinefil. Adică multe din filmele pe care în România nu le poţi vedea decât prin festivaluri.
Cel puţin aşa am putut deduce din programul celor trei săli ale cinematografului arthouse Schauburg din Karlsruhe, acolo unde se desfăşoară cea de-a 16-a ediţie a Independent Days FilmFest, prietenii germani ai Ceau, Cinema! care ne-au invitat să-i vizităm.
Însă nu e totul un paradis cinefil. În Germania, la fel ca în alte câteva ţări europene, filmele străine – la cinema şi televizor – sunt dublate. Măcel! Practic, dacă aş sta aici, aş refuza să merg la cinema (ceea ce ar fi nasol, pentru că nici internetul nu are cum să fie la fel de bun ca cel din România, care, aşa cum ştim de la Bernie Sanders, e mai bun şi decât în America).
Cum să-i aud pe Tim Roth sau Samuel L. Jackson vorbind Deutsch în noul film al lui Tarantino, intens promovat la acest cochet cinematograf Schauburg din acest cochet oraş german (în prezent, parţial şantier) aflat la doi paşi de Franţa şi cu o populaţie aproape cât a Timişoarei?
Totuşi, nu e dracul atât de negru, aşa că aş merge probabil miercurea la cinema. Nu cu Orange Film, ci pentru că miercurea sunt filme vorbite în limba engleză proiectate exact în limba engleză – sub sloganul English Please!
De aia şi buluceala care ar trebui să se vadă în poza de mai jos.
M-am strecurat şi eu, din curiozitate (nu aveam bilet, ci doar badge-ul de guest al festivalului). Sală male, cortină roşie care se dă la o parte. Lume cu popcorn, bere sau păhărele cu suc de portocale primite la intrare. O ieşire obişnuită la cinema cu prietenii.
Se proiecta „A Bigger Splash”. Film vorbit în engleză, însă prezentat fără subtitrare Deutsch! De la o „extremă” la alta. Aş fi rămas, dar îl văzusem la Bucureşti. Am prins-o însă pentru a doua oară goală pe Tilda Swinton, care nu e totuşi Olivia Wilde!
Aşa că am revenit la proiecţiile de scurte de la Independent Days, unde anterior avusese loc deschiderea festivalului, organizat de Oliver Langewitz şi de a sa fundaţie Filmboard, care, pe lângă aceste eveniment, se ocupă de facilitarea găsirii de locaţii de filmare în landul Baden-Württemberg şi de diverse programe de educaţie cinematografică.
Deschidere în cadrul căreia a fost proiectat şi scurtmetrajul „Lilelula”, de Mihai Salajan şi Adelina Bulibasa, pe care Lucian i l-a propus lui Oliver şi pe care îl vom proiecta şi noi în iulie la Ceau, Cinema!
După cum se poate vedea şi în fotografia de mai jos, eu şi cu mâna mea stângă rebelă am încercat să spunem câteva vorbe înainte de proiecţie despre Ceau, Cinema! şi despre „Libelula”.
După, nu au mai fost discuţii, deşi eram pregătit, mai ales că Mihai îmi explicase generos prin telefon, cu o zi înainte de plecarea mea în Germania, tot ce se putea explica despre realizarea „Libelulei”.
La recepţia de după deschidere, după ce schimb două-trei vorbe cu o tipă producătoare şi asistentă de regie din Rusia (foarte vorbăreaţă, deşi vocabularul ei de limbă engleză nu trecea de câteva cuvinte poticnite) şi cu un regizor din... Singapore (venit cu un horror de 9 minute pe care m-a invitat să-l văd vineri noapte), sunt abordat în limba română de un domn.
Un domn care îmi spune că nu a mai vorbit de zeci de ani limba română. Un neamţ de la Sighişoara, plecat cu părinţii în 1979, la 17 ani, din România la Karlsruhe, unde acum lucrează ca reprezentant pe publicitate la un ziar local.
Se bucură că poate vorbi română, deşi îşi găseşte cu greu cuvintele. Îmi spune că nu s-a mai întors niciodată în România de atunci (nu mai are nicio rudă acolo), dar că poate o va face la un moment dat.
Doar fiica lui vrea să vadă acum unde s-au născut tatăl şi bunicii săi, aşa că în luna aprilie ea va merge pentru prima dată la Sighişoara. Îl îndemn s-o facă şi el cândva.
După ce în prima noapte m-am rătăcit puţin între cinema şi hotel, pe o ploaie măruntă şi printre tineri care stăteau la cozi să intre în cluburi, a doua zi dimineaţă am pornit pe jos spre sediul Filmboard, acolo unde îşi are biroul Oliver.
Imaginea de mai jos nu e dintr-un film SF, ci e doar o fotografie cu un tramvai din Karlsruhe, care poate peste vreo 30 de ani va ajunge şi în România ca donaţie şi va fi privit ca o nouă minune a lumii şi semn al modernizării noastre administrative româneşti.
După un drum pe jos de peste 30 de minute, ajung, cu harta în mână, la sediul Filmboard. După ce Oliver îmi prezintă biroul şi pe un coleg (Sven, parcă), un alt tip ne face o prezentare a unui fel de atelier cinematografic pentru amatori organizat de el cu reprezentanţi din Germania, Polonia şi Ucraina.
În „public”: doar eu, Sven, un alt tip de la Filmboard, rusoaica de cu o seară înainte (care tot împarte cărţi de vizită în limba rusă) şi un domn trecut de 60 de ani. Domn care mă întreabă dacă actorii din România sunt uşor de luat în film, pentru că are o poveste care ar avea legătură cu România.
Scrie la ceva şi ar vrea ca povestea lui să ajungă într-un film, făcut poate chiar de el, ceea ce l-ar transforma într-un debutant în cinema.
Îl întreb despre ce e vorba, iar el îmi spune ceva de o româncă prostituată din Germania, de care se îndrăgosteşte un neamţ. Femeia ar avea o fată în România, care la un moment dat ar veni şi ea în Germania etc. Restul detaliilor le-am uitat. I-am urat, oricum, succes.
Pe drumul de întoarcere, puţin după ora 13, îmi atrage atenţia o străduţă laterală, puţin ascunsă. Intru, din curiozitate de jurnalist, şi descoper că e o stradă „din aceea”. În vitrine, câteva femei sumar îmbrăcate (din cât am apucat să văd, mai degrabă milf) mă privesc din scaunele pe care stau. Una pare că îmi zâmbeşte, încercând să se vândă şi să mă ademenească să intru. Alta, vizavi, se uită plictisită în ceea ce pare o tabletă. Nu îndrăznesc să scot telefonul pentru o poză, aşa că fac cale întoarsă şi plec rapid.
Pe drum, un gând nu-mi dă pace: dacă una dintre ele o fi chiar românca din povestea bătrânului cineast aspirant?
Seara, în faţa cinemaului, câţiva suporteri turci protestează împotriva corupţiei şi aranjamentelor din fotbalul turc şi internaţional. Oliver îi fotografiază. Protestul are legătură cu un documentar proiectat joi seară în cadrul festivalului, documentar al unui jurnalist CNN despre corupţia din fotbal.
La finalul a două zile de festival (mai sunt încă trei), o urare: Good Movies! Cu siguranţă veţi avea parte de ele la Ceau, Cinema! 2016.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)