luni, 7 aprilie 2014
August: Osage County (2014)
„A fi mamă e una
dintre cele mai grele meserii: oricum faci, tot nu e bine până la urmă”, constata
nu fără ironie Luminiţa Gheorghiu la un atelier TIFF de anul trecut, apropo de
legătura dintre rolul avut în Poziţia
copilului şi viaţa ei reală. Iar adevărul e că puţini dintre noi nu au
nimic de bombănit când vine vorba de educaţia care ne-a fost oferită. Puţini
părinţi scapă necriticaţi. Poate pentru că perfecţiunea e o chestie foarte
relativă când vine vorba de parentaj. (Şi asta realizezi cel mai bine când
ajungi tu însuţi să fii părinte – sorry if I
sound like you mom now :))
Dar dacă rolul
Luminiţei Gheorghiu vi s-a părut plin de tot felul de erori de parentaj, de la spiritul
posesiv complet exagerat în relaţia cu fiul ei şi până la refuzul de a-l trata
ca pe un adult, aflaţi că ele sunt nimic pe lângă ce a pregătit un alt rol
matern foarte premiat anul acesta. Mă refer la cel al lui Merryl Streep, din August: Osage County, care a fost
nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun rol principal feminin (şi a pierdut
în faţa lui Cate Blanchett).
De fapt, şi dacă
am putea aduna la un loc toate lucrurile pe care o mamă nu ar trebui să le facă
atunci când îşi creşte copiii – de la a nu-i umili în public la a nu exprima sus
şi tare că iubeşte mai tare pe unul dintre copii decât pe altul –, probabil că tot
nu am avea suficient material pentru a creiona personajul de o răutate vicioasă
jucat de Merryl Streep.
„Mama de coşmar” pe care o joacă în August: Osage County e figura ce domină
o familie atât de profund disfuncţională, încât filmul are şanse să te vindece
de orice păreri proaste ai putea avea apropo de felul în care ai fost crescut. Atmosfera maladivă
în care cele trei fiice ale sale (jucate de Julia Roberts, Juliette Lewis şi Julianne
Nicholson) şi-au petrecut copilăria nu are legătură cu privaţiunile materiale
sau cu sărăcia. Ci cu o mamă despotică şi nevrotică, ce înghite Xanax-uri de parcă ar fi pastile Tic-Tac, în timp ce se luptă cu amintiri
tulburi şi dureroase din propria copilărie.
Cu greu poţi găsi linii de dialog în care figura matriarhală jucată de Streep nu atacă pe cineva. Iar replicile cad ca lamele de cuţit şi desfigurează emoţional pe toţi cei din jur. Scorpia perfectă, ea otrăveşte toate relaţiile cu cei din jur şi transmite fiicelor tendinţe similare.
Adunate în casa
părintească cu ocazia morţii tatălui, cele trei fete se trezesc rapid
dorindu-şi să fugă cât mai repede de atacurile înveninate ale mamei lor. Pe de
o parte reprimându-şi un inevitabil sentiment de vină, pe de alta nerăbdătoare
să scape de atmosfera sufocantă a fostei case părinteşti, ele ajung să facă o
serie de gesturi extreme. Întorsăturile melodramatice şi concentrarea pe
dialoguri în detrimentul acţiunii dau filmului un aer teatral tangibil. Motivul
e uşor de înţeles dacă ne gândim că autorului filmului, John Wells, şi-a
perfectat stilul regizoral semnând mai mult episoade de sitcom-uri (ER şi The West Wing, printre altele). Ceea ce nu înseamnă că te
plictiseşti urmărind filmul. Dimpotrivă. Wells are un stil desăvârşit de
cultivare a tensiunii.
Cu o distribuţie în care nu e strecurat nici din greşeală vreun actor anonim, şi având la bază o piesă de teatru câştigătoare a premiului Pulitzer, August: Osage County reuşeşte să facă portretul unei familii cu probleme complet ireconciliabile. Iar Julia Roberts şi Merryl Streep conduc fără cusur acest scenariu, bazat exclusiv pe dialog în lipsa unui fir narativ prea solid. În mâna oricăror actori de mâna a doua, replicile care mustesc de melodramă ar fi sunat cabotin, dar rostite de aşa un line-up de profesionişti ele sună fără nici o notă falsă. Nici unul, dar absolut nici unul nu are vreun cusur la capitolul joc actoricesc. Chiar şi cei cu un rol discret, cum e Ewan McGregor sau Abigail Reslin, îşi spun partitura fără cusur.
Undeva între
Carnage-ul lui Polanski şi un film de Alexander Payne în care personaje la
vârsta a treia îşi varsă veninul şi dezabuzarea peste cei din jur, August: Osage County e un film care
merită văzut pentru intensitatea dialogurilor şi pentru jocul actoricesc. Şi,
de ce nu, pentru a te vindeca de motive de bombăneală apropo de familia ta proprie :).
duminică, 6 aprilie 2014
Educi nema? EduCinema
Generația Y. Generația "me me me". "Milenialii". Generația selfie. Generația copiilor cu smartphone-ul de gât. Generația tinerilor care își petrec viața pe facebook și pentru facebook. A adolescenților care, atunci când ies împreună, stau fiecare cu capul în telefonul său, pentru că așa interacționează ei. Generația care nu mai pune mâna pe o carte, pentru că a văzut filmul. Generația Twilight, Hunger Games, Spiderman, Clopoțica, Hangover, Need for speed. Generația Fast & Furious.
Dar toți am fost Fast & furioși. În orice caz, mai "fast" și mai "furioși" decât înaintașii. La fel au vorbit "adulții" și despre generația mea, la fel au cârcotit bătrânii din ultimul secol (și poate dintotdeauna) pe motiv că "tinerii din ziua de azi...".
Dar ce facem noi pentru tineri? Ce alternativă le oferim?
Ne plângem de multiplexul care îi spală pe creiere, care le încurajează superficialitatea (tipică vârstei). Ne plângem de moartea vechilor cinematografe de stat. De primăriile, ministerele, guvernele care, uite, parcă de-al naibii ne lasă pradă conspirațiilor visului american și industriei de popcorn.
Putem să ne tot lamentăm, în timp ce lumea trece pe lângă noi, mai rapidă și mai furioasă. Cert e că putem face ceva pentru generația asta si pentru urmatoarea: le putem ușura accesul la informații și la cunoașterea lumii, putem să le deschidem cât mai multe uși. Cam atît. Restul depinde de ei, așa cum a fost dintotdeauna.
Copiii de azi primesc mai multă informație într-o zi, decât primea un țăran din secolul XVI în zece ani. Toată chestia e cum folosesc și cum filtrează această informație în favoarea lor. Pentru a alege, pentru a discerne, trebuie în primul rînd să aibă de unde.
Săptămâna viitoare au de unde.
Pelicula Culturală proiectează două filme europene pentru tinerii din cinci licee. El bola (2000) de Achero Manas și Io e te (2012), in regia lui Bernardo Bertolucci, în Sala Mare de spectacole a Casei de Cultură a Studenților, luni și miercuri (detalii aici). Cinema-Edu încurajează tinerii să fie mai aventuroși în alegerea filmelor pe care le văd (proiect de educație cinematografică desfășurat în 12 orașe, la Timișoara împreună cu Asociația Macondo).
Tot săptămâna asta (adică Școala Altfel), Marele Ecran prezintă două proiecții ale documentarului În spatele cortinei de fier la liceul Waldorf (mulțumim CISC).
E puțin, dar e un mic pas spre a avea mai puține întîmplări de genul ăsta și mai mulți spectatori la filme europene și românești.
sâmbătă, 5 aprilie 2014
La cald: Why Don't You Play in Hell?
( titlul original: "Jigoku de naze warui" )
Dar chiar asa ! De ce nu ne-am juca in "Iad" !?
Dupa filmul asta m-am intrebat (neserios) daca sunt schizofrenic pentru ca am ras si am plans de atatea ori la intervale oh atat de scurte - puterea acestui film mi-a produs valuri de emotii greu de controlat sau cuantizat. Am surfat ca legendarul Eddie Aikau si am ajuns in paradisul complex senzorial si intelectual la care duce o opera de arta. Si senzatia ca orice ti se intampla, merita sa traiesti si sa continui explorarea universului si omenirii macar pentru film, daca nu pentru altceva. E un motiv bun si suficient.
Am mai vorbit de Sion Sono. Nu cred ca m-a ascultat multa lume. Continui sa vorbesc de el si de ce face. Poate insistenta mea misca ceva. Nu am dubii si nu am avut: Sion Sono e unul din cei mai importanti si mari cineasti ai momentului, nu doar din sfera asiatica. E genul de artist la care nu vezi constrangeri: vezi doar fantezie si talent, multa munca si umor, toate nealterate si impinse la maximum. Regizorul incureajeaza audienta sa-i urmeze modelul, sa impinga visele si creativitatea pe noi taramuri, chiar pana in "Iad" daca e nevoie. Sa fie jucausi si dezinhibati, sa creada cu adevarat in ce fac. Si ce poate sa fie mai convingator ca acest film ? Habar nu am. Daca acest film, un exemplu sincer si magistral de cinema, nu va tine de cald, nu stiu ce va mai poate topi gheata.
Sion Sono isi foloseste toata artileria in acest film si creaza o farsa la scara mare, relativ la universul filmului, emotiei dar si mult mult mai departe. O farsa despre noi si despre film. Despre noi si despre viata. Despre viata si film. Despre frumusetea absurdului din lume. Despre personaje colorate care schimba totul, care adauga prin prezenta lor pete de culoare pe larga panza a realitatii, si evident, a filmului. Despre haos si importanta lui, atat de neglijata in reteta fascinatiei si bucuriei.
Toate ingredientele acestui film ma duc cu gandul la o scrisoare de dragoste adusa cinemaului, scrisa cu sange, muci de ras si lacrimi. Multi incearca sa scrie scrisori de dragoste, putini reusesc sa nu se aleaga cu o olita plina in cap de la balconul publicului. Si foarte putini reusesc sa ajunga cu scrisoarea lor acolo unde doresc: in sufletul nostru. Acest film te face sa iti deschizi orice usa si sa-l poftesti pe Sion cu mare bucurie si cu tot ce ai in dulapurile din tine. Acest film iti provoaca exuberanta nebuna de a te duce in Japonia sa-l imbratisezi pe regizor, sa dansezi cu actorii si sa-ti vinzi masina si casa ca sa poti face toate astea fara stres.
Filmul urmareste un grup de cineasti amatori ("Fuck Bombers") care iubesc filmul si arta filmului pana la sacrificiu - dar nu genul de sacrificiu orb si prostesc (gen "kamikaze"). Printr-o intamplare, ei ajung sa fie rugati sa filmeze doua gasti de Yakuza (mafia japoneza) si lupta lor finala. Fara gloante oarbe si fara katane de plastic. Unu la unu. Sange, lupte spectaculoase (care te fac sa intelegi dimensiunea reala a unui Tarantino), filozofie, umor negru si personaje de neuitat, entertainment superlativ si arta amestecate fara retineri, toate aruncate intr-o poveste cu final neasteptat si plin de invataminte de bun simt aproape zen. O calatorie trepidanta multidimensionala pe care nu ma pot abtine sa o recomand, in calitatea mea de vrednic conductor emotional. Inca o palma data prieteneste cinematografului comercial de buget mare american sau mai degraba o bataie blanda de atentionare pe umar. Un film care iti face bine peste tot, asa cum numai arta buna poate sa faca, chiar daca e oferita ca entertainment.
Mai recomand/un fel de top personal:
(din filmele scrise/regizate de Sion Sono)
Love Exposure
Guilty of Romance
Cold Fish
Chanto Tsutaeru
Noriko's Dinner Table
Strange Circus
Himizu
vineri, 4 aprilie 2014
Joia neagră (de vineri)
17 decembrie 1970
a picat într-o joi. Era o joi rece, cu un pic de fulguială în oraşul polonez
Gdynia. Cu oameni înfofoliţi în haine groase înghesuindu-se la 5 dimineaţa
într-un tren spre şantierul naval Gdynia, locul care angaja o mare parte dintre
locuitorii oraşului. Afară era încă întuneric când trenul şi-a atins destinaţia
şi, înainte ca oamenii să poată coborî din el, a devenit ţinta rafalelor de
mitralieră ale armatei. Atacul era menit să descurajeze muncitorii polonezi de
la a mai ieşi în stradă, aşa cum o făcuseră în zilele precedente, pentru a protesta
contra vieţii mizere la care erau condamnaţi de un guvern opresiv.
Filmul Joia neagră (Czarny czwartek) surprinde
povestea unuia dintre anonimii aflaţi în nefericitul tren spre şantierul naval
Gdynia în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1970. Un tip simpatic, glumeţ, care
tocmai lăsase trei copii acasă dormind şi primise un pupic de la-revedere de
la nevastă, nu cu multe minute în urmă. Se gândea mai degrabă la cum va face
rost de bani pentru un brad de Crăciun decât la revoluţia proletară, în momentul
începerii atacului. Dar militarii nu l-au întrebat asta înainte de a-l împuşca.
Povestea bazată
pe fapte reale a lui Bruno Drywa este doar un detaliu din tabloul mai mare pe
care filmul îl face revoltelor muncitoreşti de la Gdynia. Din apartamentul
minuscul al familiei Drywa şi până la şedinţele de urgenţă ale Comitetului Central,
camera aleargă printre cele mai importante locuri şi evenimente ale acelor
zile. Şi nu cruţă privitorul. Îl poartă peste tot: din beciurile poliţiei, unde
sunt torturaţi manifestanţii arestaţi, şi până în spitalele în care se încearcă
ştergerea urmelor lăsate de cei împuşcaţi letal. Ba chiar şi prin birourile
conducătorilor de partid care tremură de teama intervenţiei în forţă a armatei
sovietice.
Joia neagră vorbeşte despre un prim pas crucial făcut de
Polonia împotriva regimului sovietic. Undeva între un documentar care foloseşte
imagini autentice de la evenimentele din Gdynia şi o reconstituire dramatică a
celor întâmplate, filmul deschide în mod convingător o perspectivă asupra revoltelor
despre care s-a discutat prea puţin pe peliculă. (Şi care sunt interesant de
rememorat mai ales acum, când Rusia pare să aibă din nou poftă să îşi extindă
tentaculele cu iz sovietic peste graniţe.)
Joia neagră rulează astăzi în cadrul Zilelor filmului polonez de la BCUT, începând cu ora 18.
joi, 3 aprilie 2014
Bicicleta mea
M-a avertizat Richie zilele trecute că, încet-încet, devenim un site de anunțuri. N-avem de gând. Dar e o perioadă când se întâmplă lucruri în oraș și pe partea de cinema. Și nu le putem ignora. Azi, la BCUT, încep Zilele Filmului Polonez cu Bicicleta Mea (Piotr Trzaskalski, 2012). Prezintă Marian Rădulescu (care prezintă și rândurile următoare):
"În Bicicleta lui Trzaskalski, cinismul şi neputinţa de a iubi sunt topite de tandreţe şi umor. Nu ravagiile produse de preocuparea excesivă pentru propria persoană „ies în faţă”, ci emoţia umanizării şi a „venirii în fire” (tonul face muzica, nu?), împăcarea şi reunirea – în aceeaşi barcă – a celor trei generaţii. La propriu (în secvenţa traversării lacului) şi, mai ales, la figurat (prin nevoia de comuniune, de înţelegere)"
Vineri urmează Joia Neagră (Antoni Krauze, 2011) prezentat de colega noastră, Adina Baya (în curînd, cu detalii și aici). Toate proiecțiile încep de la ora 18.00. Intrarea este liberă.
miercuri, 2 aprilie 2014
Caravana Docuart la Timisoara
Dupa 2 ani de festival in capitala, Bucuresti Docuart Fest si-a luat arhiva la purtator si a plecat prin tara intr-o caravana. In luna martie organizatorii vizitasera deja 3 orase mari (Brasov, Sibiu si Iasi) urmand ca duminica, 6 aprilie, sa poposeasca la Timisoara iar weekend-ul urmator, 12 aprilie, la Cluj-Napoca.
La noi, asta inseamna o zi de proiectii de documentare romanesti de cea mai buna calitate punctata de sesiuni de discutii pentru a ajuta cineastii la inceput de cariera, facilitandu-le contactul cu publicul. Proiectiile vor avea loc la Filarmonica Capitol (Bul. C. D. Loga, nr 2) dupa programul de mai jos:
14:00
În umbra castelului - R. Csibi Laszlo / 23 min
Câștigător al premiului pentru cel mai bun film documentar studenţesc la București Docuart Fest 2013.
Carpe Noctem - R. Constantin Radu Vasile / 14 min
Câștigator al premiului pentru cea mai bună regie, secţiunea documentar studenţesc la la București Docuart Fest 2013.
Dupa FEL si CHIP - R. Paula Oneţ / 22 min
Câștigătoare a premiului pentru cea mai bună imagine, secţiunea documentar studenţesc.
Stremţ 89 - R. Anda Puşcaş si Dragoş Dulea / 13 min
Câștigator al trofeului Docuart Fest. Proiecţia va fi urmată de o sesiune de întrebări la care vor răspunde cei doi realizatori.
16:30
Viața după gratii - documentar experiment realizat de 12 deținuți din Penitenciarul Rahova. Filmul are la bază 12 mini-documentare realizate după scenario și regie proprie, coordinator Daniela Apostol.
17:30
Exploratorul – R. Titus Muntean și Xantus Gabor / 70 min
Filmul urmărește firul vieţii lui Emil Racoviţă, fondator al unei noi știinţe, biospeologia și al primului Institut de speologie din lume de la Cluj. Producţie cu rol de document.
19:00
aici… adică acolo – R. Laura Căpăţână Juller / 75 min
Prezentat în cadrul București Docuart Fest în afara programului compe-tiţional. Un film despre o problemă globală vazută la microscop. Proiecţia documentarului va fi urmată de o sesiune interactivă de întrebări cu publicul, la care va participa regizorul documentarului, Laura Căpăţână Juller.
Intrarea libera.
marți, 1 aprilie 2014
În culise
Cei mai multi actori se bazează pe talent și pe repetiții. Unii, mai puțini, preferă "munca actorului cu sine însuși". Laboratorul de cercetare a lui Boris Gaza a început acum câțiva ani chiar în sala studio de la Casa Artelor. Astăzi, actorul se întoarce "acasă".
Pentru cei curiosi să privească în culisele meseriei de actor, usa atelierului lui Boris Gaza se deschide de la ora 19.00. E o ocazie de a întîlni pe unul dintre cei mai talentați și interesanți actori ai generației sale. Intrare liberă. Știm că e 1 aprilie, dar nu e farsă: vom fi acolo.
*
Boris Gaza este actor profesionist de teatru și film, de expresie română şi germană.
Experiența sa cumulează 16 ani de scenă, platouri de
filmare, o bogată participare festivalieră și numeroase ateliere de arta actorului - în
România, Europa și Statele Unite ale Americii. În prezent este
impresariat de catre agentia berlineza FRANK SPLANEMANN, membră a
Uniunii Agenţiilor Germane.Boris Gaza este actor profesionist de teatru și film, de expresie română şi germană.
Formarea sa a fost puternic marcată de munca cu regizorul Victor Ioan Frunză şi de experienţa specializării profesionale la Berlin. De asemenea, a fost influenţată de întalnirea cu creatori precum Andrei Şerban, Nikolaus Wolcz sau Radu Gabrea.
Pentru rolul din filmul de scurtmetraj The Crossing (de Cristian Plesh, 2011), Boris Gaza a fost recompensat cu premiul de interpretare masculină la festivalul Los Angeles Cinema of Hollywood.
În 2001, Boris Gaza a fondat laboratorul de arta actorului ATELIER 1. Acesta este în primul rând un spaţiu dedicat experimentului cu meşteşugul actoricesc, pornind de la ideea că actorul îşi este sieşi instrument. Alte puncte de referinţă sunt nevoia de a împartăşi meseria cu ceilalţi breslaşi şi de a cerceta dincolo de şabloane şi matriţe arta actorului în mişcare, vie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)