sâmbătă, 25 ianuarie 2014
Frances Ha (2012)
New York, umor
dulce-amărui, dialoguri fain scrise, filmare în alb-negru şi personaje aflate
într-un soi de derivă. Sună cunoscut? Poate vă aminteşte de avocatul
divorţat din Manhattan-ul lui Woody
Allen, prins între două iubiri reprobabile. Sau poate de taximetristul imigrant
veşnic rătăcit pe străzile new-yorkeze din Night
on Earth de Jim Jarmusch.
La fel de generos
ca filmele de mai sus la capitolul „personaje suspendate undeva între două lumi,
mişunând pe străzile new-yorkeze în alb-negru”, însă mult mai haios şi light şi dătător de
energie pozitivă, Frances Ha e o
comedioară dramatică care ar trebui inclusă în manualul rezidentului urban ce
se apropie de 30 de ani. Pentru că surprinde cu limpezime o mare parte din lipsa de certitudini care îi macină pe mulţi dintre posesorii acestei
vârste. Şi ai unei vieţi ce nu pare să meargă în nicio direcţie clară. Blocată
în stand-by undeva între plăcerile ludice ale post-adolescenţei şi
conştientizarea faptului că a nu avea un job "de viitor" şi/sau o relaţie stabilă la 30 de
ani e o formă de eşec.
Dansatoare
profesionistă aspirantă, dar fără perspective clare în carieră, Frances schimbă
colegi de apartament cu aceeaşi uşurinţă ca un student de anul I. În plus,
suferă de perpetua criză financiară tipică vieţii de student, chiar dacă s-au
adunat deja câţiva ani de când a absolvit universitatea. Aflată într-o veşnică incertitudine
apropo de sursele financiare care îi vor acoperi chiria pe luna viitoare, Frances
duce o viaţă care spune multe despre încăpăţânarea de a nu păşi în maturitate,
despre singurătate şi despre relaţiile cu cei din jur consumate ca plăceri pasagere,
interşanjabile.
Pe de altă parte,
filmului îi lipseşte aerul pesimist al lui Oh boy, de exemplu, care are în centru un personaj aflat într-o derivă
similară. Cu un pas în viaţa de om matur şi cu altul în cea de adolescent. Frances
primeşte tot ce i se întâmplă cu un fel de voioşie molipsitoare, cu auto-ironie
detaşată. Rolul e scris în mod evident numai şi numai pentru Greta Gerwig, care
îl joacă cu o carisma irezistibilă.
„I like things
that look like mistakes”, spune Frances la un moment dat. Iar în fraza asta stă
un mic manifest de film independent. Concretizat prin dialoguri aparent lipsite
de sens pe alocuri, extrase dintr-un context domestic uneori banal, futil. Dar care
sfidează reţetele cauzale de tip Hollywood şi construiesc un gen de discurs fresh,
ce se depărtează îndrăzneţ de mainstream. Chiar dacă are happy-end.
Impotriva uitarii
Din anul 1996 data de 27 ianuarie a devenit în Republica Federală Germania zi oficială de comemorare a victimelor regimului nazist. Se implinea atunci jumatate de secol de cand soldaţii Armatei Roşii i-au eliberat pe supravieţuitorii lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau (27 ianuarie 1945). În anul 2005 această data a fost numită de către Naţiunile Unite ca fiind Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
Cu ocazia acestei comemorări, Centrul Cultural German Timișoara dorește să vă invite în 27 și 28 ianuarie 2014 la proiecția a două filme documentare în care supraviețuitori ai Holocaustului își expun poveștile lor de viață. În data de 27 ianuarie va fi prezentat filmul „Gerdas Schweigen“, din anul 2008, în regia Brittei Wauer, iar în data de 28 ianuarie filmul „Zeitabschnitte des Werner Bab“ a regizorului Christian Enders, din anul 2005. Ambele proiecții au loc la ora 20 în Cuib d`Arte (str. Mărășești 14).
„Gerdas Schweigen“ este un documentar în care un jurnalist investighează povestea Gerdei, supraviețuitoare a Holocaustului, caută urme și poartă discuții cu aceasta. Întreaga viață a Gerdei a fost marcată de durere. În tinerețe, aceasta a fost deportată în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau, unde a adus pe lume o fetiță. După naștere, nou născuta ei fiică este lăsată să înfometeze, iar Gerda nu poate face nimic pentru a împiedica această faptă. Din acea zi, viața Gerdei este marcată de durere și tăcere.
În filmul „Zeitabschnitte des Werner Bab“, Werner Bab, supraviețuitor al Holocaustului, își expune propria poveste de viață și descrie atât soarta poporului evreu de la începutul celui de al Doilea Război Mondial, cât și viața de zi cu zi din lagărele de concentrare Auschwitz, Mauthausen și Ebensee. Se evidențiază de asemenea faptul că doar puțin cetățeni evrei au putut supraviețui impactului național-socialismului, muncii silite, pierderii, deportării și distrugerii.Proiecția filmelor are loc cu sprijinul Goethe-Institut.
****
Si tot ca reminder, desi intr-o cu totul alta nota, punem aici invitatia Casei Artelor la o proiectie de scurt-metraje organizata de Asociatia CitiZenit in Sala Studio din curtea sediului de pe Augustin Pacha nr 8, unde veti putea urmari cateva filme ale unui tanar regizor aradean, Bogdan Gligor, si apoi discuta cu el povestile din spatele lor si, desigur, primi raspuns la niste intrebari. Intrare libera. Film-makers in the spotlight are loc luni, 27 ianuarie, de la ora 18, si anunta cu optimism deschiderea unui loc nou pentru cinefili despre care vom mai vorbi in curand ;). Pentru ca lucrurile se misca.
Astra. După 20 de ani
"Fu*-va cu cultura voastră! Știți cît mă costă 1 metru de asfalt?!"
Asta a strigat primarul Sibiului din 1993 înainte să-l dea afară pe Dumitru Budrală. Inițiatorul Astra venise să ceară ajutor pentru prima ediție a festivalului de film documentar. Era o vreme cînd, dacă voiai să faci un eveniment cultural, trebuia să inventezi modalitatea de a îl face. Una din primele sponsorizări a constat în 2 remorci de cartofi.
La 20 de ani distanță, organizatorii acestui festival (care între timp a devenit o mișcare) privesc în urmă la principalele momente. O reconstituire duioasă și lejeră, în care îi veți regăsi pe Mircea Săucan, Cristi Puiu, mulți documenatariști, antropologi, dar și pe locuitorii din localitatea sibiană Jina (de data asta, fără celebrul cioban). O lecție (de bun simț) despre cum se face un festival de film.
Astra e un festival care a plecat de la...o bicicletă. Boy, what a ride!
joi, 23 ianuarie 2014
luni, 20 ianuarie 2014
24h
Prietenii noștri fotografi, Cristian Ilea (Camera 4) și Mircea Gherase, împreună cu alți doi colegi, revin cu proiectul lor: 24h. E rezultatul explorării fotografice a orașului în intervalul a 24 de ore. Vernisaj azi, de la ora 18, în noul spațiu expozițional al Primăriei Timișoara din Piața Victoriei.
The real American Hustle
E(SC)RO(C)UL CAPITALIST CADE MEREU ÎN PICIOARE
Am fost atras de cînd mă știu de filmele cu "hustlers"/ țepari, poate și pentru că încerc să mă feresc cît pot de ei în viața reală. The Hustler (1961), Cacialmaua (1973), House of Games (1987) sunt borne ale genului și favoritele mele. După ce am văzut The American Hustle /Țeapă în stil american m-am simțit înșelat ca la alba-neagra.
Am fost atras de cînd mă știu de filmele cu "hustlers"/ țepari, poate și pentru că încerc să mă feresc cît pot de ei în viața reală. The Hustler (1961), Cacialmaua (1973), House of Games (1987) sunt borne ale genului și favoritele mele. După ce am văzut The American Hustle /Țeapă în stil american m-am simțit înșelat ca la alba-neagra.
Dincolo
de prestațiile reușite ale ansamblului, filmul (cu foarte multe, inexplicabil de multe nominalizări la premii) e un mare bluf. Chiar dacă
atmosfera de caricatură e intenționată, e o caricatură proastă după lumea lui
Scorsese (pe care regizorul O’Russell o evocă și prin scurta apariție a lui
De Niro, în rol de boss mafiot).
Pe adevaratul "american hustle" îl veți găsi chiar
în noul film al lui Scorsese: Lupul de pe Wall Street. Cel mai fun film al său
de la Goodfellas (1990) încoace. De fapt, e Goodfellas plasat în lumea financiară. Fun-fact: Margot Robbie, actriță australiană și soția lui DiCaprio în film, avea 2 luni cînd a avut loc premiera Goodfellas.
În
rolul “lupului”, Leo DiCaprio a dat tot ce avea. S-a tîrît, s-a dat de-a
dura/peste cap și a arătat ca un MC evanghelist/ business guru (multă vreme am afirmat că pe DiCaprio nu îl ajută fața: e prea frumușel, baby-face, ca să îl iei cu adevărat în serios, dar rolul de "Wolf..." e depășit poate doar de ce a făcut în Shutter Island). Prestația lui e egalată de Matthew McConaughey, aici într-un mini rol, confirmînd că e unul din cei mai în formă actori ai momentului. O mostră mai jos, scenă în care McC. sigur a improvizat și a luat-o "off-script".
Lupul de pe Wall Street e un film pe
care Scorsese îl face de multă vreme, despre hubris și natură umană. Concluzia: ca
să existe lupi, trebuie să existe turmele de oi. Vor fi mereu oameni care se
hrănesc și prosperă din răul (și prostia) altora. E probabil cea mai savuroasă comedie americană a anului trecut.
Și totuși, poate că nu e chiar în regulă să fie atît de fun.
Discutînd cu Felix (waka_x) după vizionare am constatat că lipsește ceva din
film (rîndurile de mai jos reprezintă un fel de transcriere a discuției). După Goodfellas, Scorsese a fost acuzat că glorifică lumea răufăcătorilor. Acuzația se repetă acum, dar e mai fondată. Fabula cu lupi și oi nu are morală.
Filmul e cinic într-o manieră veselă, plăcută, aproape extatică. Cinematograful
mainstream se adresează unui public. Entertainmentul are responsabilitate
morală, arta nu. În filmul ăsta există arta cinematografului, există arta
actoriei dar nu e un film de artă. E o comedie în care personajele care fac
rău nu sunt pedepsite. Pedeapsa e primită de cei proști, dar care nu apar în
film.
Vedem aici sistemul de divertisment capitalist funcționînd fără opreliști.
Niște etape de cinism se desfășoară una după alta, ca o matrioșka. Personajul Jordan Belfort e real.
A fraierit o grămadă de oameni și a făcut milioane de dolari din
șmecherii, ilegalități. A intrat la
pușcărie unde a scris o carte care s-a vîndut bine. Producătorii au cumpărat
drepturile de a ecraniza cartea, au făcut bani din ea și, în continuare, escrocul
primește o grămadă de bani pentru că noi rîdem la cinema de faptul că a prostit niște oameni. Iar acum i se vor vinde mai bine cărțile și seminariile despre succesul în afaceri. În capitalism,
escrocul nu moare niciodată.
Cei păgubiți nu numai că nu sunt arătați (sau despăgubiți), ci sunt băgați în mașina de măcinat carne și tot ei plătesc. Oamenii
care au fost fraieriți se duc la film și îi plătesc tot escrocului bani. Poate chiar aplaudă la final.
Asta e bizar la filmul lui Scorsese. Îi lipsește un minimum de morală. A ecranizat cartea lui Belfort din punctul de vedere al escrocului, fără adăugiri, ba chiar umflă personajul cît se poate de
mult. Adevăratul Belfort nu era așa carismatic, n-avea clasa pe care i-o dă
DiCaprio. Era un golănaș de Wall Street (după cum puteți vedea aici).
E un sistem atît de viciat, că escrocul prosperă mereu.
Ceea ce poate fi o metaforă și pentru Wall Street și capitalism. "Eroul"
capitalist folosește toate dezavantajele sociale ca avantaje. Multora li se pare un semn de abilitate. Doar că nu suntem animale și filmul ar trebui
să aibă o minimă morală. Poate că Scorsese l-a făcut așa tocmai pentru a stîrni revolta spectatorilor, dar aspectul subversiv e inconsistent. Propagînd o poveste de genul ăsta,
în felul ăsta, propagi stereotipul eroului capitalist.
Și totuși e fun...
vineri, 17 ianuarie 2014
miercuri, 15 ianuarie 2014
About Time (2013)
rating: Brainwash
La o privire mai atenta comediile romantice cu calatorii in timp nu sunt atat de rare pe cat ne-am astepta. Doar in ultimii 5 ani am avut 4 titluri foarte populare (Midnight in Paris, Safety Not Guaranteed, Time Traveler’s Wife si About Time) iar Rachel McAddams a jucat in doua dintre ele. Ultima ‘speculatie’ pe tema asta ii apartine scenaristului devenit regizor Richard Curtis, textierul unor comedii british extrem de populare (Notting Hill sau Four Weddings and a Funeral) care a dovedit insa ca are inclinatii si pentru regie (The Boat That Rocked e una din comediile muzicale revigorante). About Time e al 3 film scris si regizat de Curtis si cel care face subiectul acestei cronici usor tardive, fiind vorba de unul din crowd-pleaserele anului 2013.
Filmul e fara indoiala unul foarte agreabil, oferind un cocktail echilibrat de poante si momente sentimentale usurele astfel incat sa nu cada greu la stomac. Subiectul calatoriilor in timp e tratat la fel de lejer, in maniera schematic familiala, fara a a simti nevoia unor explicatii stiintifice sau constrangerea unor reguli de logica. Altfel spus, time-travel-ul e un plot-device subordonat nevoilor intrigii, care la randul ei e subordonata nevoilor personajului central, manipulat de Curtis pentru a ne conduce spre una din cele mai banale revelatii posibile: ‘Pretuieste fiecare moment al vietii.’ Chiar si ‘efectul fluture’ pare sa se supuna unor conventii arbitrare impuse de autorul scenariului, producand valuri doar acolo unde permutarile infinite sunt prea personale pentru ca schimbarile sa fie acceptate. Avem parte asadar de o abordare foarte egoista a conceptului.
Eroul povestii, Tim (Domhnall Gleeson), primeste la implinirea varstei de 21 de ani un cadou inedit de la tatal sau (Bill Nighy): secretul calatoriei in timp prin izolarea intr-un loc intunecat si o strangere de pumni. Ceea ce ne este servit insa drept calatorie in timp e de fapt o sondare a propriilor amintiri, foarte vie si controlabila, prin care sa pot repeta anumite momente in care lucrurile n-au iesit bine. Faptul ca Tim e un adolescent intarziat si un romantic stalker creeaza cateva situatii hilare, majoritatea fiind legate de Mary (Rachel McAddams) care devine si aici iubita calatorului in timp dupa ce in prealabil e manipulata in directia asta de multiplele fail-uri ale lui Tim, un print calare pe cal alb cu degetul pe butonul de restart. Oare ce parere or avea feministele despre o astfel de hartuiala prin timp si spatiu in care un barbat, fie el si simpatic, repeta prima intalnire sau prima noapte impreuna pana iese cum vrea el.
About Time e, din fericire, imprevizibil in drumul sau, beneficiaza de personaje simpatice si actori talentati (Bill Nighy e in maxima forma), foloseste gagurile inteligent si surprinzator, dar renunta la ele in partea a doua pentru a accentua, nu fara o doza de sentimentalism, samburele motivational, carpediem-ian, care te coboara in realitate amintindu-ti ca nu poti retrai momentele pe care le-ai pierdut, ca maturizarea presupune sa faci sacrificii, si ca nu le poti “repara” vietile altora dar le poti fi un sprijin in eforturile lor. Pe langa astea exista insa si niste detalii stridente care “te scot din film”, ca afisul cu Amelie din camera lui Tim, recurenta numelui Kate Moss si poanta rasuflata si amnezica a unchiului, lucruri de care un regizor mai matur s-ar fi dispensat, cred, fara a sta pe ganduri. In concluzie un film satisfacator, de duminica dupa-amiaza.
marți, 14 ianuarie 2014
Globurile de aur
Ceva fain de la Golden Globes. Monologul de deschidere al lui Tina Fey & Amy Poehler. Ireverentios, pe alocuri ofensator, amuzant cit incape. Da, a fost un an bun pentru filmul american.
sâmbătă, 11 ianuarie 2014
Chaos Cinema: eseu video despre incoerenta filmelor de actiune moderne
Daca traiti cu sentimentul ca in ultima vreme iesiti din sala de cinema, dupa ce-ati urmarit un film de actiune, nauci si confuzi in urma bombardamentului audio-video la care tocmai ati asistat, inseamna ca va va interesa scurtul eseu video realizat de Matthias Stork cu privire la evolutia filmelor de actiune din ultimii 50 de ani.
Pe scurt, pozitia lui e urmatoarea: in ultimul deceniu metoda clasica de a filma si monta o scena de actiune (meticulos si cu rabdare, acumuland treptat suspansul, cu miscari de camera si compozitie care aveau sens si scop clar si anume de a mentine spectatorul orientat in spatiul de actiune) a fost abandonata in favoarea uneia mai agresive bazata pe supraincarcare senzoriala, dezorientare si inrobire a privitorului printr-o avalansa de tertipuri vizuale (shaky-cam, close-up, taieri rapide) dublate de un soundtrack din ce in ce mai sofisticat. Cu alte cuvinte autorul eseului denunta lipsa de coerenta a scenelor de actiune din cinemaul mainstream si foloseste ca argument exemple din piese atat clasice cat si moderne pentru a evidentia contrastul.
Merita urmarit macar pentru a intelege de ce unele filme de actiune facute in trecut sunt atat de solide, de eficiente si de perene (Bullit, French Connection, Die Hard, Indiana Jones, Hard Boiled, The Wild Bunch).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)