joi, 9 ianuarie 2014
Vinerea animata: And Then We Were Jumping
Cyclope from marine duchet on Vimeo.
Případ (The Case) - 2011 from Martin Zivocky on Vimeo.
And Then We Were Jumping from Jordan Bruner on Vimeo.
DEAD... from Joe Bichard on Vimeo.
miercuri, 8 ianuarie 2014
marți, 7 ianuarie 2014
Twin Peaks follow-up?
Un anunt misterios -cum altfel cand e vorba de Lynch- aprinde imaginatia si sperantele fanilor serialului cult de la inceputul anilor '90. Sa fie "casting call"-ul de azi indiciul ca va filma intr-adevar un promo sau, poate, un follow-up?!
TWIN PEAKS PROMO. Directed by David Lynch. Shoots in Los Angeles on Tuesday, January 7, 2014. Prob a 6 hour or less day. Rate is 150/8. You must live in LA to submit.
HOT Caucasian girl – BRUNETTE OR REDHEADS ONLY to play waitress. Age 18-27. MUST have an amazing body. Busty, very period looking face. Please submit two current color photos (one body shot, one face shot), your sizes, union status...
luni, 6 ianuarie 2014
Vagabondul 100: Making a living
Acum fix o suta de ani, Charles Chaplin apuca un baston, un joben si un fel particular de a merge, si isi facea intrarea in istoria filmului cu scurtmetrajul Making a Living (1914, Henry Lehrman). Fun-fact: multi ani mai tarziu, la un concurs de imitat personajul Charlie Chaplin, adevaratul Charlie Chaplin a luat locul 3.
vineri, 3 ianuarie 2014
joi, 2 ianuarie 2014
The Coconut Revolution. Cateva idei pentru protestatari
Bastinasii din Bougainville, o mica insula de langa Papua Guinee, au dat o lectie de demnitate si constiinta atunci cand s-au luptat pentru bucata lor de jungla, distrusa de o exploatare miniera britanica in anii '90. La inceput au luptat cu arcuri si sageti homemade impotriva unei armate cu elicoptere. 10 la suta din populatia insulei (160.000) a pierit in aceasta prima "eco-revolutie". Trimiterile spre Avatar sunt inevitabile (e posibil sa fii servit drept inspiratie). The Coconut Revolution (Dom Rotheroe, 2001, UK) ar putea inspira si cauze mai bune. Filmul se poate viziona pe youtube sau cautati-l prin alte izvoare, daca doriti imagine de calitate.
luni, 30 decembrie 2013
'She does more without a voice than anyone I've ever heard'
Pe Ida Lupino am vazut-o intaia oara in noir-ul lui Raoul Walsh, High Sierra, facand pereche cu banditul de Humphrey Bogart intr-o ultima tentativa de scapare dupa un heist ratat. Desi Ida era tot o priveliste din cap pana-n picioare, cu gesturi si vorbe de femeie cinica trecuta prin viata, prezenta ei a fost cumva umbrita de interpretarea lui Bogart si astfel am scapat ocazia sa aprofundez cariera ei. Recent insa am redescoperit-o intr-un alt noir, putin mai atipic, regizat de romano-americanul Jean Negulesco in 1948. In Road House, un triunghi amoros cu umbre sumbre si replici-croseu, Ida Lupino da viata opusului unei "femei fatale" (adica nu-si foloseste farmecul pentru a tese intrigi si nici nu e o demoazela la ananghie), aparand ca o solista de cabaret dura, cinica si epuizata inainte de vreme, care-si reface viata intr-o crasma rurala. Fatalismul titpic genului insa o gaseste si acolo facand din ea subiect de cearta intre proprietarul barului, un pusti imatur si posesiv (Richard Widmark) si managerul sau (Cornel Wilde).
Fara a intra in alte detalii merita remarcata scena din 'opening night'. Lipsita de o muzicalitatea extraordinara, ba chiar sugrumata de whiskey si fum de tigara, vocea Idei dublata de comportament si mimica, exprima clar tot ce trebuie retinut despre personajul Lily: non-conformism, independenta, melancolie, plictiseala, deziluzie, incapatanare si un pic de optimism. Nu e nici o surpriza ca in cativa ani ea va deveni scenarist, producator, regizor si pionier al cinema-ului independent.
duminică, 29 decembrie 2013
Natură urbană cu oameni singuri: Oh Boy (2012) vs La grande bellezza (2013)
Berlin, ich liebe dich / Roma, ti amo
Ştiţi genul de
filme pe care după ce le vezi îţi vine să îţi faci bagajele şi să te apuci de
couchsurfing prin Europa? (Sau America latină, India etc.) Întâmplarea face că
am văzut două filme din astea în ultimele câteva zile. Unul se petrece pe
străzile Berlinului, iar altul în Roma (şi nu e regizat de Woody Allen :)). Ambele
construiesc câte o mică declaraţie de amor pentru atmosfera fiecărui oraş. Dar
nu la modul uşurel-haios al lui Midnight in Paris, de exemplu. Ci intrând cu
camera în viaţa câte unui om care trăieşte pe viu – deşi detaşat, cu mintea
adesea absentă – frumuseţea oraşului.
Oh Boy şi La grande bellezza folosesc
amândouă câte un decor urban european pentru a schiţa o poveste despre singurătate,
neadaptare şi un fel angst latent. În ambele evoluează câte un personaj care
duce o viaţă pusă în mişcare de hedonism, e visător, boem şi vânător de plăceri
pasagere, dar cu toate astea nu reuşeşte să îşi găsească locul. În ambele filme
se simte izul amărui al depresiei şi al decăderii, şi o relaţie ambivalentă cu
trecutul. Ambii regizori privesc oraşul cu ochii foarte larg deschişi, cu toate
simţurile concentrate pentru a-i surprinde respiraţia.
Prin ochii lui
Sorrentino, Roma apare ca genul de oraş care găzduieşte la fel de generos
petreceri animate de cocaină, cât şi călugăriţe cu aură de sfinte. Genul de
oraş în care o poţi întâlni într-o noapte pe stradă pe Fanny Ardant, păşind elegant
pe tocuri pe o străduţă pavată, poate în drum spre o petrecere. Şi îi spui
îmbătat de şansă doar „Bonsoir Mademoiselle Ardant” şi pleci mai departe.
Pe de
altă parte, Berlinul văzut de Jan Ole Gerster e alb-negru şi uneori distant. Nu neapărat
rece, însă. E un loc unde poţi să îţi trăieşti singurătatea şi melancolia, deşi
aparent eşti înconjurat de o grămadă de oameni, lucruri şi evenimente care parcă vor să îşi forţeze intrarea în viaţa ta.
Deşi cei doi
regizori vorbesc în registre evident diferite, între grandoarea şi spiritul
flamboiant de videoclip din La Grande
Bellezza, şi depresia discretă, întunecată, din Oh Boy există un numitor comun foarte clar. Iar acesta e fascinaţia
pentru cele două oraşe. Cu toate contradicţiile, suişurile şi coborâşurile,
crizele şi problemele lor.
sâmbătă, 28 decembrie 2013
Crochiu în fum. Idei despre Wojciech Has
Faptele obişnuite sunt orânduite în timp, înşirate ca pe o sfoară. Acolo toate au antecedentele şi consecinţele lor, care se îmbulzesc şi se calcă pe călcâie, fără pauze şi fără goluri. Acest lucru are importanţă şi pentru naraţiunea noastră, al cărei suflet este continuitatea şi succesiunea.
Ce-i de făcut însă cu întâmplările care nu-şi au locul lor în timp, cu întâmplările care au venit târziu, când tot timpul fusese dăruit, împărţit, defalcat, iar ele au rămas în drum, neorânduite, suspendate în văzduh, fără cămin, pribege?
Să fie timpul neîncăpător, pentru toate întâmplările? E posibil ca toate locurile timpului să fi fost vândute? Îngrijoraţi, alergăm de-a lungul trenului cu întâmplări, pregătindu-ne de drum.
Pentru numele lui Dumnezeu, oare nu se face cumva specula cu biletele timpului… Domnule conductor! Păstraţi-vă calmul! Nu stârniţi panică inutilă, totul se rezolvă în linişte, în sfera noastră de activitate. (Bruno Schulz)
Tonul dubitativ din textul de mai sus descrie în mod scriptural filmul Sanatoriul timpului, în regia lui Wojciech Has. Textul ce va urma va fi o emulaţie după fragmentul anterior, care iradiază de imagini.
Filmul se inspiră în mod fructuos din povestirile lui Bruno Schulz. Wojciech Has este un abil meşteşugar al artei filmice, iar Sanatoriul timpului ne-o arată cu prisosinţă.
La o primă ocheadă în puzderia de întâmplări a filmului, tânărul Joseph soseşte la un hotel/spital numit Sanatoriu, aici fiind cazat/internat tatăl său. Ceea ce urmează alunecă din limitele linearităţii standard într-o linearitate labirintică.
Prima secvenţă a filmului ne înfăţisează o pasăre zburând pe un cer mâlos albăstrui. Muzica nondiegetică a lui Jerzy Maksymiuk - acorduri de orchestră grave, melancolice, reverberative - induce o stare de „realitate ireală”. Camera se îndepărtează lent de pasărea solitară, cadrul se lărgeşte, apar crengi dezolante pe fundal de iarnă, apoi zărim interiorul unui tren - camera pătrunde în tren printr-o transfocare inversă de la pasărea de pe cer în interiorul unui vagon.
Trenul ciudat, de parcă ar fi mers dintotdeauna, este scrutat atent de travelinguri minuţios concepute. Muzica se opreşte făcând loc zgomotului roţilor de tren. Camera se va concentra apoi pe figura lui Joseph, care doarme într-un fotoliu imens pentru un vagon de tren.
Sosirea controlorului este marcată printr-o mişcare bruscă a camerei. Controlorul, un ins orb cu ochi albicioşi şi cu un felinar agăţat la gât, îi cere lui Joseph biletul. Dintr-o dată, se pare că Joseph ajunge la destinaţie, trenul opreşte, pustietatea este deşertică. Joseph înaintează circumspect spre Sanatoriu, care se află într-o pădure.
 |
| Sanatoriul timpului |
Periplul prin care trece Joseph este practic de neexpus prin cuvinte. Vise, amintiri, reverii, dorinţe, frici, refulări, escamotări, toate sunt amestecate pentru a crea senzaţia de „veşnicie tristă”, lugubră. Ultima secvenţă a filmului ni-l izvodeşte pe Joseph marşând, înveşmântat aidoma controlorului orb, pe un câmp împăienjenit cu lumânări.
Stilul lui Wojciech Has este opulent, ramificat, dedalic, hirsut, dar în acelaşi timp temperat, molcom, meditativ, contemplativ.
Un alt opus al regizorului, The Saragossa Manuscript, îi pune de asemenea în lumină măiestria. Travelingurile, transfocările - fie liniştite, fie bruşte -, culorile şi poetica lor, mizanscena luxuriantă, ramificările spaţio-temporale sunt câteva amprente stilistice de remarcat.
 |
| The Saragossa Manuscript |
În contratempo, The Saragossa Manuscript ar putea trimite subliminal la The Devil a lui Andrzej Zulawski şi, poate, la experimentul interesant L'hypothèse du tableau vole al lui Raul Ruiz. In tristitia hilaris, in hilaritate tristis…
vineri, 27 decembrie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)