duminică, 26 mai 2013
Esentiale la Cannes 2013
Palme d'Or
LA VIE D’ADÈLE - CHAPITRE 1 & 2 (Blue Is The Warmest Colour) by Abdellatif KECHICHE
Grand Prix
INSIDE LLEWYN DAVIS by Ethan COEN and Joel COEN
Award for Best Director
Amat ESCALANTE for HELI
Jury Prize
SOSHITE CHICHI NI NARU (Like Father, Like Son / Tel Père, Tel Fils) by KORE-EDA Hirokazu
Award for Best Screenplay
JIA Zhangke for TIAN ZHU DING (A Touch Of Sin)
Award for Best Actress:
Bérénice BEJO in LE PASSÉ (The Past) by Asghar FARHADI
Award for Best Actor
Bruce DERN in NEBRASKA by Alexander PAYNE
Seara Campionilor
WEEKEND OF A CHAMPION
Era ultima mea seară în Cannes aşa că am vrut să fie specială (nu că restul ar fi fost obişnuite). Am fost la proiecţia documentarului Weekend of a champion, după 40 de ani de la premieră.
În 1971, regizorul Frank Simon a filmat un week-end cu Jackie Stewart, legendarul pilot de formula 1, cu ocazia Marelui Premiu de la Monaco (care are loc la cîţiva kilometri de Cannes). Producatorul a fost nimeni altul decat Roman Polanski, prieten cu Stewart şi mare fan de curse în acea vreme. Cineastul apare în film pe post de "umbră" a pilotului, în acele patru zile ploioase.
Versiunea pe care am văzut-o în Salle du Soixantieme a fost restaurată de Polanski şi de producătorul Mark Stewart, fiul pilotului scoţian. Weekend of a Champion ne întoarce într-o epocă în care aveai şanse mai mari să supravieţuieşti unui zbor pe Lună decît unei cariere în F1. Între 1968 şi 1973, 2 din 3 piloţi din circuit mureau. Peste 50 de cunoscuţi de-ai lui Stewart au pierit în accidente, dintre care 5 i-au fost prieteni apropiaţi. În acele vremuri, la Monaco erau încă borduri înalte şi toată lumea purta perciuni
"Publicul vine aici pentru violenţă. Chiar dacă nu vor neapărat să păţesc ceva rău, s-ar bucura să vadă cum mă izbesc cu maşina. Suntem născuţi pentru violenţă". Comentariile pline de miez ale scoţianului sunt alternate de momente comice, cînd se dovedeşte un tip hîtru. De exemplu, după ce se taie la barbierit, îl cheamă ştrengăreşte pe Polanski: "Roman, vino repede! Nu-i aşa că ţie îţi place să ai sînge în filmele tale? Uite!"
Între o verificare a maşinii şi o sesiune de calificări, Stewart găseşte liniştea mentală să ofere cîteva pilde de condus şi de viaţă ("dacă conduci mai încet poţi să ajungi mai repede", "cu maşina trebuie să te porţi ca şi cu femeile: dacă nu le bruschezi şi ai grijă de ele, şi ele au grijă de tine"), în timp ce stă în chiloţi în apartamentul lui din Monte Carlo. Versiunea nouă are şi bonus. O copertă finală care ni-i arată pe cei doi prieteni, acum cărunţi şi înţelepţi, în acelaşi hotel din Monaco, discutînd despre cît de mult s-au schimbat cursele faţă de 1971. Un singur pilot a murit în 18 ani. Asta poate şi datorită eforturilor lui Jackie Stewart, care a fost un "champion" al măsurilor de siguranţă.
Weekend of a Champion nu e genul de documentar care să-ţi schimbe viaţa, dar are certă valoare de arhivă (cu filmarile sale brute si prezenta unor figuri precum Grace Kelly, Ringo Starr) şi desigur sentimentală pentru amatorii de F1. Apoi, cum arăta Peter Bradshaw într-un articol din Guardian, "simpla juxtapunere a lui Stewart cu Polanski" - cel mai straniu "cuplu" din Cannes- are un impact surrealist.
Am fost si eu victima acestui impact, pentru că Sir Jackie Stewart şi regizorul Roman Polanski au venit în faţa noastră ca să introducă filmul. Thierry Fremaux, energicul director al festivalului ne-a prezentat apoi celelalte nume celebre din audienţă: David Coulthard, Alain Prost, Damon Hill (a văzut în premieră o secvenţă mai extinsă cu tatăl său, Roger Hill) şi...Adrien Brody (pasionat de maşini şi, după cum ştiţi, colaborator vechi al lui Polanski).
În 1971, regizorul Frank Simon a filmat un week-end cu Jackie Stewart, legendarul pilot de formula 1, cu ocazia Marelui Premiu de la Monaco (care are loc la cîţiva kilometri de Cannes). Producatorul a fost nimeni altul decat Roman Polanski, prieten cu Stewart şi mare fan de curse în acea vreme. Cineastul apare în film pe post de "umbră" a pilotului, în acele patru zile ploioase.
Versiunea pe care am văzut-o în Salle du Soixantieme a fost restaurată de Polanski şi de producătorul Mark Stewart, fiul pilotului scoţian. Weekend of a Champion ne întoarce într-o epocă în care aveai şanse mai mari să supravieţuieşti unui zbor pe Lună decît unei cariere în F1. Între 1968 şi 1973, 2 din 3 piloţi din circuit mureau. Peste 50 de cunoscuţi de-ai lui Stewart au pierit în accidente, dintre care 5 i-au fost prieteni apropiaţi. În acele vremuri, la Monaco erau încă borduri înalte şi toată lumea purta perciuni
"Publicul vine aici pentru violenţă. Chiar dacă nu vor neapărat să păţesc ceva rău, s-ar bucura să vadă cum mă izbesc cu maşina. Suntem născuţi pentru violenţă". Comentariile pline de miez ale scoţianului sunt alternate de momente comice, cînd se dovedeşte un tip hîtru. De exemplu, după ce se taie la barbierit, îl cheamă ştrengăreşte pe Polanski: "Roman, vino repede! Nu-i aşa că ţie îţi place să ai sînge în filmele tale? Uite!"
Între o verificare a maşinii şi o sesiune de calificări, Stewart găseşte liniştea mentală să ofere cîteva pilde de condus şi de viaţă ("dacă conduci mai încet poţi să ajungi mai repede", "cu maşina trebuie să te porţi ca şi cu femeile: dacă nu le bruschezi şi ai grijă de ele, şi ele au grijă de tine"), în timp ce stă în chiloţi în apartamentul lui din Monte Carlo. Versiunea nouă are şi bonus. O copertă finală care ni-i arată pe cei doi prieteni, acum cărunţi şi înţelepţi, în acelaşi hotel din Monaco, discutînd despre cît de mult s-au schimbat cursele faţă de 1971. Un singur pilot a murit în 18 ani. Asta poate şi datorită eforturilor lui Jackie Stewart, care a fost un "champion" al măsurilor de siguranţă.
Weekend of a Champion nu e genul de documentar care să-ţi schimbe viaţa, dar are certă valoare de arhivă (cu filmarile sale brute si prezenta unor figuri precum Grace Kelly, Ringo Starr) şi desigur sentimentală pentru amatorii de F1. Apoi, cum arăta Peter Bradshaw într-un articol din Guardian, "simpla juxtapunere a lui Stewart cu Polanski" - cel mai straniu "cuplu" din Cannes- are un impact surrealist.
Am fost si eu victima acestui impact, pentru că Sir Jackie Stewart şi regizorul Roman Polanski au venit în faţa noastră ca să introducă filmul. Thierry Fremaux, energicul director al festivalului ne-a prezentat apoi celelalte nume celebre din audienţă: David Coulthard, Alain Prost, Damon Hill (a văzut în premieră o secvenţă mai extinsă cu tatăl său, Roger Hill) şi...Adrien Brody (pasionat de maşini şi, după cum ştiţi, colaborator vechi al lui Polanski).
Trei rînduri în spatele meu, altă prezenţă stelară: Christoph Waltz ( în 2011 în competiţie cu Carnage, regizat tot de Polanski, acum membru al juriului).
Întîmplător, astăzi a avut loc Monaco Grand Prix, a 78-a ediţie a circuitului. Iar deseară aflăm care sunt cîştigătorii altui "circuit prestigios si glamuros": a 66-a ediţie a Festivalului de la Cannes. E seara campionilor.
sâmbătă, 25 mai 2013
Un certain regard
LES JEUX SONT FAITS!
Ultimele zile petrecute in Cannes au fost foarte aglomerate, cu treziri la ora 6 ca sa ajung la ravnitele proiectii de dimineata, cu alergari de colo-colo si, din pacate, cu obligatoriile pregatiri de intoarcere.
Scorul meu final arata asa: 7 filme din Competitia Oficiala, 8 Un Certain Regard, 2 proiectii speciale Cannes Clasics, 1 Quinzaine des Realisateurs. Vestea buna: am bifat top 3 cu ce doream neaparat sa vad. Vestea proasta: dupa toate aparentele am pierdut 3 filme bune din selectie (si cine stie cate din Quinzaine sau Semaine de la Critique).
Din competitia oficiala, Inside Llewyn Davis (filmul fratilor Coen) a fost printre cele mai laudate in timpul celor 8 zile pline pe care le-am petrecut aici (si are un atu din cauza americanului din juriu :). Dar revelatia ultimelor zile, filmul de care toata lumea vorbea cu entuziasm (la cozi, pe starada, la toalete) e La Vie d'Adele aka Blue is the warmest colour de Abdellatif Kechiche, o poveste senzuala & exploziva despre prima dragoste, in care apare din nou voluptuoasa Lea Seydoux (Grand Central). Pentru ca tinea 3 ore, a trebuit sa renunt la el - eram mult prea obosit.
Marea batalie pentru Palme se da intre acestea doua, dar surprizele la Cannes nu sunt ceva neobisnuit (una dintre ele poate veni si din partea japonezului Hirokazu Koreeda cu Like father, like son, apreciat si el de critici). Pentru ultimele scoruri puteti consulta tabelul orientativ publicat de Screen Daily, unul din barometrele cele mai respectate la Cannes.
Marea batalie pentru Palme se da intre acestea doua, dar surprizele la Cannes nu sunt ceva neobisnuit (una dintre ele poate veni si din partea japonezului Hirokazu Koreeda cu Like father, like son, apreciat si el de critici). Pentru ultimele scoruri puteti consulta tabelul orientativ publicat de Screen Daily, unul din barometrele cele mai respectate la Cannes.
In sectiunea Un Certain Regard, As I lay dying, debutul regizoral în lungmetraj al lui James Franco a adunat destule laude cat sa ma faca mai curios. Recunosc ca l-am snobat/subestimat si m-am dus sa vad altceva, convins ca nu merita. Oricum, sper ca filmele americanilor sa ajunga in urmatorul an prin multiplexurile patriei, iar daca La vie d'Adele e atat de bun incat sa ia Palme d'or il vom vedea probabil si la noi (intre timp s-a anuntat ca a luat premiul FIPRESCI, premiul criticilor).
Acestea sunt principalele mele trei regrete/omisiuni din Cannes 66 (Jarmusch-ul si Polanski-ul au venit dupa plecarea mea din Franta, deci n-aveam cum sa le vad). Una din regulile pe care le-am invatat despre festival e ca trebuie sa pleci din start cu ideea ca nu ai cum sa vezi tot. E ca la casino-ul (vecin cu salile de cinema): trebuie sa ai si noroc si inspiratie, sa fii la locul si la momentul potrivit.
Nu pot sa ma plang.
M-am hotarat de la inceput sa vad cat pot din Un Certain Regard. Si am prins aproape tot ce a meritat. Ma bucur sa vad ca filmele care mi-au placut au fost si cele premiate azi de juriul condus de Thomas Vintenberg.
Alain Guiraudie, regizorul "gay-porn thriller-ului" L'inconnu du lac a luat pe buna dreptate premiul pentru mizanscena. Actiunea se intampla exclusiv pe malul unui lac si in paduricea de langa, dar nu te saturi o clipa de locul ala.
Desi face destul de mult cu ochiul spre zona mainstream, filmul palestinian Omar releva dilemele morale a trei prieteni din copilarie pe cale sa devina "luptatori ai libertatii". Are ritm, tensiune si doua scene de urmarire pe care le traiesti "a bout de soufflé". Finalul a fost dinamita, cu victime colaterale si in sala (dupa proiectia asta mi s-a distrus telefonul).
Despre The missing picture a lui Rithy Panh am scris deja ca e unul din putinele filme din selectie care duce cinemaul mai departe. A luat premiul Un Certain Regard.
A fost distins si Fruitvale Station cu ceva (Prix de l'Avenir), dar titlul care lipseste din palmares este Les Salauds (de Claire Denis), adevaratul "film punk al festivalului".
In argumentul sau, presedintele juriului multumeste pentru selectia remarcabila, "nesentimentala, totusi poetica, politica, foarte originala, cateodata deranjanta, diversa si mai ales, foarte des, de neuitat. Figurine de ceara, violenta, blow-job-uri homosexuale, umilinta sistematica a rasei umane, picioarele lui Lea Seydoux, imitatii reusite ale lui Brando, sunt doar cateva din imaginile care ne vor urmari pentru o vreme" semneaza Thomas Vinteberg.
Acum vreo trei zile m-am intersectat pe strada cu regizorul danez (Festen, The Hunt) si n-am putut rezista instinctului de a il opri doua minute pe parintele Dogma 95. I-am propus un interviu dupa festival, cand va avea timp. E liber abia in...decembrie.
Tinand cont ca am vazut mai putin de jumatate din sectiunea principala, e greu sa fac pronosticuri privind premiile de maine seara. Dar pot sa alcatuiesc un mic top personal:
Favoritul meu e La Grande Belezza de Paolo Sorrentino. Nu cred ca poate spera la mai mult decat Premiul Juriului si premiul de interpretare masculina pentru Toni Servillo (parca si mai bun ca in Il divo, daca se poate asa ceva).
Pe locul doi, dar din nou fara sanse la Palme, e Nebraska de Alexander Payne. Pentru cei care au vazut Medalia de Onoare (de Calin Netzer) intriga e aceeasi (un batran ratat care vrea sa-si recupereze demnitatea) dar e incomparabil mai comic si mai duios. Bruce Dern e si el candidat serios la premiul de interpretare. Unii spun ca Michael Douglas ar fi favoritul principal pentru rolul pianistului gay Liberace, din filmul cu care Soderbergh a declarat ca vrea sa-si incheie cariera (Behind The Candelabra). La interpretare feminina favorita e titulara Adele Exarchopouulos din La Vie d'Adele (din ce am vazut, eu i l-as da lui Kristin Scott Thomas, in ciuda faptului ca are rol secundar).
Pentru tripul vizual/muzical cu care ne-a regalat Only God Forgives, e urmatorul pe lista preferintelor, dar nu cred ca juriul condus de Spielberg va gusta "existentialismul ultraviolent si misticismul" lui Refn. Insa ar putea sa guste maiestria vizuala si satira sociala a chinezului Jia Zhangke cu A touch of Sin, locul 4 in topul meu.
Franco-iranianul Le Passé nu m-a convins cum a facut-o cu A Separation, dar poate castiga premiul pentru scenariu. Nu l-a convins nici pe Sorin, un roman care locuieste in Antibes (la cativa kilometri de Cannes) si care s-a oferit cu gentilete sa-mi imprumute un telefon dupa ce a aflat de necazul meu.
Iata ce imi scrie Sorin:
"Le Passé a iesit in cinema-uri (de obicei scot in cinema vreo 2-3 din filmele in competitie). Anii trecuti am vazut Terrence Malik-ul (care m-a revoltat la culme c-a cistigat, mi s-a parut ca partea narativa cu Brad Pitt, mama, copilaria e ok, dar restul e confuz si lipsit de subtilitate si substanta), Le gamin en vélo si parca De rouille et d'os. Anul asta mi-e mai slaba recolta. Le Passé mi-a placut "moyen" cum zic, unflatteringly, francezii. Prietena mea s-a plins ca nu-i focus clar, ca shiftuie de la un plot/personaj la altul, ca abandoneaza pe unu' si preia pe altul (divortul unui cuplu si suicidul din celalalt), ca nu-i clar cine-i/cine-s personajul/personajele principal(e). Bérénice Bejo m-a dezamagit un pic. Nu mi s-a parut ca s-ar remarca prin ceva, c-ar fi mai talentata decit the average actress."
In ciuda twist-urilor pe care le-a apreciat, Le passé nu a convins-o nici pe Ada Solomon (unul dintre cei mai importanti producatori romani, cu treaba la Marche du Film ca sa prezinte Pozitia Copilului). M-am intalnit cu ea tocmai la filmul lui Fahradi si apoi la petrecerea de miercuri din pavilionul romanesc. In poza alaturata (multumesc Ioana Mischie) apare si Tudor Cristian Jurgiu, de care ati aflat deja ca a castigat un premiu in sectiunea Cinefondation cu scurtmetrajul In Acvariu.
Cu o jumatate de ora inainte ii luasem un interviu in Palais. Desi tehnic, mai corect e sa spun ca Tudor imi lua interviu mie. Pentru ca nu mai aveam mijloace de inregistrare (din nou din cauza incidentului cu telefonul), a scos el un reportofon si a inregistrat discutia noastra din biroul Cinefondation. Acum astept sa-mi trimita fisierul audio ca sa pot transcrie "interviul". Mi-a placut filmul (despre un cuplu care se desparte-impaca-desparte-impaca-desparte...) si mi-a placut mult omul din spatele camerei.
Aventura mea canneza a luat sfarsit. Pentru detalii de la fata locului din ultima zi de festival va invit sa intrati pe Film Sense, un "festimonial" cu bataie lunga in care sunt implicati niste oameni faini (Anda Ionescu, Marius Mandrutau si -mai vechiul amic- Lucian Maier). Reveniti apoi aici, ca mai am povesti pentru cel putin o luna.
vineri, 24 mai 2013
Only God Forgives
"Domnilor, pastrati ochii deschisi, ca sa tineti minte"
Am fost avertizati. Este inceputul celei mai violente scene din film care contine tortura, vreo 6 arme albe, foarte ascutite, plus un cadru referinta/omagiu la Cainele Andaluz.
O jurnalista a indraznit sa-l intrebe pe Nicolas Winding Refn la conferinta de presa de ce e Only God Forgives atat de violent. "You sound like my mother", i-a replicat danezul cu un aer cool, dar fara superioritate. Apoi a explicat ca noi oamenii suntem, inca de la nasterea noastra, impinsi catre violenta. Structura corpului, felul in care suntem facuti, instinctele, totul e violenta in jurul nostru, inclusiv arta. Dar el nu e un om violent. Dimpotriva. Apoi recunoaste ca are o abordare pornografica asupra cinemaului. "Ma intereseaza doar ceea ce ma excita. Nu pot cenzura acest instinct." Refn mai spunea ca, prin filmele sale, face dragoste cu publicul.
Joi, m-am trezit la ora 6 ca sa fiu sigur ca "voi face si eu dragoste cu Refn". Am intrat in primii 16 si am prins probabil cele mai bune locuri in Grand Theatre Lumiere, la prima proiectie oficiala OGF. Filmul lui Nick Refn era sus pe lista cu ce trebuie neaparat sa vezi la Cannes a tuturor jurnalistilor cu care am discutat. Principala mea temere, tinand cont ca danezul a lucrat cam cu aceeasi echipa si la Drive, era sa nu se repete.
Refn si fratele lui geaman
A fost si temerea regizorului, de aceea i-a cerut compozitorului Cliff Martinez sa compuna ceva "diferit". Ideea filmului i-a venit insa lui Refn inainte de Drive, in 2010, intr-una din excursiile cu familia in Bangkok. Atmosfera orasului thailandez l-a impresionat atat de tare ca a vrut neaparat sa filmeze o poveste in acest decor exotic si deopotriva magic pentru un strain. Fiica sa mai mica se pare ca a vazut "o fantoma" in camera de hotel. Un saman a fost chemat sa alunge spiritul. Misticismul oriental e unul din factorii care l-au starnit pe Refn.
"Genul acesta de acceptare a faptului ca exista o lume magica la fel de relevanta ca asa-zisa lume reala, a fost foarte interesanta si in mod cert a influentat filmul".
Refn marturiseste ca scenariul s-a schimbat imens dupa venirea la Bangkok. "Scenariu" e un fel de a spune. Ar fi incaput pe un A4. Sau mai bine facea un tricou cu Ryan Gosling, cum comenta ironic cineva pe twitter. Gosling (absent de la Cannes), simbolul coolness-ului si preferatul fetelor din Anglia si pana in Noua Zeelanda, deschide gura de vreo trei ori pana la jumatea filmului (o data pentru a rosti "Pai!").
Julian e patronul unui club de thai-box (un fel de acoperire pentru trafic cu droguri). Uciderea fratelui sau il pune in conflict direct cu Chang (Vithaya Pansringarm), un fost capitan de politie care se crede Dumnezeu (sau un Solomon care imparte justitia cu o sabie de samurai).
Dincolo de povestea despre razbunare, e si un film despre taierea cordonului ombilical (cu katana), despre devenirea ca barbat. Julian are o relatie oedipiana cu mama sa, Kristin Scott-Thomas. Ea e mama tuturor cosmarurilor, iar fiul se afla sub vraja ei. "Key Es Ti" (cum o alinta Refn) e taioasa, acida, lucida, necrutatoare - personajul care are toate replicile ofensive si amuzante din film.
Taciturn sau aproape mut ca in Drive, Gosling e aici mult mai pasiv. Mare parte din film ni-l arata cum se plimba agale, ca o felina, pe coridoare luminate de neoane rosii sau albastre, a caror lumina i se rasfrange asupra chipului impenetrabil. Pentru ca nu prea exista dialog in cazul lui, personajul e descris prin miscare si sunet.
Utilizarea muzicii e esentiala. Soundtrackul lui Cliff Martinez e o poveste in sine. Compozitorul a petrecut si el mult timp in Thailanda. Pentru inspiratie a folosit cantecele traditionale thailandeze Isan (care functioneaza aici ca niste fabule, interpretate in stil karaoke) si Wagner. Martinez zice ca a gandit soundtrack-ul ca pentru un film sf sau horror.
Unii au spus ca OGF e de fapt un clip de 90 de minute pentru muzica lui Martinez. Altii au spus ca e un exemplu clar de "style over substance". E filmul care a sectionat critica in doua tabere. Dar fie ca le-a placut sau nu spectatorilor din Cannes, consensul e ca filmul sta pe picioare ca si concept. Coerent, complet si cu indiscutabile calitati vizuale. Eu sunt undeva la mijloc.
Mi-a fost greu sa raspund la intrebarea: "dar ti-a placut?".
"Placerea" e destul de departe de un film ca Only God Forgives. In mod cert i-am apreciat calitatile hipnotice, secventele premonitorii, culorile ( "Nick e un pictor" spunea KST la conferinta de presa), coregrafia si desigur muzica. Peste toate, curajul autorului. Pune laolalta existentialism, mitologie greaca, misticism oriental, box thailandez si karaoke. Imaginati-va ca Tarantino, Scorsese (dialoguri, personaje) si Noe (violenta viscerala stilizata, neoanele) sunt dusi un pas mai departe. La urmatorul nivel de frenezie cinematica.
Refn face din nou un film de atmosfera, oniric, visceral, ritmat, fluid, hiperstilizat, captivant, ceea ce si asteptam in fond de la el (varul din Orient a lui Valhalla Rising sau a subevaluatului Fear X). Orice s-ar zice, e clar ca danezul are in continuare indrazneala (ca sa nu zic "bolz") si o viziune unica, in care crede cu tarie.
La proiectia de gala a fost si Alejandro Jodorowsky, caruia ii este dedicat filmul. Multi nu au stiut ce sa creada. E un film care trebuie digerat si, in functie de stomac, revazut. Ovatiile de la sfarsit nu au fost foarte hotarate (au fost viguroase doar pentru actorul thailandez care l-a jucat pe Chang, nemesisul lui Gosling).
Dupa conferinta de presa, Pansringarm/Chang/ "God" s-a apropiat de zona in care ma aflam ca sa dea un autograf. I-am spus ca mi-a fost frica de el. Sper ca a inteles ca i-am facut un compliment.
Nu vreau nici macar in vis sa ma intalnesc cu sabia aia a lui de samurai.
joi, 23 mai 2013
'Not you, Fred'
In anii '90 filmul horror american era pe duca, sufocat sau diluat de o multime de clone si sequel-uri direct pe video ale titlurilor care au marcat si inspirat decadele precedente. In 1996 genul este insa resuscitat de o injectie cu adrenalina preparata de doctorul Wes Craven (dupa o reteta de Kevin Williamson), remediu botezat de producatorul Bob Weinstein Scream, primul horror serios care a devenit perfect constient de publicul sau si de mostenirea culturala a genului. Wes semnaleaza aproape fiecare din cliseele filmelor cu adolescenti vanati de criminali sadici executandu-le apoi intr-o maniera originala, cu doze potrivite de sarcasm si violenta. Renunta la starul filmului (Drew Barrymore) in primele 15 minute, la sugestia ei, inventeaza de la zero un alt personaj iconic (Ghostface), mult mai terifiant prin faptul ca-si poate asuma orice identitate si surprinde perfect starea de spirit a unei generatii de tineri imersata in cultura filmica. Iar toate acestea sub faimosul slogan "Movies don't create psychos. Movies make psychos more creative!"
Apoi, la fel ca multi alti regizori respectabili, nici Wes nu pierde ocazia de a se baga in cadru, accentuand si mai mult latura constienta a filmului si facand cu ochiul publicului intr-un outfit deja celebru: puloverul dungat al lui Freddy Krueger, celalalt villain suprem caruia Craven i-a dat viata.
Scream (1996, r. Wes Craven)
miercuri, 22 mai 2013
Odessa, work-in-progress
Dacă Flint, Michigan îl are pe Michael Moore, ei bine,
Timișoara îl are pe Florin Iepan. Sau, prin extensie, România îl are pe Florin
Iepan. Mai exact, are o voce capabilă să ia megafonul și să strige sus și tare
pentru a resuscita conștiința amorțită a societății civile românești. Despre ce?
Documentarul Odessa vorbește despre unul dintre cele mai nasoale și necunoscute
episoade din istoria țărișoarei pe care o împărțim. Un episod prea puțin
glorios pentru a se regăsi în manualele de istorie de liceu. Adică despre
cum armata română păstorită de Mareșalul Antonescu a masacrat peste 20.000 de
evrei și țigani la Odessa, în 1941. Majoritatea civili – femei, copii și
bătrâni included.
Miza lui Iepan nu e, însă, aceea de a face un documentar
istoric. Sau nu numai unul de acest gen. Ci mai degrabă de a fotografia
indiferența societății actuale față de acest episod. Modul evaziv în care
fiecare politician pe care îl intervievează se raportează la subiect. Felul în
care refuză să își asume responsabilitatea și să își ceară scuze. Și, mai ales,
orbirea voluntară a publicului românesc ce se încăpățânează să îl păstreze pe
Antonescu pe un piedestal. Să transforme un criminal de război într-un mare
erou național.
Am văzut filmul lui Iepan cu subtitlul de work-in-progress,
într-o proiecție la Aula BCUT, săptămâna trecută. Dacă l-ați văzut și voi,
poate în București, e posibil să fi experimentat o variantă diferită. Evident,
mai e de lucru la film, dar asta e o treabă asumată de la bun început. Mie, una,
mi-au lipsit mai multe date despre cum a fost documentat masacrul de la Odessa.
În afară de raportul lui Elie Wiesel și de mărturia unui supraviețuitor, mai există
alte documente care atestă treaba asta? Sau poate istorici care pot vorbi
despre asta? Acest ușor dezechilibru în argumentația filmului poate fi o
portiță folosită de mulți critici pentru a-l acuza de minciună/fals. Chestie
care s-a și întâmplat, de fapt, după cum povestește Ionuț.
Una peste alta, însă, am senzația că documentarul lui Iepan
umple un gol important în categoria filmelor românești care se fac azi, dar și
în memoria noastră colectivă. Genul lui de documentar militant, à la Michael Moore, e absolut necesar într-o țară cu o
democrație așa fragilă. Apoi, lămurirea unui episod istoric atât de important
și convingerea publicului actual să și-l asume ca pe o realitate poate fi un
exercițiu benefic de asumare a responsabilității. Deci stați cu ochii pe
festivaluri și pe programe TV, fiindcă la Multiplex nu îl văd venind prea
curând.
Notite din Cannes
Festivalul mi-a dat multe, asa ca trebuia sa-mi si ia ceva inapoi. Telefonul. Nu intru in detalii. Spun doar ca scaunele din sala Debussy au niste parti metalice, unde portabilul meu nu trebuia sa ajunga. Sunt phoneless deci ( in caz ca vroiati sa-mi trimiteti un mesaj).
Asta nu ma impiedica sa merg la filme (cu aviditate) si sa iau notite (cu parcimonie):
luni, 20 mai 2013
Trance (2013)
'Do you want to remember or do you want to forget?'
Ultimul film semnat de Danny Boyle e o capcana. Te absoarbe in miezul lui alambicat, te zapaceste cu reflectiile sale finisate si aerul cool bine slefuit al protagonistilor dar te inseala cu nonsalanta luandu-ti banii pe consultatie si lasandu-te literalmente cu gura cascata. Nu e ceva anormal ca un thriller psihologic al carui motor central sa fie pierderea memoriei sa-si pacaleasca constant audienta dar chiar si atunci un fir logic poate fi depistat intocmai ca arcul ce zvarle surpriza dintr-o cutie magica. In cazul lui Trance insa, ultimul act, surpriza, e dintr-un film total diferit.
Cu toate astea filmul nu e o experienta neplacuta ci chiar una absolut satisfacatoare. Exista suficiente motive pentru a-l viziona: maniera mestesugita in care e realizat, imaginea tipica filmelor noir moderne care valseaza intre raceala sticla/otel si fluorescenta neoanelor de club (am putea identifica astfel chiar un curent neon-noir vizand filme ca Drive, Trance si asteptatul Only God Forgives) sau muzica compusa de Rick Smith de la Underworld. Scenariul insa e unul daca nu greu de urmarit in mod sigur greu de retinut cu toate cioburile si falsele sale realitati.
James McAvoy e un alt motiv pentru a-i da o sansa. Aici joaca un rol de inside man care ia parte la jefuirea unei licitatii de catre banditul Franck (Vincent Cassel) doar pentru a-l fura la randul sau pe bandit de prada sa: un tablou rar de Goya. Pedepsit violent de sef Simon isi pierde memoria si amintirea legata de ascunderea tabloului asa ca atunci cand tortura nu da rezultate gasca trece la terapie hipnotica. Terapeuta va fi Elizabeth (Rosario Dawson) care miroase si ea repede afacerea si incepe sa lucreze la propria agenda.
Filmul nu se zgarceste cu twisturile bruste si discretionare care fac sens abia dupa ce iei in calcul ca in mare parte plotul e compus din perceptii asupra evenimentelor oferite de o persoana cu tulburari de memorie. Totusi, seriozitatea si absurdul care inconjoara pseudo-stiinta asta a hipnozei e uneori ilara. Asta nu inseamna ca actiunea nu e una captivanta sau ca intreaga poveste nu intriga. Cum spuneam de la inceput, filmul e o capcana in care intri cu buna stiinta si din care nu te dai scos pana nu se contureaza tabloul complet. Sau pozitia lui.
Ar mai fi de adaugat si faptul ca Rosario Dawson are aici o partitura demna de alonja ei actoriceasca. Si nu ma gandesc la dezinvoltura scenei de nuditate pe care o sustine, desi asta merita singura pretul biletului, ci la felul in care controleaza dinamica filmului, firul narativ si registrul dramatic. Facuta sandwich intre machismul lui Cassel si fermecatoarea nesiguranta a lui McAvoy, exotica porto-ricano-cubanezo-indiano-irlandeza se strecoara elegant intr-o pozitie de control si rastoarna tabla de sah (abia) evitand patul. Formidabila elasticitate.
Trailer
duminică, 19 mai 2013
Grand Central
Una din primele scene din Grand Central ne arata niste barbati intr-un bar. Unii pe langa masa de billiard, in timp ce altii incearca sa se tina ca la rodeo pe spatele unui taur mecanic. Niciunul nu reuseste sa bata "aparatul". In afara de Gary ("trepidantul" Tahar Rahim, cum il descrie regizoarea Rebecca Zlotowski), un tanar taciturn si plin de incredere.
Initial am crezut ca metafora cu taurul se refera la capacitatea naturala a lui Gary de a rezista la radiatii si de a "bate" aparatele de masurare care l-ar putea face sa-si piarda noul job ( foarte periculos dar bine platit, intr-o mare centrala nucleara). Adevaratul "taur" care trebuie imblanzit este insa Karole (Lea Seydoux), o blonda radioasa si intimidant de frumoasa cu care incepe o aventura secreta, periculoasa si interzisa.
In alta seara cu baietii in bar, Gary vrea sa stie ce se intampla cand esti expus la prea multe radiatii, cand incasezi "doza". Deodata, Lea se ridica vine spre Gary (pana atunci un strain) si il saruta intens. Apoi zice: "Ti-e frica, iti tremura picioarele, ai privirea incetosata...asa e doza. Si asta e doar o mica doza".
O mica doza de cinema cool, chic si sexy, plasat pe un fundal cu iz distopic. A fost filmul cu cea mai multa muzica de pana acum. In audienta era prezent si regizorul Jacques Audiard (Un Prophete, De Rouille et d'os). Rebecca Zlotowski parca i-ar fi fost eleva la facut romance-uri mai extreme. Tanara regizoare (e la al doilea lungmetraj, si la al doilea cu Lea) a adus la proiectie toata echipa filmului, inclusiv pe Rahim si Seydoux. Cei doi mai au fiecare un film in Competitia Oficiala, asa ca sunt foarte vazuti la Cannes anul asta (deci, in plina ascensiune).
Grand Central nu e un mare favorit al sectiunii Un Certain Regard, dar sigur e un favorit al publicului. A fost aplaudat aproape 10 minute.
sâmbătă, 18 mai 2013
'Love that loves us... thank you!'
To The Wonder (2012, Terrence Malick)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)