duminică, 20 ianuarie 2013
2012 - recuperari (partea 1 din ...)
Recuperari bune din 2012.
(regie si scenariu: Christian Petzold)
O felie fascinanta din drama unei doctorite in Germania de Est.
Minimalism si mister a la Petzold si un joc nuantat al Ninei Hoss,
probabil cea mai talentata actrita germana a momentului.
Daca nu-l stiti pe Petzold, va mai recomand filmul meu favorit de la el:
(regie si scenariu: Xavier Dolan)
Filmul "de dragoste" al anului,
dragoste neconventionala si deloc siropoasa.
De neuitat prestatia Suzannei Clément.
(regie: Takashi Miike - dupa un joc Capcom)
Unul din putinele filme-facute-dupa-joc care se poate lua in considerare !
Popcorn japonez bine udat in unt, actiune si fantezie puternic atinsa
de lumea animatiei japoneze si dinamica intalnita in jocuri.
De joi seara sau wknd matineu.
Şapte ciripituri despre Django
GARCON, ÎNCĂ O PORŢIE DE SPAGHETTI WESTERN A LA CARTE!
În aceeaşi zi în care l-am văzut la cinema, am emis despre Django Dezlănţuitul (printre) primele mele ciripituri pe Twitter (de acum mă găsiţi şi acolo în versiune concentrată):
Am scris de rau de Inglourious basterds (imi sustin opinia de atunci) si mi-am incasat-o din toate partile. De Django e corect sa spun ca are un scenariu...glorios.
Negresit, (meta)scena favorita din Django e cand Tarantino "himself" (din nou în cameo) e spulberat de dinamita. Autoironie? Neah. It was just for fun. "I like the way you die, boy"
Ca sa nu zicem ca Waltz Christoph fura filmul ca in Bstrdz, zicem doar ca rolul "dr. Schultz" a fost scris pentru el. Wunderbar!
"Monsieur" DiCaprio e acum pe post de "col. Landa". Dar tot Waltz se dovedeste mai mare...in grad. Alt austriac care devine celebru la Hollywood pentru replici gen "Auf wiedersehen, baby".
Django Unchained nu mi s-a parut excesiv de violent. Violenta e mai mult sugerata. Cand se intampla ceva uber-nasol, camera se uita in alta parte. In schimb, cand sangele tasneste din toate directiile, e atat de ingrosat si de plin de sos tot maglavaisul, incat devine funny. De vazut la cinema (totusi, fara copii).
Ca de obicei, Q.T. serveşte clientelei un omagiu cald (şi agreabil) filmului de categoria B (în condiţii categoria A). De data asta în meniu am avut un spaghetti western preparat "a la carte". Reţineţi în acest sens "participarea amicală " a lui Franco Nero aka primul Django, dintr-un film din 1966 de Sergio Corbucci.
Django ar fi fost un film foarte bun daca finalul venea cu 20 -25 min. mai repede. Asa, e doar bunicel. Unii ar zice ca Q.T. nu stie cand sa se opreasca.
El ar spune că încă e "in the sweet spot".
ps. la insistenţele comentatorilor (cu mască sau fără), am căutat scena "pre-KKK", printre cel mai amuzante din Django. Probabil că nu întîmplător apare aici şi Jonah Hill.
În aceeaşi zi în care l-am văzut la cinema, am emis despre Django Dezlănţuitul (printre) primele mele ciripituri pe Twitter (de acum mă găsiţi şi acolo în versiune concentrată):
Am scris de rau de Inglourious basterds (imi sustin opinia de atunci) si mi-am incasat-o din toate partile. De Django e corect sa spun ca are un scenariu...glorios.
Negresit, (meta)scena favorita din Django e cand Tarantino "himself" (din nou în cameo) e spulberat de dinamita. Autoironie? Neah. It was just for fun. "I like the way you die, boy"
Ca sa nu zicem ca Waltz Christoph fura filmul ca in Bstrdz, zicem doar ca rolul "dr. Schultz" a fost scris pentru el. Wunderbar!
"Monsieur" DiCaprio e acum pe post de "col. Landa". Dar tot Waltz se dovedeste mai mare...in grad. Alt austriac care devine celebru la Hollywood pentru replici gen "Auf wiedersehen, baby".
Django Unchained nu mi s-a parut excesiv de violent. Violenta e mai mult sugerata. Cand se intampla ceva uber-nasol, camera se uita in alta parte. In schimb, cand sangele tasneste din toate directiile, e atat de ingrosat si de plin de sos tot maglavaisul, incat devine funny. De vazut la cinema (totusi, fara copii).
Ca de obicei, Q.T. serveşte clientelei un omagiu cald (şi agreabil) filmului de categoria B (în condiţii categoria A). De data asta în meniu am avut un spaghetti western preparat "a la carte". Reţineţi în acest sens "participarea amicală " a lui Franco Nero aka primul Django, dintr-un film din 1966 de Sergio Corbucci.
Django ar fi fost un film foarte bun daca finalul venea cu 20 -25 min. mai repede. Asa, e doar bunicel. Unii ar zice ca Q.T. nu stie cand sa se opreasca.
El ar spune că încă e "in the sweet spot".
ps. la insistenţele comentatorilor (cu mască sau fără), am căutat scena "pre-KKK", printre cel mai amuzante din Django. Probabil că nu întîmplător apare aici şi Jonah Hill.
sâmbătă, 19 ianuarie 2013
Din arhiva Marele Ecran
Acum exact o lună, Makunouchi Bento făcea proba de sunet înainte de "rescoruirea" live a animaţiei Aventurile Prinţului Ahmed* (regia: Lotte Reiniger, 1926). Ca să vedeţi de aproape cum se cîntă cu "beţişorul de ureche"...
Cu: Felix Petrescu & Valentin Toma
Imagine: cameră de telefon, 8 mpx
*show-ul caritabil s-a desfăşurat în faţa a peste 600 de spectatori, la sala Capitol (Filarmonica Timişoara) în 19 decembrie 2012
produs de Fundaţia "Pentru Voi" şi Asociaţia Marele Ecran
vineri, 18 ianuarie 2013
joi, 17 ianuarie 2013
Lecţia de dans 10: Rugină şi os
...ŞI NODURI ÎN GÎT
În articolul din Little White Lies dedicat lui De rouille et d'os aka Rust and bone -ultimul film de Jacques Audiard- muzica era catalogată drept "siropoasă" şi deci deranjantă.
Poate că pe alocuri a fost "sirop" Pop, dar personajul-muzică (coloana sonoră e compusă de Alexandre Desplat, atunci cînd nu e vorba de hituri de la radio sau de club) a fost la fel de inspirat ales şi folosit ca, să zicem, actorii din distribuţie.
Mă gîndesc de pildă la momentul de pe terasa blocului. Stephanie /Marion Cotillard se zbate să revină din depresia cauzată de pierderea picioarelor (nu cred că v-am spoiler-it, ăsta fiind primul lucru care se ştie despre film) în timpul unui exerciţiu cu balene ucigaşe la parcul acvatic unde lucra ca instructor şi entertainer. La cîteva luni după accident, aflată pe balcon şi imobilizată în scaun, Stephanie aude o piesă (poate din apartamentul vecin, poate din capul ei) pe care o folosea în programul coregrafic cu orci. Este momentul care o reîncarcă cu sete de viaţă şi îi dă puterea revenirii.
E totodată unul din cele mai intense şi sufocante (în acelaşi timp frumoase şi înălţătoare) momente de cinema din 2012. M-am regalat cu vizionarea filmului chiar în noaptea de revelion şi s-a lăsat cu artificii (ca în piesa lui Katy Perry) şi noduri groase în gît. Voila!
Rugină şi os este un anti-romance (deşi pe alocuri mai face cu ochiul şi către zonele mai "dulci" ale genului de care, declarativ, se distanţează). "Melo-trash" e definiţia filmului în cuvintele lui Audiard. Regizorul are o predilecţie pentru idilele între "ciudaţi", între oameni din lumi diferite (în Sur mes levres între un vagabond şi o secretară cvasi-nevăzătoare, în De battre mon coeur s'est arrete între un mic rechin imobiliar şi o pianistă asiatică).
Pe Stephanie o scoate din depresie relaţia neaşteptată cu Ali, un bodyguard (şi boxer în lupte ilegale). El e genul dintr-o bucată, "what you see is what you get", numai muşchi şi instinct, dar dă pe dinafară de viaţă şi firesc (exact ce îi trebuie fetei). Îl descoperim cu această ocazie pe actorul belgian Mathias Schoenaerts (pe care unii l-aţi văzut poate şi în Bullhead, solidul debut al lui Mickael Roskam). Nu e singurul de la care Audiard a cerut şi a primit totul. Protagonista, Marion Cotillard, este aici în rolul carierei sale (de pînă acum). Plus că îşi păstrează appeal-ul chiar dacă trupul îi este înjumătăţit (o recunoaştere specială ar trebui acordată departamentului efecte speciale).
Un indiciu pentru cît de importantă e munca lui Audiard cu actorii (recunoscut ca "regizor de actori) este dat de genericul de final, care începe cu derularea numelor actorilor principali şi a celor 5-6 secundari. Regizorul meu francez preferat (dintre contemporani) recunoaşte într-un interviu că are pretenţii enorme de la actori. După două-trei duble jucate cum le cere el, vrea să mai vadă alte două-trei variante "de la ei". Filmul a fost filmat şi produs în 4 luni (ca să ajungă în termen la Cannes), după ce s-a lucrat 2 ani la scenariu (împreună cu Thomas Bidegain, cu care Audiard a lucrat şi la precedentul Un prophete).
Rugină şi os nu are grandoarea sagăi Profetului, dar nu e mai puţin intens.
În articolul din Little White Lies dedicat lui De rouille et d'os aka Rust and bone -ultimul film de Jacques Audiard- muzica era catalogată drept "siropoasă" şi deci deranjantă.
Poate că pe alocuri a fost "sirop" Pop, dar personajul-muzică (coloana sonoră e compusă de Alexandre Desplat, atunci cînd nu e vorba de hituri de la radio sau de club) a fost la fel de inspirat ales şi folosit ca, să zicem, actorii din distribuţie.
Mă gîndesc de pildă la momentul de pe terasa blocului. Stephanie /Marion Cotillard se zbate să revină din depresia cauzată de pierderea picioarelor (nu cred că v-am spoiler-it, ăsta fiind primul lucru care se ştie despre film) în timpul unui exerciţiu cu balene ucigaşe la parcul acvatic unde lucra ca instructor şi entertainer. La cîteva luni după accident, aflată pe balcon şi imobilizată în scaun, Stephanie aude o piesă (poate din apartamentul vecin, poate din capul ei) pe care o folosea în programul coregrafic cu orci. Este momentul care o reîncarcă cu sete de viaţă şi îi dă puterea revenirii.
E totodată unul din cele mai intense şi sufocante (în acelaşi timp frumoase şi înălţătoare) momente de cinema din 2012. M-am regalat cu vizionarea filmului chiar în noaptea de revelion şi s-a lăsat cu artificii (ca în piesa lui Katy Perry) şi noduri groase în gît. Voila!
Rugină şi os este un anti-romance (deşi pe alocuri mai face cu ochiul şi către zonele mai "dulci" ale genului de care, declarativ, se distanţează). "Melo-trash" e definiţia filmului în cuvintele lui Audiard. Regizorul are o predilecţie pentru idilele între "ciudaţi", între oameni din lumi diferite (în Sur mes levres între un vagabond şi o secretară cvasi-nevăzătoare, în De battre mon coeur s'est arrete între un mic rechin imobiliar şi o pianistă asiatică).
Pe Stephanie o scoate din depresie relaţia neaşteptată cu Ali, un bodyguard (şi boxer în lupte ilegale). El e genul dintr-o bucată, "what you see is what you get", numai muşchi şi instinct, dar dă pe dinafară de viaţă şi firesc (exact ce îi trebuie fetei). Îl descoperim cu această ocazie pe actorul belgian Mathias Schoenaerts (pe care unii l-aţi văzut poate şi în Bullhead, solidul debut al lui Mickael Roskam). Nu e singurul de la care Audiard a cerut şi a primit totul. Protagonista, Marion Cotillard, este aici în rolul carierei sale (de pînă acum). Plus că îşi păstrează appeal-ul chiar dacă trupul îi este înjumătăţit (o recunoaştere specială ar trebui acordată departamentului efecte speciale).
Un indiciu pentru cît de importantă e munca lui Audiard cu actorii (recunoscut ca "regizor de actori) este dat de genericul de final, care începe cu derularea numelor actorilor principali şi a celor 5-6 secundari. Regizorul meu francez preferat (dintre contemporani) recunoaşte într-un interviu că are pretenţii enorme de la actori. După două-trei duble jucate cum le cere el, vrea să mai vadă alte două-trei variante "de la ei". Filmul a fost filmat şi produs în 4 luni (ca să ajungă în termen la Cannes), după ce s-a lucrat 2 ani la scenariu (împreună cu Thomas Bidegain, cu care Audiard a lucrat şi la precedentul Un prophete).
Rugină şi os nu are grandoarea sagăi Profetului, dar nu e mai puţin intens.
miercuri, 16 ianuarie 2013
Canibalul Vegetarian
Un viu tablou (cel mai pătrunzător din ultimii ani) al metehnelor din spaţiul românesc - fără să fie făcut de români.
Curajos. Dureros. Lucid şi cinic pînă la capăt.
Propunerea croată pentru Oscarurile de anul ăsta, Canibalul Vegetarian (Ljudozder Vegetarijanac, regia: Branko Schmidt) m-a rupt. Dar cum zicea cineva, pe mine mă ating astea "sociale". Dacă trailerul vi se pare dur şi greu de suportat, filmul e şi mai şi...Se lasă cu catharsis, aşa că merită.
M-a făcut să caut cu ardoare cartea doctorului Ivo Balenovic (co-scenarist) care stă la baza filmului.
...şi oficialul
Curajos. Dureros. Lucid şi cinic pînă la capăt.
Propunerea croată pentru Oscarurile de anul ăsta, Canibalul Vegetarian (Ljudozder Vegetarijanac, regia: Branko Schmidt) m-a rupt. Dar cum zicea cineva, pe mine mă ating astea "sociale". Dacă trailerul vi se pare dur şi greu de suportat, filmul e şi mai şi...Se lasă cu catharsis, aşa că merită.
M-a făcut să caut cu ardoare cartea doctorului Ivo Balenovic (co-scenarist) care stă la baza filmului.
...şi oficialul
marți, 15 ianuarie 2013
Gangster Squad (2013) - Retrogangsterism
Iar Gangster Squad are (aproape) tot ce-i trebuie din această perspectivă: băieţii buni împotriva băieţilor răi, aceştia din urmă avându-l ca lider pe cel mai versat şi mai câş dintre ei (interpretat de Sean Penn, care pare a ţinti în ultimii ani cele mai trăsnite personaje); lupte neîntrerupte şi cu cât mai mult pac-pac între cele două tabere, simboluri ale binelui şi, respectiv, răului; iubita băiatului rău care ajunge în patul celui mai carismatic dintre băieţii buni (jucat, oricât ar părea de surprinzător, de Ryan Gosling; însă nu toţi regizorii sunt aşa de originali ca Nicolas Winding Refn, care l-a făcut pe relativ pirpiriul Ryan să arate terifiant şi cool în acelaşi timp, în lăudatul Drive); familiile băieţilor buni ca ţinte pentru adversari; victime inevitabile în rândurile ambilor beligeranţi; trădări; confruntarea finală între şeful taberei "albe" şi şeful taberei "negre", finalizată cu victoria ştiţi voi a cui.
Pe acest schelet exersat şi consolidat în timp, fiecare echipă de scenarişti şi regizori brodează propria variantă de film cu gangsteri. Însă de cele mai multe ori nu e suficient să ştii care sunt ingredientele necesare pentru a reuşi o mâncare lăudabilă, după consumarea căreia clientul să spună un "săru’ mâna pentru masă" din toată inima. Pentru a ieşi din banal şi a realiza un film care să intre în rândul clasicelor genului ai nevoie de imaginaţie şi talent, oricum în cantităţi mai mari decât par a fi înzestraţi regizorul Ruben Fleischer şi scenaristul Will Beall. S-ar cere curajul de a inova al unui Jamie Oliver al cinematografiei, care să ştie, de pildă, ce să adauge sau să scoată astfel încât produsul final, pe care îl credeai familiar, să te surprindă totuşi plăcut.
Realizatorii lui Gangster Squad (un film cu acţiunea în Los Angelesul anilor ’50, bazat pe fapte reale, aşa cum ne informează genericul de început) nu par însă decât a testa în ce fel noile tehnologii, care îţi pot arăta în detaliu fiecare picătură de sânge şi traseul în slow motion al unui glonţ bine ţintit, merg aplicate unui presupus film de gen clasic - un fel de retrogangsterism fără substanţă.
Dacă, la nivelul tehnicii, realizatorii se vor complet inovatori sau cel puţin parte din avangardă, conservatorismul abordării şi corectitudinea politică nu-şi găsesc justificări, trăgând în jos întregul proiect, oricât de atrăgător s-ar vrea acesta. Este inexplicabil cum un film în care sângele acoperă toţi pereţii este atât de pudic încât nu numai că evită să conţină măcar o (clasică) scenă de sex, dar tipa cea mai mişto are în pat, în dimineaţa de după noaptea petrecută cu băiatul bun şi frumos, cearşaful tras în continuare până aproape de gât (deşi, pentru unii, spatele gol al frumoasei Emma Stone ar putea fi o sursă suficientă de reverii deocheate).
În plus, până şi bad guy-ul lui James Cagney din White Heat (un film, hăt, din 1949), un adevărat clasic al genului, ştia unde să miroasă trădarea şi să se răzbune cum trebuie, în timp ce villain-ul interpretat de Sean Penn nu pare în stare decât să doboare la pământ un poliţist în uniformă înconjurat deja de malacii săi (e drept, Sean Penn scoate maximul dintr-un personaj insuficient construit).
Apoi, de ce membrii echipei de poliţai puşi pe fapte măreţe (aşa cum este vânarea mafiotului suprem) trebuie să reprezinte, în miniatuară, aproape toată gama de tipologii masculine americane: eternul latino-american bine intenţionat şi integrabil (interpretat de eternul Michael Peña), băiatul de culoare ambiţios şi cumsecade, playboy-ul sentimental (Ryan Gosling), familistul mânat de simţul onoarei şi priceput în a folosi pumnii la nevoie (Josh Brolin, liderul trupei), cowboy-ul pistolar (un fel de Clint Eastwood mai puţin carismatic), geniul tehnicii, indispensabil în orice misiune, şi comisarul-şef (Nick Nolte) care, împotriva curentului, salvează (pentru a câta oară?) prestigiul Americii?
Lunga întrebare de mai sus e, evident, retorică, însă cu un plus de inventivitate, dar fără astfel de degete băgate în ochi, Gangster Squad ar fi putut rămâne în mintea spectatorului şi dincolo de seara în care este văzut.
Ionuţ Mareş
luni, 14 ianuarie 2013
Proprietara
SAU CE SE MAI FACE ASTĂZI CU 100 DE LEI
Este una dintre misiunile echipajului Marele Ecran de a descoperi noi izvoare de creativitate în cinema (care nu prea ajung sub lumina reflectoarelor, nici măcar a festivalurilor locale) şi de a le face cunoscute şi vouă. Anul trecut am început seria de proiecţii speciale cu scurtmetrajul The Crossing al lui Cristian Pleş. Începem 2013 cu "lucrarea de licenţă" a altui tînăr regizor în al cărui viitor credem: mediumetrajul Proprietara (de Vlad Dragomirescu). Un film produs în Timişoara cu o sută de lei (!!!) şi o mînă de colaboratori inimoşi. Mîine seară, de la ora 18.00, în cadrul cinematecii din aula BCUT, îi puteţi întîlni pe cîţiva dintre ei. După proiecţie: Q & A. Prezintă Marian Rădulescu şi subsemnatul. Intrare liberă. Mai jos, am desprins cîteva idei din "partea teoretică" a lucrării de licenţă ("Filmul: cîrmă culturală") a timişoreanului Vlad Dragomirescu.
"Cinematografia viitorului este un subiect aprig dezbătut. Într-o parte sunt cei cu 3D-ul, adepţi ai zeului Avatar (2009, regia James Cameron), în alta sunt discipolii lui Greenaway care susţin sus şi tare că filmul narativ e mort şi de o altă parte se găsesc adepţii filmului interactiv, curent proaspăt şi previzibil, sortit mediocrităţii. Pe lângă aceştia sunt cei care cred în continuare în formatul clasic al cinematografiei. Dar până la urmă toate aceste schimbări nu vizează altceva decât forma enunţării, ambalajul, carcasa. Despre ce transmite filmul, despre mesaj, nu se pronunţă mai nimeni. Acest element zburdă nestingherit prin ceaţa gri a liberului-arbitru.
Este dreptul nostru fundamental să verbalizăm, să scriem sau să ilustrăm tot ce ne trece prin cap. Acest drept nu trebuie încălcat. Nu sugerez asta. Sunt doar uimit de eficienţa cu care acestă independenţă în care ne scăldăm a alterat simţirea noastră. Mă sperie viteza cu care latura întunecată a libertăţii de expresie s-a organizat şi s-a repezit pe muncă. În sfârşit, sunt dezamăgit de abandonul cinematografului de artă, atât pe direcţia public-film, dar mai ales din sensul opus, dinspre autor înspre spectator. Adevăraţii păstori şi-au părăsit turma închizându-se în turnul lor de fildeş, iar bietele oi alergă acum bezmetice de la o adăpătoare la alta.
Este una dintre misiunile echipajului Marele Ecran de a descoperi noi izvoare de creativitate în cinema (care nu prea ajung sub lumina reflectoarelor, nici măcar a festivalurilor locale) şi de a le face cunoscute şi vouă. Anul trecut am început seria de proiecţii speciale cu scurtmetrajul The Crossing al lui Cristian Pleş. Începem 2013 cu "lucrarea de licenţă" a altui tînăr regizor în al cărui viitor credem: mediumetrajul Proprietara (de Vlad Dragomirescu). Un film produs în Timişoara cu o sută de lei (!!!) şi o mînă de colaboratori inimoşi. Mîine seară, de la ora 18.00, în cadrul cinematecii din aula BCUT, îi puteţi întîlni pe cîţiva dintre ei. După proiecţie: Q & A. Prezintă Marian Rădulescu şi subsemnatul. Intrare liberă. Mai jos, am desprins cîteva idei din "partea teoretică" a lucrării de licenţă ("Filmul: cîrmă culturală") a timişoreanului Vlad Dragomirescu.
"Cinematografia viitorului este un subiect aprig dezbătut. Într-o parte sunt cei cu 3D-ul, adepţi ai zeului Avatar (2009, regia James Cameron), în alta sunt discipolii lui Greenaway care susţin sus şi tare că filmul narativ e mort şi de o altă parte se găsesc adepţii filmului interactiv, curent proaspăt şi previzibil, sortit mediocrităţii. Pe lângă aceştia sunt cei care cred în continuare în formatul clasic al cinematografiei. Dar până la urmă toate aceste schimbări nu vizează altceva decât forma enunţării, ambalajul, carcasa. Despre ce transmite filmul, despre mesaj, nu se pronunţă mai nimeni. Acest element zburdă nestingherit prin ceaţa gri a liberului-arbitru.
Este dreptul nostru fundamental să verbalizăm, să scriem sau să ilustrăm tot ce ne trece prin cap. Acest drept nu trebuie încălcat. Nu sugerez asta. Sunt doar uimit de eficienţa cu care acestă independenţă în care ne scăldăm a alterat simţirea noastră. Mă sperie viteza cu care latura întunecată a libertăţii de expresie s-a organizat şi s-a repezit pe muncă. În sfârşit, sunt dezamăgit de abandonul cinematografului de artă, atât pe direcţia public-film, dar mai ales din sensul opus, dinspre autor înspre spectator. Adevăraţii păstori şi-au părăsit turma închizându-se în turnul lor de fildeş, iar bietele oi alergă acum bezmetice de la o adăpătoare la alta.
[...]
Partea
practică a proiectului meu de licenţă, Proprietara, nu dă
nici un răspuns, în schimb adresează o întrebare pe care o consider esenţială.
Pentru ca această întrebare să-şi găsească destinatarul a trebuit să creez un
mediu al identificării. În această direcţie am construit personajele,
situaţile, structura. Am ales interpreţii (doar Bogdan Untilă are şcoală de
actorie) după un criteriu mai neortodox, dar destul de folositor. Personajul
„D-na Gloria” mi-a fost inspirat inconştient de către mama mea (Maria Dragomirescu, n.n.). Abia scriind o
a patra variantă a scenariului am realizat că ea trebuie să-l şi joace, nu doar
să îl determine.
Personajul
„Marius”, protagonistul, este interpretat de Tudor Buican, prieten bun din
liceu şi studenţie. L-am ales pe el datorită vastei sale experienţe în ceea ce priveşte
coabitarea studenţească a unori tineri din provincie. Bogdan Untilă, interpretul
lui „Ionuţ”, de asemenea vechi prieten atât cu mine, cât şi cu Tudor. Mai mult
decât atât, amândoi îmi cunosc şi îmi respectă mama, care ca formare, este
profesor de fizică. Cele două fete sunt în viaţa reală tot eleve de liceu. Primind astfel de
ingrediente de-a gata, făurirea acestui exerciţiu final s-a concretizat mai
curând într-un proces de selecţie, decât într-unul de creaţie. Doar vrabia nu
era de fapt vrabie, ci un pesăruş japonez cumpărat dintr-un magazin de animale,
care, după cum se vede în penultima secvenţă, îşi „joacă” libertatea
ireproşabil.
[...]
Realizarea nu este punctul forte al acestui
exerciţiu. În sprijinul ei pot invoca atmosfera sonoră (nicidecum
calitatea sunetului), un oarecare ritm al montajului, precum şi ritmul impus de
construţie.[...] Cred că meritul cel mai de seamă al acestui demers
practic, se rezumă până acum la buna colaborare şi înţelegere a celor care s-au
implicat în realizarea lui.
Am filmat cu mama în sufrageria de acasă, de la Timişoara, apartamentul băieţilor fiind la doar cinci minute de mers pe jos. Am folosit ca aparatură o cameră foto DSLR împrumutată, din seria Sony Alpha. Sunetul, aşa cum e el, l-am tras cu o cameră Panasonic dotată un cu microfon mai bun decât cel de pe DSLR. Am dat 70 de lei pe pescăruşul japonez, costul întregii producţii oprindu-se în jurul sumei de 100 de lei. Secvenţa de la gară, am filmat-o în Bucureşti o săptămână mai târziu. Mă onorează faptul că cei care au ales să se implice în realizarea acestui proiect au făcut-o crezând în importanţa întrebării din scenariu." (Vlad Dragomirescu)
Am filmat cu mama în sufrageria de acasă, de la Timişoara, apartamentul băieţilor fiind la doar cinci minute de mers pe jos. Am folosit ca aparatură o cameră foto DSLR împrumutată, din seria Sony Alpha. Sunetul, aşa cum e el, l-am tras cu o cameră Panasonic dotată un cu microfon mai bun decât cel de pe DSLR. Am dat 70 de lei pe pescăruşul japonez, costul întregii producţii oprindu-se în jurul sumei de 100 de lei. Secvenţa de la gară, am filmat-o în Bucureşti o săptămână mai târziu. Mă onorează faptul că cei care au ales să se implice în realizarea acestui proiect au făcut-o crezând în importanţa întrebării din scenariu." (Vlad Dragomirescu)
Globurile de Aur 2013: Invingatorii
Noaptea trecuta s-au decernat premiile celei de-a saptezecea editie a Globurilor de Aur. In categoriile importante s-a repetat istoria de la Critic's Choice Awards, cu o exceptie: Christoph Waltz l-a "batut" pe Philip Seymour Hoffman la rubrica Cel mai bun actor in rol secundar. Dar Ben Affleck a fost din nou rasfatat. Prin urmare consideram ca si la Oscar Argo are prima sansa la cel mai bun film. Insa ne plac surprizele. In ce priveste televiziunea ne gandim ca am face bine sa vedem si noi Homeland si Game Change.
FILM
Best Motion Picture, Drama: "Argo"
Best Motion Picture, Comedy or Musical: "Les Misérables"
Best Actress, Drama: Jessica Chastain, "Zero Dark Thirty"
Best Actor, Daniel Day-Lewis, "Lincoln"
Best Actress, Comedy or Musical: Jennifer Lawrence, "Silver Linings Playbook"
Best Actor, Comedy or Musical: Hugh Jackman, "Les Misérables"
Best Director: Ben Affleck, "Argo"
Best Supporting Actress: Anne Hathaway, "Les Misérables"
Best Supporting Actor: Christoph Waltz, "Django Unchained"
Best Foreign Language Film: "Amour"
Best Animated Film: "Brave"
Best Screenplay: Quentin Tarantino, "Django Unchained"
Best Original Score: Mychael Danna, "Life of Pi"
Best Original Song: "Skyfall" (music and lyrics by Adele and Paul Epworth), "Skyfall"
TELEVIZIUNE
Best Series, Drama: "Homeland," Showtime
Best Series, Musical or Comedy: "Girls," HBO
Best Actress, Drama: Claire Danes, "Homeland"
Best Actor, Drama: Damian Lewis, "Homeland"
Best Actress, Comedy or Musical: Lena Dunham, "Girls"
Best Actor, Comedy or Musical: Don Cheadle, "House of Lies"
Best Miniseries or Movie: "Game Change"
Best Actress, Miniseries or Movie: Julianne Moore, "Game Change"
Best Actor, Miniseries or Movie: Kevin Costner, "Hatfields & McCoys"
Best Supporting Actress: Maggie Smith, "Downton Abbey"
Best Supporting Actor: Ed Harris, "Game Change"
Best Series, Drama: "Homeland," Showtime
Best Series, Musical or Comedy: "Girls," HBO
Best Actress, Drama: Claire Danes, "Homeland"
Best Actor, Drama: Damian Lewis, "Homeland"
Best Actress, Comedy or Musical: Lena Dunham, "Girls"
Best Actor, Comedy or Musical: Don Cheadle, "House of Lies"
Best Miniseries or Movie: "Game Change"
Best Actress, Miniseries or Movie: Julianne Moore, "Game Change"
Best Actor, Miniseries or Movie: Kevin Costner, "Hatfields & McCoys"
Best Supporting Actress: Maggie Smith, "Downton Abbey"
Best Supporting Actor: Ed Harris, "Game Change"
lista completa cuprinzand nominalizarile aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)