marți, 9 noiembrie 2010
Cami+Leo
Am o perioada creativa sub zero, asa ca o sa va trimit cateva clipuri care sa demonstreze doar calitatile micutei Toshiba Camileo S10. Primul e un wide-shot.
Al doilea e un close-up - putin stabilizat post-filmare, deoarece am uitat sa activez functia de stabilizare cand am filmat. Da, imi tremura mainile foarte tare de obicei.
Si al treilea ... doar pentru ca nu poti da gres cu animale. Sunt prea dragute. In cazul de fata catelusa mea si una dintre pisici.
Toate au fost filmate in 1080p. Nu am umblat deloc la culoare sau alte setari. Totul e redat exact cum a fost filmat. Dupa cum observati, toate sunt filmate ziua. Daca nu e lumina buna, din pacate, calitatea scade drastic. Si cum nu ma pricep la a seta lumini artificiale, am preferat sa va arat ce poate face camera in conditii de lumina naturala. Are flash dar nu ajuta prea mult. Are digital zoom x4 (x2 in caz de 1080p) - util in unele cazuri. Sincer habar nu am cat tine bateria... dar tine muuult! Programul de editare care insoteste camera e mult prea simplist.
Despre pret nu pot comenta deoarece am castigat-o ( le multumesc inca o data organizatorilor si sponsorului 3e). Ideea principala e ca Toshiba Camileo S10 e camera perfecta "de buzunar", sa-i zic asa. E optima pentru cazurile uai-ce-tare-ar-fi-acuma-sa-am-o-camera-de-filmat-la-mine. Nu gasesc un atribut mai potrivit. Aaa...da. Si pozele arata cam asa.
Am rugat-o pe Mira sa spuna cate ceva si despre ea:
Nu stiti ce spune si Don Draper? Nu e politicos sa vorbesti despre propria persoana :) Cel putin asta sustine el ca a fost invatat crescand in Midwest. La fel si eu, crescuta aici in vestul Romaniei. Ce pot sa spun este ca am terminat o facultate "ne-inginereasca" in Timisoara; ca nu imi pare rau, dar ca imi este dor de matematica si de programare uneori. Nu am fost un student bun si asa am ramas. Prin urmare acum sunt la master, dar mai bine n-as fi. Ce vreau este sa vad lumea si sa ma intorc acasa :) Cred ca deja ati aflat cam multe despre mine.
Va salut, oameni pentru care vizionarea unui film inseamna mai mult decat o modalitate de petrecere a timpului in surplus!
duminică, 7 noiembrie 2010
Pseudokinematikos
Multa lume are impresia ca "noul val minimal romanesc" s-a nascut din neant. Putini mai stiu ca s-au facut filme mari si inainte de 1990. Si mai putini sunt acei ce vor sa le (re)vada azi. Pentru acesti curajosi a scris Marian Radulescu un "Fals tratat de cinema romanesc": Pseudokinematikos. Autorul impreuna cu echipa Marelui Ecran isi doresc ca volumul sa ajunga fix la destinarii lui. Prin amabilitatea editurii Theosis din Oradea (unde tocmai a intrat in tipar) vom oferi 9 volume pentru cele mai interesante cronici la unul din urmatoarele filme: Meandre si 100 lei de Mircea Saucan, Padurea Spanzuratilor de Liviu Ciulei, Reconstituirea de Lucian Pintilie, Concurs si Pas in doi de Dan Pita, Secvente de Alexandru Tatos, Nunta de Piatra de Mircea Veroiu & Dan Pita, Proba de microfon de Mircea Daneliuc si Moara cu Noroc de Victor Iliu (top ten-ul lui Marian din filmografia romaneasca). Cei interesati au la dispozitie patru saptamani incepand de azi, 7 noiembrie. Castigatorii vor fi anuntati deci duminica, 5 decembrie, in ajun de Mos Nicolae. Asteptam recenziile voastre la adresele din contact si va avertizam ca unele vor fi publicate pe blog. Noua dintre ele vor fi rasplatite cu Pseudokinematikos. O carte a carei prefata am fost onorat sa o scriu (mai jos puteti citi un extras).Cinefilul e pe cale de dispariţie. Locul său pe scara involuţiei e luat de o specie nouă, mutantă: cinevoratorul. Îl puteţi recunoaşte după hămeseala cu care înfulecă, fără discernământ, orice film i-ar ieşi în cale. Cinevoratorii născuţi după 1989 au o scuză: au crescut cu cinematograful de consum. Le-ar fi şi greu să pătrundă în Zonă fără o călăuză pricepută. E vorba de Zona filmului desăvârşit, Zona „filmului ca icoană”, cum îi place lui Marian Rădulescu să o numească. Pseudokinematikos şterge cu bucurie praful de pe aceste „antichităţi” - asa le alinta autorul, duios-ironic. E ca un catalog numismatic pentru un arheolog care vrea să deosebească o monedă originală de o piesă contrafăcută.
Până la urmă, ceea ce face Marian Rădulescu e muncă de restauraţie a unor opere, pe nedrept îngropate, din ultima jumătate de veac. Pentru autor e o datorie de onoare să aşeze la locul lor filme şi regizori rătăciţi pe coridoarele memoriei colective. În ciuda titlului, Pseudokinematikos explorează exclusiv Zona cinema-ului viu, adevărat. Teritoriul cartografiat de autor (filmografia românească din şi de după „Epoca de Aur”) este unul mai degrabă personal decât exhaustiv. Pentru cine vrea să cerceteze Meandre, 100 lei, Singurătatea florilor, Nunta de piatră, Sfârşitul nopţii, Imposibila iubire, Concurs, Pas în doi şi multe altele, nu îmi pot imagina o călăuză mai devotată şi mai competentă. Reflecţiile sale lucide şi cuprinzătoare nu se opresc doar la munca regizorilor. Pentru ca harta să fie completă îi include în peisaj şi pe ceilalţi cineaşti, nu întotdeauna remarcaţi de critica de specialitate: operatori, scenografi sau compozitori de muzică de film. Indicii de orientare sunt presărate la tot pasul (atenţie la notele din subsolul paginii!).
Cronicile lui Marian Rădulescu vorbesc mereu despre unul şi acelaşi lucru: sensul adevăratului cinema este de a lumina şi ilumina. De a atrage reflecţia, nu de a distrage. De a educa gustul, nu de a-l perverti. De a curăţi ochiul, nu de a-l sminti. Ceea ce ţineţi în mână nu este o carte. Pseudokinematikos este o hartă. Cine se apleacă asupra ei cu atenţie va descoperi comorile uitate ale filmografiei româneşti din perioada comunistă. Va desluşi valorile autentice şi neperisabile ale cinematografului dintotdeauna. Şi, poate, drumul spre Zonă.
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
The Piano Tuner of Earthquakes (2010)
Fratii Quay nu sunt prea cunoscuti in cinema (se ocupa mai mult cu animatii de papusi si decoruri pentru teatre) insa au un film care m-a luat prin surprindere. The Piano Tuner of Earthquakes este o extravaganta vizuala remarcabila si o poveste fantastica de pe teritoriul intunecat al 'doctorului' in fabule supra-realiste Jean Piere Jeunet. Pastrand proportiile, desigur. Ei sunt cvasi-anonimi, francezul e un nume consacrat. Si in plus, Jeunet are talentul de a transforma drama in comedie neagra si a o opera intriga in straturi pe cand la fratii Quay predomina reflectia ambigua a personajului si un anumit fatalism. Dar misterul si bogatia de elemente vizuale te coplesesc acolo unde ritmul povestirii se afunda intr-o melancolie linistita.
Pe scurt e vorba de un om de stiinta ciudat, Emmanuel Droz, care lucreaza pe o mosie impadurita si aparent rupta de lumea reala la un proiect grandios. El a construit niste masinarii complexe numite 'automate' capabile sa redea sunete de o inalta muzicalitate si pune la cale un spectacol de opera absolut. Doar ca mai are nevoie de solista principala si astfel o ucide ocult pe Malvina von Stille, sustragand-o la clinica si, in mod bizar, redandu-i viata dar si o minte ratacita. Fernando Felisberto e un acordor de piane pe care Doctorul il chema la vila sa pentru a-i acorda automatele muzicale insa acesta se vede prins intr-un paienjenis de intriga doctorului, ale carui intentii ii par mai mult decat suspecte. Curand incepe sa aibe vise ciudate si capata un interes pentru pacienta catatonica si povestea ei.
Construit intr-o atmosfera tenebroasa, cu muzici hipnotice, voci si soapte, decoruri expresiviste si o naratiune fragmentata, filmul e ca un vis din care tot te trezesti simtind ca ai pierdut niste elemente. Adevarul e ca ii lipseste o anume coerenta dar poate asta e intentia, filmul aparand ca o rememorare a drumului ce l-a adus pe Felisberto sa-si acordeze cutremurul vietii. In plus fratii Quay se pare ca sunt faimosi pentru ermetismul creatiilor lor, frumusetea vizualelor si mizanscena acoperind mult din simbolica bizara a referintelor lor. Multe scene sunt asa la granita dintre vis si cosmar, fara a aluneca in horror ci doar in inexplicabil. Exista o subtila poveste despre o furnica prinsa in capcana unei ciuperci, doctorul se cheama "un vindecator de minti" el fiind totodata om de stiinta si compozitor amator, exista referinta la privighetoare, una din pasarile incarcate de simbolism, fiind atat muza artistului cat si creatoare de sunete divine. Pe final mai merita precizat ca producatorul executiv al acestei chestioare e Terry Gilliam. Enjoy.
Trailer
vineri, 5 noiembrie 2010
Autobiografia lui Nicolae Ceausescu (2010)
Nu stiam la ce sa ma astept cand am mers la Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, filmul cu care Andrei Ujica a fost invitat la Cannes in primavara. Cred ca ma asteptam la un documentar in acceptiunea clasica a termenului, un film-portret explicativ al dictatorului. M-am inselat. Autobiografia e un autoportret. Poate ca editarea i-a apartinut regizorului dar continutul e creatia lui Ceausescu. E ca si cum fostul dictator care ne-a mancat 35 de ani din viata ar veni si-ar spune "fratilor uite ce-am facut eu pentru voi". In imagini. Si ne-ar arata discursuri demagogice, plimbari regizate, vizite facute in state comuniste si imperialiste, receptii de stat si primiri de presedinti, elanul muncitoresc cu care se construia in Bucuresti, sedintele de comitet. O colectie de filmari oficiale, comandate sau arhivate de comunisti, din care vedem figura unidimensionala a unui personaj politic: Tovarasul. Nu e entartaining, ca sa trimiti masele intr-o sala de film din epoca de aur si sa inghete 3 ore ascultandu-l pe acelasi dictator. Dar l-as include in arhiva Facultatii de Stiinte Politice sau a celei de Jurnalism. Pentru ca filmul e subtil si ceea ce contine vorbeste destul de clar: ei ne-au condus cu vorbe goale iar noi ne-am lasat condusi cu burtile goale.
Lucrul care te frapeaza inca din prima jumate de ora, dupa funeraliile lui Dej (moment istoric pe care eu sincer nu mi l-am imaginat atat de plin de jale, proletariatul tarii tinand 5 minute de reculegere), sunt aplauzele in masa. Zici ca socialismul asta comunist s-a ridicat pe o generatie de aplaudaci. Se aplauda in masa, peste tot, la congrese, la intalniri oficiale, vizite de lucru, sedinte, pe campuri, pe strazi, pe santiere, aplaudau taranii, tovarasii, muncitorii, conducatorii, toti se apludau unii pe ceilalti. Oare ce naiba patea ala care nu aplauda? Privind acum de la distanta celor 20 de ani de luciditate figurile politicii de atunci iti par niste caricaturi. Asculti discursurile unui om mediocru si te miri cum au putut niste vorbe goale sa aibe o asemenea forta. "Materialismul dialectiv marxist-leninist" era o sintagma care pur si simplu inchidea gura jurnalistilor. Ceausescu era si el un "presedinte-jucator". Ii inchide gura unul jurnalist cehoslovac care il intreaba ce diferenta era intre declaratia lui dintr-un loc cu cea din alt loc cu o replica ce-ar sugera agerime ("Le aveti pe amandoua, cititi-le") dar care mie imi sopteste ca omul habar n-avea despre ce era vorba. Ujica strecoara la montaj exact acele bucati care-l arata pe Ceausescu oficial si "intelectual vulnerabil". Dincolo de ideologia sforaiotare recitata te-le-gra-fic putem intui un om foarte indepartat de calitatile unui politician necesare pentru a carmui 20 000 000 de oameni. Si atunci cum? Probabil cu ajutotul unui sistem institutionalizat. Partidul unic.
Nu exista raspunsuri. Exista doar intrebari. Si exista vina, poate colectiva, poate specifica unui grup restrans. Ori poate nici vina nu e, doar o conjunctura fatala a istoriei. Nici nu cred ca filmul lui Ujica are intentia de a raspunde. Poate vrea doar sa ne mire inca o data asupra paradoxului acestui episod. Ceea ce a starnit filmul este o multime de comentarii si analize, critica filmului romanesc abordand tot felul de pozitii, incercand sa clasifice sau sa explice lucratura regizorului roman. ALS il considera "un lungmetraj de ficţiune cu personaje reale". Lucian Maier il "declara" un paradox si chiar merita sa cititi articolul sau. Spicuim cateva randuri care sa arunce o lumina mai edificatoare asupra filmului lui Ujica:
Lucrul care te frapeaza inca din prima jumate de ora, dupa funeraliile lui Dej (moment istoric pe care eu sincer nu mi l-am imaginat atat de plin de jale, proletariatul tarii tinand 5 minute de reculegere), sunt aplauzele in masa. Zici ca socialismul asta comunist s-a ridicat pe o generatie de aplaudaci. Se aplauda in masa, peste tot, la congrese, la intalniri oficiale, vizite de lucru, sedinte, pe campuri, pe strazi, pe santiere, aplaudau taranii, tovarasii, muncitorii, conducatorii, toti se apludau unii pe ceilalti. Oare ce naiba patea ala care nu aplauda? Privind acum de la distanta celor 20 de ani de luciditate figurile politicii de atunci iti par niste caricaturi. Asculti discursurile unui om mediocru si te miri cum au putut niste vorbe goale sa aibe o asemenea forta. "Materialismul dialectiv marxist-leninist" era o sintagma care pur si simplu inchidea gura jurnalistilor. Ceausescu era si el un "presedinte-jucator". Ii inchide gura unul jurnalist cehoslovac care il intreaba ce diferenta era intre declaratia lui dintr-un loc cu cea din alt loc cu o replica ce-ar sugera agerime ("Le aveti pe amandoua, cititi-le") dar care mie imi sopteste ca omul habar n-avea despre ce era vorba. Ujica strecoara la montaj exact acele bucati care-l arata pe Ceausescu oficial si "intelectual vulnerabil". Dincolo de ideologia sforaiotare recitata te-le-gra-fic putem intui un om foarte indepartat de calitatile unui politician necesare pentru a carmui 20 000 000 de oameni. Si atunci cum? Probabil cu ajutotul unui sistem institutionalizat. Partidul unic.
Nu exista raspunsuri. Exista doar intrebari. Si exista vina, poate colectiva, poate specifica unui grup restrans. Ori poate nici vina nu e, doar o conjunctura fatala a istoriei. Nici nu cred ca filmul lui Ujica are intentia de a raspunde. Poate vrea doar sa ne mire inca o data asupra paradoxului acestui episod. Ceea ce a starnit filmul este o multime de comentarii si analize, critica filmului romanesc abordand tot felul de pozitii, incercand sa clasifice sau sa explice lucratura regizorului roman. ALS il considera "un lungmetraj de ficţiune cu personaje reale". Lucian Maier il "declara" un paradox si chiar merita sa cititi articolul sau. Spicuim cateva randuri care sa arunce o lumina mai edificatoare asupra filmului lui Ujica:
"Într-un eseu din 2006, Post-scriptumul comunist (apărut în română la Editura Idea în 2009), Boris Groys (care predă estetică la Universitatea de Artă şi Design din Karlsruhe) vorbeşte despre imposibilitatea de a depăşi ideologic sistemul comunist, fiindcă în interiorul său se află toate contradicţiile posibile, asumate simultan. Comunismul este un sistem paradoxal în măsura în care are în interior toate posibilităţile de exprimare: ideea, critica ideii (adică opusul ideii) şi chiar autocritica (pe care trebuie să şi-o facă cel care propune ideea). Astfel, comunismul e un sistem care nu mai poate fi interogat din exterior: dacă opusul ideilor propuse de acest sistem sînt deja dezbătute din interior, exteriorul e anulat. Cum mai poate fi criticat un astfel de sistem? Lucrînd cu aceeaşi realitate pe care el însuşi o propune: prin afirmarea paradoxului. Fiindcă edifică o autobiografie, Ujică e într-o poziţie paradoxală: hotărăşte în locul lui Ceauşescu ce date va conţine memoria fostului conducător, dar lucrează numai cu imagini prin care Ceauşescu se (re)prezenta în epocă, an după an. Adică intră în interiorul sistemului şi operează cu uneltele sale."
Mi se pare uimitoare comparatia pentru ca exact asta am simtit privind filmul, ca si cum montajul ar sustine aparent acea imagine elaborata de 'totul e bine, totul e minunat, totul merge struna'. Imaginea pe care Ceausescu si clica lui incercau s-o picteze aidoma mai puternicilor sai colegi in spalarea ideologica a creierelor, Kim Jong-Il si Mao Tze-tung, pe care i-a vizitat si din care s-a inspirat. Tot Ujica ne explica 'conditia dictatorului':
"Dictatorul de orice fel, dar mai ales cel ideologic, este, ca profil psihologic, foarte apropiat de artist, în ceea ce priveşte egoismul viziunii în care crede. Spre deosebire de artist, dictatorul lucrează cu oameni şi, în dauna acelor oameni, are şi posibilitatea de a-şi pune în practică integral egoismul. Artistul poate să-şi pună egoismul doar în propria operă, iar în practică nu poate să-şi chinuie decât familia şi prietenii, atât cât îi mai are. Pe când materialul de lucru al dictatorului este un corp social. Dar modul lui de raportare este acelaşi cu cel al artistului: opera lui este să-şi împlinească viziunea cu acest corp social." (continuarea in articolul Florentinei Ciuverca).
Obisnuit cu fel de fel de documentare partinitoare, cu comentarii si concluzii, am fost suprins ca filmul lui Ujica nu e unul moralizator sau tezist, apoi am inteles ca regizorul nu agreeaza genul asta de 'manipulare'. Autobiografia lui Ceausescu e mai mult un eseu, o prezentare, dar si in aceasta situatie pare la fel de one-sided.. Ceausescu-sided. Zic asta pentru cei care ar crede ca se poate invata istorie din el. Daca nu ai trait atunci, ca sa ai si cealalta fata a medaliei, de "dezinformezi" singur. La fel cum era dictatorul dezinformat ca in provincie e painea mai buna ca in capitala. De asta autobiografia lui are un final asa de neasteptat pentru autor. In mijlocul unui aparat de stat tot mai aglomerat, Ceausescu a pierdut perspectiva realitatii.
joi, 4 noiembrie 2010
Fotografii cu actori vii
Despre proiect: Actorii si fotograful reprezinta o serie de expozitii de arta fotografica în care 111 actori romani celebri sunt fotografiati în ipostaza simpla, cotidiana, a omului-actor. "Ei mor, domnule, si cati dintre ei au fotografii memorabile? Au murit Stefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ernest Maftei, Ilarion Ciobanu, Florian Pittis, Adrian Pintea, Colea Rautu, Sorin Gheorghiu, Marga Barbu, Nicu Constantin si Jean Constantin. Se pregatesc multi altii. Aratati-mi un portret artistic al acestor actori!", isi argumenteaza Simion Buia interesul pentru un proiect unic. Proiectul "Actorii si fotograful" a fost distins cu mentiune la Gala Societatii Civile 2010.
The Social Network (2010)
rating: Colectabil
N-a fost prea multa lume in sala la Reteaua de Socializare. Probabil erau acasa descarcandu-l de pe torrenti si impartasindu-si impresiile pe facebook. Dar asta nu conteaza intrucat filmul chiar e atat de bun incat sa-l impartasesti amicilor. David Fincher (Zodiac, Fight Club, Benjamin Button, Seven) a condensat in 2 ore un material de studiu ce ar putea fi bun de prezentat la una din conferintele astea de start-up, in care invata antreprenorii cum sa aibe succes in afaceri, dar n-a facut-o deloc in mod documentaristic si sec ci i-a dat o inima (sau chiar doua) si l-a imbracat in haina relatiilor inter-umane si a modului in care ele se transforma si ne transforma. Istoria facebook e asadar vazuta prin referiri succinte la momentele ei esentiale in cadrul procesului in care Mark Zuckerberg, CEO facebook, a fost chemat de co-fondatorul Eduardo Saverin si cativa colegi de la Harvard. Asa ca, rezumand in cateva cuvinte, The Social Network e tot o poveste universala despre prietenie, loialitate, lacomie si tradare, lucruri care le gasim atat in offline cat si in online.
Intr-o maniera parca cliseica lumii populate de geeks, totul se intampla din cauza unei fete. In iarna lui 2003, lui Mark Zuckerberg i se dau papucii si intr-un acces de furie mocnita si inlocuita de un sarcasm rautacios, tipul bloguieste niste 'mizerii' despre fosta si apoi, in 2 timpi si 3 miscari, fura pozele tuturor studentilor din caminele Harvard si scrie un site in care baietii s-o voteze pe cea mai fierbinte. Succes nebun, zeci de mii de hit-uri, la ora 4 dimineata pica reteaua universitatii si tanarul Mark ajunge in fata comisiei de disciplina. Gestul sau atrage atentia fratilor Winklevoss, studenti seniori cu pedigree nobiliar, care il coopteaza intr-un proiect de retea universitara care le-ar fi adus fetele in dormitoare. Mark insa avea un dinte impotriva selectilor membri ai cluburilor universitare si ii dribleaza genial realizand impreuna cu Saverin situl The Facebook, luand intreaga experienta sociala a vietii de faculta si punand-o online. De aici incolo filmul poate parea un studiu de caz asupra evolutiei unei idei cool: expansiunea in alte universitati, cooptarea lui Sean Parker (inventatorul Napster) si extinderea in Europa, atragerea de investitori, urcarea in liga superioara si, evident, indepartarea lui Saverin.
Dar The Social Network (bazat pe cartea The Accidental Billionaires a lui Ben Mezrich) nu este despre o retea de socializare ci despre niste oameni care si-au dorit sa iasa din anonimat. Despre niste personaje. Despre un duo amical sau in trio conjunctural in care fiecare incerca sa-si impuna propria viziune despre directia in care trebuie sa mearga. Jesse Eisenberg intrupeaza un Mark Zuckerberg arogant, frustrat, compulsiv, non-conformist, cinic si sarcastic dar foarte inteligent, chiar genial, aflat pe drumul la capatul caruia va ajunge cel mai tanar miliardar din istorie. Andrew Garfield (ati vazut Boy A) ofera un nou recital de actorie afisand un Eduardo Saverin deschis si prietenos, calm, de incredere si cu acea doza de umanitate care sa echilibreze lipsa aparenta de sentimente din tovarasul sau. Intre ei apare personajul lui Justin Timberlake (Sean Parker) care-l seduce la propriu pe Zuckerberg cu aspectul sau de om de scces care stie sa traiasca bine. Daca filmul e fidel realitatii concluzia ar fi ca Sean e cel care i-a "eliberat' mintea lui Mark, aratandu-i adevaratul potential al saitului.
Scenariul lui Aaron Sorkin e delicios in ce priveste dialogul, cam la fel cu cele scrise de Tarantino la modul de angajare a spectatorului. Replicile sunt aruncate in ritm mitraliat si nici macar n-ai timp de subtitrare. Personajele sunt bine conturate si poti sa le simti, atasandu-te de unele sau respingandu-le pe altele. O treaba buna a facut si Armie Hammer care i-a jucat destul de distinct pe cei doi frati, gemenii Winklevoss. Muzica lui Trent Reznor si Atticus Ros e si ea deosebita, atmosferica si electronica, bine adaptata la film si oarecum familiara celor care au vazut The Book of Eli (Atticus Ros a scorizat si acest film). Regia lui Fincher e completa, unind niste performante excelente, o imagine curata si aproape glossy, cu un scenariu dens, totul intr-un ritm sustinut de prezent/trecut care nu lasa loc de rataciri. Poate ca pare un pic artificial dar, hey, e un film despre efectele lumii artificiale asupra celei emotionale.
Trailer
miercuri, 3 noiembrie 2010
Visul Italian
rating: Colectable
Sigur ati vazut filmul (snuff-ul) romano-italian in care o asistenta din Râmnic incaseaza un pumn fatal la o statie de metrou din Roma. A rulat la toate televiziunile. Nu cred insa ca ati vazut Mar Nero (Marea Neagra), tot coproductie romano-italiana . A rulat neobservat la cinema (era cat p-aci sa trebuiasca sa cumpar inca un bilet si sa beneficiez de o vizionare "privata" la Studio, dar in ultima clipa au mai aparut doi spectatori). Nu-i de mirare ca n-a avut parte de public. N-are nimic spectaculos, nimic incendiar care sa aprinda o noua polemica vizavi de tensionatele relatii cu fratii nostri de "geanta latina", asa cum a facut-o Francesca. Asta nu inseamna ca subiectul e mai putin actual. Pe scurt, tanara Angela (angelica Doroteea Petre) pleca din Sulina "la munca" in Italia, undeva langa Florenta (nu Fiorentina cum auzit ca i se spune mai nou mandrului oras toscan, de cand Mutu bate cheleneri pe acolo). Angela s-a transferat pe traditionalul post de "badandă" - adica ingrijeste o batrana singura (Ilaria Occhini - premiul pentru interpretare la Locarno) in schimbul a cateva sute de euro pe luna si multe suferinte.
Mar Nero dezvaluie (dez)iluzia miilor de romani infectati de visul italian, dulce-amar. In speranta unui viitor mai bun pentru familie ajunge sa fie sacrificata tocmai familia. Avem parte si de scene amuzante, din care nu puteau lipsi vechile sarmale, manelele sau Ghita a lui Cleopatra Stratan. Odata ce depasim clash-ul (si cliseele) cultural(e), ramane prietenia dintre doi oameni care au ajuns unul langa altul de nevoie. Rolurile de inger pazitor se schimba prin rotatie intre cele doua protagoniste (nota bene: numele Angela, comun ambelor limbi, nu e intamplator).
Maia Morgenstern si Vlad Ivanov apar mai mult pe afis decat in film (unde figureaza in cateva mici scene). La roluri secundare ar fi trebuit trecuta muzica nostalgic-meditativa (Enzo Cassuci) ce potenteaza atmosfera poetica. Totul culmineaza cu replica "Tutto passa" in timp ce bacul pluteste incet pe Dunare spre intrarea in Marea Neagra. Tocmai aceasta curgere lenta a peliculei si o anume austeritate (specifica minimalismului romanesc) risca sa-i adoarma pe multi.
Pe scurt: E reconfortant sa vezi ca se poate aborda cu multa decenţă, fara tabloidizare, un subiect nevralgic. Mar Nero este la aceeasi departare de "noi ii stergem la fund pe italieni" cum e de "rumeni di merda". Trecand peste contextul socio-politic, e un film despre singuratate si dificultatea de a comunica tocmai cu cei apropiati. Sentimente la fel de dureroase in ambele limbi.
Trailer
marți, 2 noiembrie 2010
Agentul zero-saptezeci. De ani.
rating: Eroare
Din ciclul: VEDEM NOI UN FILM PROST CA SA NU DAI TU BANII PE ELRED nu e chiar prost, insa rateaza la mustata sansa de a fi o experienta repetabila (cum i s-a parut lui Richie). In primul rand demareaza greoi. Echipa de veterani de pe afis se reuneste in viteza intai (pana catre finalul filmului), ca si cum pelicula ar fi la fel de ramolita ca pensionarii CIA din film.
Actorii (Willis, Freeman, Mirren) nu au nicio tresarire diferita fata de morgile lor obisnuite, in afara de secundarii Brian Cox (in rolul spionului rus) si Richard Dreyfuss (in rolul bad guy-ului). Malkovich, cel mai celebru actor de la Hollywood al carui nume nu imi vine imediat in minte (glumeste si el pe tema asta in Being John Malkovich), parca isi continua rolul de tacanit din Burn after Reading. Cand se "dueleaza" cu o agenta cu fata porcina si trage un glont care despica racheta ce venea spre el, avem o scena amuzanta. Cand superbissima Hellen Mirren -dichisita in rochie de gala- se incalta in bocanci de comando ca sa manevreze o mitraliera de calibru greu, avem alta scena amuzanta. Si cam atat. Epilogul cu misiunea din Moldova a spionilor rablagiti vine deja prea tarziu.
Daca totul ar fi fost dus in zona asta de parodie dupa filmele cu spioni din timpul Razboiului Rece am fi avut probabil mai multe momente savuroase (in genul Machete, Expandebles sau macar Hot Shots, seria cu Lloyd Bridges, inegalabilul tata al lui Jeff Bridges). In ciuda aparentelor autoironice si a omagiilor pentru anii '80, RED urmeaza cu seriozitate logica unui "action" clasic intretesut cu o idila gen Sandra Brown (avem si obligatoriul sacrificiu din loialitate). E ca si cum Cotabita, Daminescu, Moculescu si Angela Similea s-ar apuca sa faca hituri house, pentru a fi din nou la moda.
RED (acronim pentru Retired, Extremely Dangerous) este un 007 cu Bonzi de 70 de ani, ceea ce n-ar fi rau daca n-ar fi plictisitor. Capitolul imagine & efecte speciale e la fel de obosit. Am numarat doua panoramari de 180 de grade: o data ca sa vedem ca Willis are singura casa fara decoratiuni de Craciun de pe strada lui si, a doua oara, ca sa vedem cum este incoltit de politie un agent aflat in mijlocul intersectiei. "Spargerea" sediului CIA de catre fostii agenti (acum vanati), e un capitol reusit si...singurul. In trei sferturi din replici, eroii se refera cu nostalgie la "glory days". Foarte corect: RED e la ani-lumina de glorie.
Cineva merita totusi felicitari. Anonimul care a ales titlul cu care RED a intrat in cinematografele romanesti: Greu de pensionat. In sfarsit, o adaptare inspirata. De doua ori inspirata. Face o trimitere inteligenta la zilele glorioase ale lui Willis (ceea ce va ademeni publicul in sala, cu gandul la seria Die Hard) si la zilele deloc glorioase pe care le traiesc pensionarii si pensionabilii acum, din Franta si pana in Moldova.duminică, 31 octombrie 2010
Hotii de biciclete
Pentru ca in noiembrie 1948 se lansa in Italia Hotii de Biciclete (Ladri di Biciclette), pentru ca duminica trecuta biciclistii au revendicat din nou strazile orasului si, in fine, pentru ca mi-a fost furata si mie o bicicleta din chiar curtea Primariei Timisoara, va recomandam un film-reportaj care in mod normal nu prea isi gaseste locul aici. E filmul indiferentei noastre.
Clasicul lui Vittorio de Sica a pus una din pietrele de temelie ale neorealismului italian, care e inca solida si astazi (dupa cum arata Roger Ebert). Hotii de Biciclete e filmat in locatie, cu actori amatori (protagonistul Lamberto Maggiorani/Ricci era muncitor in fabrica). In peisajul sumbru al Romei postbelice, Sica a creat o fresca simpla despre izolarea individului in sistemul social complicat si artificial in care (supra)vietuieste. Un film fundamental.Cele doua postere originale sunt desenate de Ercole Brini si fac parte din "colectia mea privata" (Italian Film Posters, Museum of Modern Art, 2003).
sâmbătă, 30 octombrie 2010
The American (2010)
The American face parte din categoria filmelor despre "asasinul contemplativ", acel personaj care, fie din cauza unui cod al profesiei adanc inradacinat in el, fie dintr-o circumstanta independenta de vointa sa, a devenit mai reflexiv asupra vietii sale. Cam ca Alain Delon in Le Samourai sau asasinul singuratic din The Limits of Control, doar ca Anton Corbijn nu-i nici un Melville nici vreun Jarmusch, asa ca Americanul devine un fel de cale de mijloc intre fabula franceza si extravaganta cinematica a lui Jim. Adica e frumos, rafinat si cu o doza de sensibilitate poetica care trimite la filozofia implacabilului destin. Adaugand la asta si o performanta excelenta din partea lui George Clooney obtinem un film destul de profund si castigam o experienta vizuala multumitoare.
Ecranizare a unui roman de Martin Booth, A very private gentleman, Americanul lui Anton Corbijn spune povestea unui tehnician al crimei, Jack/Edward, un tip impasibil si calculat care nu ezita sa-si ucida iubita in momentul in care izolarea i-a fost deconspirata si nu-si mai poate garanta siguranta. Stergand trecutul si implicit orice urma Jack reintra pe piata asasinilor acceptand o noua misiune din partea lui Pavel, caruia ii poarta o ascultare apropiata de loialitatea samurailor. Trebuie sa mearga intr-un sat izolat din Italia si sa confectioneze o arma speciala pentru o alta ucigasa cu contract. Iar intre timp sa faca tot posibilul pentru a scapa de conflictul interior care incepe sa-l muste. In aceasta privinta cred ca e demna de observat deteriorarea psihica a personajului jucat de Clooney si fisurile care apar in armura aparent inexpugnabila. Acolo, in solitudinea oferita de satul muntenesc, pe fundalul unor peisaje idilice si pitoresti, Jack are de ales intre doua salvari: cea sufleteasca oferita de preotul locului si cea trupeasca oferita de prostituata satului. Nefiind capabil sa renunte la conditia de asasin, anti-eroul sfarseste in aceeasi dilema legata de incredere sacrificand totul pe altarul dragostei. Oarecum cliseic insa modul in care filmul e construit si dus la sfarsit justifica scuza lipsa de originalitate, in sensul ca exista un anumit lirism in cinemaul lui Anton Corbijn iar cei care ati vazut Control, biografia lui Ian Curtis, stiti la ce ma refer.
Prin urmare The American are un rulaj molcom si un look de promovat turismul montan, datorat locurilor de filmare si muzicii, o poveste care sustine o intriga captivanta, nestiind cine sau de ce il urmaresc pe protagonist ori in cine poate avea incredere, asteptandu-te in orice moment la o tragere pe sfoara si o rasturnare de situatie, la care se adauga jocul actoricesc remarcabil al unui profesionist. Si, sa nu uitam, superbii sani ai domnitei Violante Placido, fiica lui Michel Placido (pentru cine-si aminteste Caracatita?).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)