vineri, 29 august 2025
"În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers"
REGIZOAREA ANA LUNGU DESPRE TRITON
Ana Lungu s-a născut în 1978 și a realizat până acum filme de lungmetraj selectate în mari festivaluri internaționale precum Locarno („Burta balenei”, în co-regie cu Ana Szel, 2010), Rotterdam („Autoportretul unei fete cuminți”, 2015) și Sarajevo („Un prinț și jumătate”, 2018). În așteptarea avanpremierei de la Timișoara a noului său film, "Triton", am discutat cu regizoarea despre resorturile și procesul de lucru la unul din cele mai importante filme de montaj românești. Interviu consemnat de Lucian Mircu.
Marele Ecran: Filmele tale de până acum au elemente autobiografice, dar e primul documentar. Cum ai ajuns să faci acest film?
Ana Lungu: Adesea, când cineva decide să facă un film de arhivă, o face din dorința de a lucra la un anumit subiect, pentru care merge la arhivă și caută imaginile de care are nevoie. În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers. Proiectul a început acum câțiva ani, când am descoperit rolele de peliculă de 8 mm ale unchiului meu, de profesie inginer, care și-a filmat familia din 1965 până în 1989.
M.E.: Ce te-a fascinat la imagini când le-ai descoperit?
A.L.: Majoritatea imaginilor din epoca comunistă pe care le știam, erau imagini oficiale, de propagandă, precum în filmul lui Andrei Ujică „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. Când am descoperit rolele filmate de unchiul meu pe 8 mm, am fost de-a dreptul fascinată de privirea necenzurată, de amator. Și un timp am încercat să realizez un film bazat exclusiv pe materialele familiei mele, dar procesul de lucru m-a făcut să descopăr și alte surse. Mai intâi vasta arhivă a profesorului de muzică, și apoi niște imagini rare filmate în 1942, în timp ce țara noastră era aliata Germaniei naziste.
.png)
M. E.: Cum a fost să lucrezi la un film de montaj, foarte diferit de ce ai făcut până acum, și într-o echipă extrem de mică? Mai exact mă refer la procesul de lucru împreună cu Dane Komljen.
A.L.: Am admirat întodeauna filmele lui Dane Komljen pentru originalitate și caracterul poetic. În mod special debutul lui „All the Cities of the North” și scurtmetrajul „Fantasy Sentences” m-au făcut să-l contactez. A venit la București în vara lui 2023 pentru două săptămâni și din prima zi ne-am înțeles extraordinar. Montam și scriam textul de Voice Over împreună în timpul zilei, noaptea eu îl înregistram și subtitram, iar dimineața o luam de la capăt. La finalul acestei perioade intense, dar foarte plăcute de lucru, filmul a fost practic gata. A fost una dintre cele mai frumoase colaborări profesionale, Dane s-a comportat foarte generos cu mine și cu filmul.
Un lucru pe care îl avem în comun este interesul pentru literatură și aș spune că literatura, mai mult decât cinemaul, ne-a inspirat în realizarea acestui film. În primul rând Sebald si Stepanova (autori din opera cărora și apar în film două foarte scurte fragmente), dar și Nabokov. Popovici - un profesor universitar de armonie muzicală din timpul războiului rece, - ni s-a părut de la început un personaj nabokovian, iar descoperirea ulterioară a „frumuseților de tot soiul” nu a făcut decât să confime.
M. E.: Te-ai cufundat/ afundat în studierea personajelor și arhivelor lor până la obsesie. De obicei, în artă, te absoarbe genul acesta de poveste când cauți să îți răspunzi și ție personal la o întrebare (sau la mai multe). În ce măsură a fost cazul aici?
A.L.: Adevărul este că la baza cercetării destul de laborioase, a stat inițial un motiv de producție. Mi-am dorit foarte mult o colaborare de coproducție cu Franța (pe care în final n-am obținut-o) si am lucrat timp de doi ani cu o echipă de francezi. Pentru aplicațiile la CNC francez, ei îmi cereau în continuu lucruri noi și practic asta a făcut să meargă atât de departe activitatea de documentare. Sigur, pe măsura ce avansam, devenea din ce în ce mai pasionant.
La acest proces a contribuit și o problemă de natură ortopedică, care mi-a redus semnficativ mobilitatea pe parcursul acestor ani și m-a „ajutat” să mă cufund în arhive.
M.E.: În epoca asta cu foarte multe sensibilități în societate, cum te apropii de un personaj fascinant dar cu multe ambiguități și umbre? Preocupările sale clandestine ar putea fi ușor blamate azi sau considerate scandaloase, intrând în contradicție cu normele morale. Cum scoți la suprafață povestea unui personaj controversat, la limita dintre o biografie reală și una cvasi-inventată?
A.L.: Mi se pare că filmul propriu-zis este răspunsul la aceste întrebări. Este vorba de nenumărate decizii legate de montaj, de selecția materialelor, de ce păstrăm și ce rămâne pe dinafară, al căror rezultat final este filmul. N-am avut o idee de dinainte despre aceste lucruri, pur și simplu le-am decis punctual.
M.E.: Poate mai important era să te întreb ce te-a fascinat pe tine la acest personaj, la Popovici?
A.L.: Cred că ce m-a apropiat cel mai mult de personajul compozitorului a fost dimensiunea de artist „nefaimos”. Filmul este și portretul unui artist nu foarte cunoscut.
M.E.: Da, te apleci asupra unor oameni obișnuiți prinși de Istorie, nu sunt Marie Curie-le sau Churchill-ii extraordinari din manuale. Ai aflat ceva nou din studiul acestor existențe 'anonime' privite dintr-o perspectiva temporală întinsă pe decenii?
A.L.: M-am aplecat asupra oamenilor obișnuiți pentru că am avut șansa să descopăr aceste materiale. Apoi, mi s-au părut cu atât mai valoroase cu cât veneau dintr-o epocă în care accentul se punea pe marile figuri ale istoriei și mai puțin pe existențele oarecare. Simt că m-a îmbogățit lucrul la film, fără să trag neapărat o concluzie depre perioadă.
M.E.: În final, o curiozitate personală: care e filmul tău favorit cu found footage, dacă ai vreunul?
A.L.: Nu neapărat un film, cât un cuplu de autori, Yervant Gianikian și Angela Ricci Lucchi. Din păcate, filmele lor se găsesc greu și de obicei la calitate proastă. La un moment se putea viziona pe youtube, în condiții bune, „Pays Barbare" - pe care l-aș recomanda oricui este interesat de found footage.
miercuri, 16 iulie 2025
Adrian Tamaș, drumeț pe Via
Încă de la începutul proiectului cu Via Transilvanica, asociația Tășuleasa Social și-a propus să facă traseul accesibil pentru cât mai multe persoane, indiferent de experienţă sau abilităţi. De exemplu, Adrian Tamaș e primul nevăzător care a străbătut 490 km pe Via Transilvanica în 9 zile, pe o bicicletă tandem. Anul trecut, la Via Transilvanica Maraton, a parcurs în tandem cu Ţolca Ionut 40 km, cu 1.500 m diferenţă de nivel, în doar 3 ore și 10 minute. S-au clasat pe locul 15 dintr-un total de 50 de participanţi. Adrian Tamaș a acceptat imediat invitația de a veni la Timișoara să vorbească după proiecția accesibilizată 'Apă și talpă'. Și e un mare efort, pentru că vine tocmai din Bistrița, acolo unde s-a născut proiectul Via Transilvanica dar și Asociația Rodo Transilvania, în care este implicat Adrian. Dar el nu se teme de traseele lungi. Interviu consemnat de Lucian Mircu.
Adrian Tamaș: Am 27 de ani. Eu nu sunt nevăzător din naștere. Am văzut perfect până la vârsta de 8 ani și apoi din cauza unei afecțiuni -numită degenerescență maculară- vederea mi-a scăzut aproape de zero până la vârsta de 15 ani. Acum disting lumină și umbre, fără contur, fără culori. De la 15 ani am fost nevoit să mă adaptez. Adică tot ce făceam în viața de zi cu zi, cu mersul la școală sau cititul, învățatul. Am reușit să rămân într-o școală de masă la Bistrița. N-am fost în școală specială de nevăzători. Mi-am continuat studiile la Cluj, la Facultatea de Psihologie. Am absolvit în 2022 și un master de consiliere, în același domeniu.
duminică, 13 iulie 2025
„Ne-ar ajuta ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri”
CORINA CIUNAE, DESPRE PROIECȚIILE ACCESIBILIZATE
Corina Ciunae e studentă la Comunicare și Relații Publice (la Universitatea de Vest din Timișoara) și visează să călătorească pe traseul Via Transilvanica. Pentru o persoană nevăzătoare nu e un lucru deloc ușor, dar nu imposibil. Corina e obișnuită cu traseele pline de obstacole. A povestit pentru Marele Ecran despre aventura de a ajunge la filmul „Apă și talpă” împreună cu trei colegi nevăzători: Mădălin Grădinaru, Ariana Pero și Ștefania Zaharia. Imediat după premiera la Timișoara de toamna trecută, au propus echipei accesibilizarea filmului. Ceea ce Fundația Cartea Călătoare a reușit într-un timp relativ scurt (pe platforma MovieReading). Trei din studenții pomeniți mai sus se pregătesc acum de o nouă aventură, de data asta la festivalul Ceau, Cinema!: Corina vine din Bacău (însoțită de sora ei), Mădălin vine din apropierea Bucureștiului iar Ariana, din Arad.
Lucian Mircu: Aș vrea să începem cu începutul. Iar începutul e caravana noastră cu „Apă și talpă”. La premiera de la Timișoara ați venit după film voi patru și mi-ați propus inițiativa asta foarte faină. Îmi amintesc că, după ce ați zis de accesibilizare, am spus toți într-un glas “Cartea călătoare”. În primul rând te-aș întreba cum de ați venit? Pentru tine, care a fost motivul să vii la un film despre o alergare prin țară, o proiecție neaccesibilizată?
Corina Ciunae: În primul rând am venit pentru că urmăream activitatea Tășuleasa Social și pagina Via Transilvanica. Am citit cartea lui Tibi Ușeriu, eram la curent cu subiectul. Am și avut ocazia să îi întâlnesc personal, cred că prin 2021 în Bacău. Au lansat cartea lui Tibi ca audiobook, tot cu fundația Cartea Călătoare. Încolțise deja în mintea mea ideea de a merge pe Via Transilvanica. Doresc în continuare să reușesc asta. Știind că proiecția de la Timișoara era în prezența echipei, am zis că e o șansă să fiu cu un pas mai aproape de visul meu de a merge pe Via Transilvanica și de a afla despre drum.
Lucian Mircu: Mi-ai povestit în discuția noastră anterioară că a fost o adevărată aventură doar să ajungeți la film și chiar să plecați de acolo. Nu cred că mulți oameni înțeleg de fapt ce efort înseamnă și cât de inaccesibil e drumul până la cinema și în general ideea asta de incluziune în societate, nu doar la filme.
Corina Ciunae: Noi eram încă la început în Timișoara, abia începuse anul universitar. Eram în anul întâi toți cei patru care am fost. Era totul nou, dar suntem și genul de persoane care nu se dau înapoi de la nou și încercăm tot felul de experiențe. Tocmai de asta, când am văzut proiecția, i-am căutat pe colegi mei și am zis: “ce ar fi să mergem?”. Am zis că luăm biletele acolo, fizic. Nu reușeam online, că nu sunt prea accesibile platformele de cumpărat bilete. Dar cum ajungem acolo era întrebarea.
Am reușit să ne facem programul în așa fel încât să fim toți împreună. Trei dintre noi eram la Universitate, o colegă era la cămin. Am fi pierdut mult timp să ne întâlnim toți patru și atunci am luat un Bolt, noi trei de la facultate, ea de la cămin. A fost iar o provocare să ne găsim acolo, să dăm un punct de reper șoferilor care ne-au lăsat totuși într-un loc necunoscut, că noi nu mai fusesem la Shopping City.
Da, a fost o aventură, că era la fel de complicat să ne ținem unul pe lângă altul, adică să știm unii de ceilalți unde suntem și mergeam câte doi ca să fim aproape. La un moment dat, ne-am pierdut unii de alții și am întrebat oamenii din mall. Le spuneam că mai trebuie să fie două persoane. Oamenii nu sunt obișnuiți și nu știu să ghideze, să ofere informațiile de care noi avem nevoie. Până la urmă am ajuns cu ajutorul celor de la Cinema City. Tot cu ajutorul lor am reușit să intrăm în sală și să ne găsim locurile.
Ne-am asezat toți patru la un capăt de rând și s-a nimerit să fiu eu pe scaunul de lângă celelalte persoane așezate lângă noi. A început filmul, eram toți foarte atenți. Ne-am dat seama că nu va fi foarte accesibil pentru că erau multe pasaje vizuale, multe secvențe video și cu mai puține informații. Am aflat apoi de kilometrii scriși pe ecran. La un moment dat, persoana care era lângă mine mi-a șoptit ceva și mi-am dat seama că începuse încet-încet să-mi descrie ce se întâmpla. Cine a mai rămas pe traseu, la ce kilometrii au ajuns, unde au fost, detalii pe care eu nu aveam cum să le știu. La rândul meu transmiteam mesajul mai departe către colegii mei și făceam ca un fel de telefonul fără fir, ca în copilărie. În felul ăsta ajungea informația și la ceilalți trei colegi ai mei.
Am fost surprinși. Inițial am crezut că acea persoană știe despre ce e vorba. Am întrebat după dacă a mai avut contact cu așa ceva: nu știa, pur și simplu a făcut asta în mod natural și s-a gândit că noi avem nevoie să știm acele informații. Și-a dat seama că nu avem acces la ele.
Lucian Mircu: Parcă în toată greutatea asta pe care ai descris-o până la a începe filmul și tot efortul de a ajunge la el, parcă ți se întinde o mână de niciunde.
Corina Ciunae: Da, toată greutatea asta pentru noi e o normalitate până la urmă, că asta e ceea ce trăim și nu avem cum să schimbăm noi lucrurile. Cu cât ieșim noi mai mult din casă, cu atât oamenii vor ști să reacționeze mai bine. Dar nici noi nu putem ieși din casă atât de mult dacă nu ne ajută societatea și infrastructura și multe altele.
Lucian Mircu: Mi-ai povestit că, inițial n-ai vrut să vorbești despre lucrurile astea și considerai că te vulnerabilizezi foarte tare, iar apoi ți-ai dat seama că numai vorbind despre ele se pot schimba lucrurile cu adevărat.
Corina Ciunae: Da, păi ca în situația de față. Am fi putut să ne mulțumim cu descrierea care ni s-a făcut. Dar atunci mi-a venit ideea: zic, cum ar fi să văd dacă chiar mi-ar plăcea să merg pe Via Transilvanica urmărind acest documentar cu totul. Adică să știu toate informațiile, mai mult decât am avut acces. Așa mi-a încolțit întrebarea pe care ți-am adresat-o când s-a finalizat proiecția.
Lucian Mircu: Despre ce crezi că ar fi interesant să vorbim după film? Interesant și pentru publicul care va veni, văzători și nevăzători.
Corina Ciunae: Viața ne-a pus în situația de a ne adapta. Eu cel puțin sunt genul de persoană care se adaptează. Mă adaptez eu și nu cer mediului să se adapteze la mine, deși nu e neapărat corect pentru că nu pot să fac asta la nesfârșit. Cred că ne-ar ajuta mult ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri ca și ceilalți. Nu ne diferențiază decât faptul că vedem diferit lucrurile. În sensul că nu le vedem fizic, dar știm ce se întâmplă în jurul nostru, suntem perfect conștienți. Poate să primim o mână de ajutor în loc de întrebarea „de ce nu sunteți însoțiți?” ar fi mult mai utilă. Nu știu, o discuție în care să înțelegem că nu e ceva ieșit din comun ca o persoană nevăzătoare să iasă din casă. La fel ca toată lumea avem și noi nevoie de socializare, de contexte, de a ieși cu prietenii să vedem un film.
Uite, când mergeam spre cinema, noi vorbeam despre cum o să fie și ce o să vedem. Ne-a întrebat șoferul de Bolt: „cum mergeți voi la film, că voi nu vedeți filmul?”. De ce spunem că mergem să vedem un film? Pentru că limba română e aceeași pentru toți, nu ne ferim să o utilizăm la fel ca toată lumea și atunci, da, văd și eu un film. Practic îl ascult, dar când sunt cu prietenii ne uităm și noi la un film. Dacă avem acces la o descriere audio sau la niște informații în plus e aproape egal. Pentru că primim aceeași informație prin ochii celui care l-a descris. Așa că nu văd de ce am spune că am ascultat un film și nu m-am uitat la un film.
Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema! După film vom vorbi pe bune despre incluziune la cinema și în drumeții.
vineri, 11 iulie 2025
,După cioate’, cu Mihai Gavril Dragolea
,După cioate’ e documentarul pe care aștept să îl văd de când am aflat că se filmează. Adică odată cu incidentul violent din toamna lui 2021, când documentariștii Mihai Gavril Dragolea și Radu Mocanu împreună cu activistul de mediu Tiberiu Boșutar au fost atacați în mijlocul unei păduri de un grup de 12 indivizi furioși. Am stat de vorbă cu Mihai Gavril Dragolea despre film, înainte de premiera de la Ceau, Cinema! O parte din interviu a fost publicat deja pentru Rock FM (consemnat de Lucian Mircu).
 |
| Mihai Gavril Dragolea |
Marele Ecran: De la un punct încolo, documentarul vostru nu mai e despre eșecul unui stat de a-și proteja pădurile, ci despre cum se radicalizează un om. În contextul ăsta, cu ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta în toată lumea, mi se pare cu atât mai relevant. În ce moment v-ați dat seama că povestea e în altă parte și când ați acceptat deturnarea ei?
Mihai Dragolea: Da, nu mai e doar despre Tiberiu, intrăm și noi în film. Când ești în spatele camerei, nu realizezi din prima ce se întâmplă. Ești concentrat pe filtrul ăsta: cameră, realitate și tu. Și dintr-o dată ne-a atras filmul în el ca pe niște personaje într-un joc video care trebuie să-și ducă misiunea la capăt. Când am primit primul pumn și am simțit cum trosnește craniul de la impact, parcă eram între realități. Cu camera în mână aveam instinctul ăsta că nu fac parte din realitatea pe care o filmez. Dar ghici ce? De fapt, faci parte.
Inclusiv noi cu filmul, fiecare a găsit un mod de a trece peste evenimentul acela cu bătaia și de a se concilia. Tibi a ajuns deputat. Radu, care nu își mai amintește ce s-a întâmplat în ziua aia, a făcut filmul și astfel a reușit să treacă peste moment. Și eu, cu plantația mea de copaci, cred că m-am împăcat că lucrurile nu sunt ceea ce credeam la început.
Marele Ecran: Și eu voiam să revin la punctul de plecare al filmului: motivația ecologică. Sunt deja și la noi filme, o mulțime de reportaje pe tema tăierilor ilegale de pădure. Reportajul lui Alex Nedea apare și în filmul vostru. Crezi că filmul mai poate avea un impact în zona asta sau vezi miza lui în altă parte acum?
sâmbătă, 21 iunie 2025
TIFF 2025: episodul 2
Răzvan Băloi e din nou la TIFF (unde altundeva?). Așa că mai trimite de acolo impresii la cald, cum a făcut de la debutul pe Marele Ecran. De fapt dovezi de iubire de cinema din ultimul drum și trei-patru zile cu TIFF, care curg una într-alta ca într-un vis lung și au șanse să-ți rămână pe cord ( dacă nu v-ați prins deja, am mixat în acest intro titlurile de mai jos):
Văzut tot la matineu, “Debut” (Debut, or, Objects of the Field of Debris as Currently Catalogued, r. Julian Castronovo, 2025) e un film american independent, destul de atipic pentru o ficțiune. Pare mai degrabă un documentar care surprinde o bucată din viața regizorului, de 27 de ani, 1m 85 și 70 de kilograme, singurele date concrete care apar în film despre el. În rest, acesta reconstruiește o poveste din trecut, care pare reală - investigarea dispariției unui falsificator de artă prin găsirea unor indicii într-o nișă din perete și prin folosirea unor tehnici de detectiv particular. De la un moment dat, devine greu de urmărit, fiindcă povestea conține o altă poveste și totul se transformă într-o enigmă și mai mare - dispariția regizorului însuși.
“Ultimul drum” (The Weeping Walk/Waarom Wettelen, r. Dimitri Verhulst, 2025) e exact despre ce scrie în titlu: drumul unui cortegiu funerar spre cimitir. Aparent - o dramă, în realitate - o comedie spumoasă (sau spumantă), căci drumul durează mai multe zile și trece prin mai multe țări. Ingrediente: prietenul “căcăcios” din grădiniță, șoferul dricului, o tipă care participă la toate înmormânările femeilor de vârsta ei pentru a-și găsi jumătatea (Tinder is overrated!), o cămilă, niște vameși haioși și un circ falimentar. La care se mai adaugă: traversarea cu bacul, trecerea graniței dintre Țările de jos și Belgia printr-un tunel, un chef cu coctailuri multiculti (rețeta: pui mai multe spirtoase, cam tot ce ai prin casă în același pahar și îl dai peste cap - credeam că noi am inventat asta în facultate, dar se pare că nu!) și mult, mult umor. Totul asezonat cu un dric cu personalitate, care e și el pe ultimul drum!
Dacă tot e Focus Estonia la Tiff, merg la “Idiotul” (Idioot, r. Rainer Sarnet, 2011). Ultimul film al regizorului, The Invisible Fight (Nähtamatu võitlus, 2023) mă intrigase prin estetică și subiect. Acum îl redescopăr pe Dostoievski printr-o abordare aparent modernă, dar cu aceleași arhetipuri umane și calități nuanțate de desfășurarea în totalitate a filmului într-o biserică (catedrala Luterană din Narva, dedicată țarului Alexandru al II-lea al Rusiei - după cum aveam să aflu ulterior). Același prinț Mîșkin, cu aceeași naivitate, într-o lume cinică și avară, același idiot sincer care încearcă să-i schimbe pe cei din jur. După film, unii ies contrariați, alții pun întrebări regizorului. Îl întreb și eu, să înțeleg mai bine referințele artistice prezente în film, dintre care se remarcă Pieta lui Michelangelo.
Închei ziua cum am început-o, cu un soi de film autobiografic, multipremiat, o coproducție Țările de Jos-Belgia, “Trei zile cu tata” (Three Days of Fish/Drie dagen vis, r. Peter Hoogendoorn). Creat de regizor dintr-o nevoie de împăcare cu sine, dar și cu tatăl său real, filmul curge frumos, în alb și negru, pentru a nu ne pierde în alte amănunte în afara relației tată-fiu. Tatăl, bolnav, mutat în Portugalia revine acasă timp de trei zile pe an pentru a-și rezolva diverse probleme administrative, de sănătate și sociale. Fiul, matur în înfățișare dar copil în purtare, arde de nerăbdare să petreacă aceste trei zile alături de tatăl său. Urmărindu-i în diverse ipostaze, de multe ori stânjenitoare, mă întreb care dintre ei e mai matur emoțional? În orice caz, emoțiile vin la sfârșit, după film, când regizorul ne dezvăluie că filmul e povestea vieții lui, filmat în locuri din trecutul familiei și ne deslușește semnificația titlului original al filmului “Trei zile de pește" (ca amănunt, în toate cele trei zile se servește pește la masă): perioada maximă pe care o porți suporta fără e deveni prea scârbit sau prea năpădit de emoții în prezența unui “ingredient” delicat.
“Dovezi de iubire” (Acts of Love/Kærlighedens Gerninger, r. Jeppe Ronde, 2025) e greu de dus. O comunitate New Age din Danemarca acceptă suflete pierdute în numele iubirii și nu judecă, statutar, pe nimeni. “Preoteasa” șefă ne aduce aminte de soția unui personaj meteoric din politica noastră recentă, prin discursul său încrezător că iubirea vindecă orice și că toată lumea ar trebui să iubească pe toată lumea. Hanna, un suflet rătăcit, dar cu încredere orbească în vindecare prin iubire începe să aibă îndoieli atunci când fratele ei mai mic sosește la “templu”. Treptat, atmosfera devine apăsătoare, pentru că trecutul vine ca un căpcăun din urmă, înghite și apoi tranformă prezentul într-un viitor de neacceptat, iar iubirea devine absurdă și viscerală.
“Miocard” (Miocardio, r. José Manuel Carrasco, 2025) mă atinge cel mai tare, deși la început nu înțelegeam de ce. Scenariul îmi părea cunoscut. Doi foști iubiți se întâlnesc după 15 ani, conversează și pare că se înțeleg. Dar discuția se transformă în ceartă și atunci totul se resetează, ca în Ziua Cârtiței. Aceeași zi reîncepe de mai multe ori și de fiecare dată pare că sunt șanse ca lucrurile să se rezolve. Dar în film apare un fel de alter-ego al personajului/tipului din buclă care ne dă o altă viziune asupra acțiunii. Și atunci apare twistul, care mă atinge, mă emoționează și înțeleg în sfârșit de ce.
Interior Zero (r.
Eugen Jebeleanu, 2025) e un film-experiment, care aduce pe ecran, dar și pe scena de după, trei actrițe care
joacă o “Cristina” - un arhetip
feminin ce se zbate să respire într-un București alienant, ostil și plin de
provocări. Cristina e asistentă/secretară la o corporație, fiică crescută de o mamă singură care lucrează în
Spania. E în căutarea iubirii vieții, dar și joacă în propriul film, pe
care îl vedem ca film în film. Și regizorul Eugen Jebeleanu
(cunoscut pentru Câmp de maci, 2020) e actor și simultan regizor al filmului din film. Ca
să fie totul mai încâlcit, aflăm de la acesta, la
sesiunea de Q&A că proiectul
cuprindea inițial cinci Cristine, nu doar trei.
miercuri, 18 iunie 2025
TIFF 2025: Make TIFF great again
 |
| My Late Summer Q & A |
 |
| Juana Macias Q & A |
