joi, 10 ianuarie 2013

Incursiune în necunoscut – The Deep Blue Sea


Apărut în 2011, The Deep Blue Sea este al șaptelea film al britanicului de 67 de ani Terence Davies, lansat la peste un deceniu de la precedentul lungmetraj de ficțiune, The House of Mirth (timp în care cineastul a mai oferit, în 2008, un documentar despre Liverpool, orașul său natal). 

Având până acum trei prezențe la Cannes, în 1988, 1992 și 1995, din care prima, cu Distant Voices, Still Lives, a fost recompensată cu premiul FIPRESCI, Terence Davies oferă în The Deep Blue See, un film ”lent și intimist” (Cinesseur) bazat pe o piesă a lui Terence Rattigan cu acțiunea în Londra anilor 50, drama unei femei prinse între o căsnicie banală cu un judecător mai în vârstă și o iubire fulgerătoare pentru un alt bărbat, fost pilot și participant la al Doilea Război Mondial.


Nimic nou până acum, doar că Davies nu numai că evită clișeele unei melodrame, ale unui triunghi amoros previzibil, dar pune mereu sub semnul întrebării felul în care suntem obișnuiți să etichetăm prin simplificare și clișeizare relațiile dintre personaje și sentimentele lor. Acest demers de chestionare a locurilor comune, prezente în tone de filme anual, nu se face însă prin scoaterea spectatorului din convenție (așa cum se joacă, de pildă, Leos Carax în recentul Holy Motors), ci tocmai prin construirea unui realism psihologic fără note false, a unei tensiuni veridice și neîntrerupte, a unei psihologii incerte a personajelor. 

Davies și Rattigan nu arată în niciun moment cu degetul, căutând vinovați și victime, ci doar ne fac părtași la trăirile unei femei, într-o societate cu reguli bine definite (unii ar spune conservatoare) și aflată în proces de recuperare după războiul devastator. 

Cineastul britanic are însă grijă să lase în plan secund contextul social și istoric (care are totuși o influență asupra vieții protagonistei), concentrându-se pe stările intense ale lui Hester, interpretată remarcabil de Rachel Weisz, care ”face unul din cele mai solide şi emoţionante roluri ale sale ever” (tot Cinesseur). De altfel, actrița a și fost nominalizată la Globurile de Aur din acest an pentru rolul său, intrând în competiție cu Jessica Chastain, Marion Cotillard, Helen Mirren și Naomi Watts.


Ritmul lent al filmului (ca disoluția fumului de la țigară), la care se adaugă muzica puternică și evocatoare de tristeți profunde a lui Samuel Barber și culorile șterse, purtătoare de melancolie, din imaginea lui Florian Hoffmeister, permite acumularea tensiunii și oferă spectatorului prilejul de a observa comportamente și nu ”acțiuni” (în sensul uzat al termenului) bazate pe resorturi precis definite. 

Imprevizibilul psihologic și comportamental al personajelor, dar și pașii înainte și înapoi chiar și din relația unor îndrăgostiți (legătura extramaritală dintre Hester și iubitul ei amintește deopotrivă de Antonioni, Wong Kar Wai și Bille August), oferă prilejul unei meditații despre cât de mult putem înțelege cu adevărat ce se află nu doar în sufletul celui de lângă noi, dar chiar și în abisul nostru interior.

Ionuț Mareș
          

2 comentarii:

  1. luat la vazut :) multumesc de teaser.

    RăspundețiȘtergere
  2. vazut aseara. excelent studiu asupra iubirii patologice. Rachel Weisz mi-a evocat o Anna Karenina care evita la mustata o sinucidere romantica (scena din statia de metrou e minunata)... ce comentariu psihologic mut, ce radiografie poetica a comportamentului de indragostit, ce constraste vizuale incantatoare, nu doar in clarobscurul pictural care parca o inconjura pe Weisz in momentele de depresie, dar si intre cele doua tipuri de "iubiri adevarate" care locuiesc aceeasi cladire: una pasionala, mistuitoare si sortita astfel nefericirii iar cealalta demna si lung intretinuta la foc mic (de proprietara si barbatul ei vb).

    RăspundețiȘtergere