joi, 31 ianuarie 2013

„Calul din Torino”. Să învăţăm a privi



I don't care about stories. I never did. Every story is the same. We have no new stories. We're just repeating the same ones. I really don't think, when you do a movie that you have to think about the story. The film isn't the story. It's mostly picture, sound, a lot of emotions. The stories are just covering something (Bela Tarr, interviu pentru Indiewire)



Ungurul Bela Tarr (n. 1955) este cel mai curajos cineast al momentului. Nu doar pentru că, după ce a realizat Calul din Torino (2011), a spus că nu va mai face filme, întrucât nu are ce să mai spună nou (During these 34 years of filmmaking, I've said everything I want to say. I can repeat it, I can do a hundred things, but I really don't want to bore you. I really don't want to copy my films. That's all).

Ci mai ales pentru că te învaţă să priveşti. Aşa cum puţini regizori o fac. Un spectator care nu a luat până acum contact cu opera sa şi ajunge la Tarr prin Calul din Torino trebuie să-şi cureţe în prealabil ochii şi mintea de tot ceea ce credea că ştie despre cinema.

Despre acel cinema al şabloanelor, al „acţiunii”, al manipulării emoţionale facile, al dezinteresului pentru viaţă şi moarte şi, în general, pentru tot ce este important în trecerea de la una la cealaltă. Despre acel cinema agresiv, gata să te bombardeze cu prefabricate.

Pentru că ultimul film al lui Bela Tarr (şi al soţiei sale Agnes Hranitzky), la fel ca precedentele, te eliberează. Şi te împinge la meditaţie. Te învaţă cum şi cât de important este să priveşti viaţa din jurul tău, cu ritualurile ei neschimbate de secole. Să te priveşti, în fine, pe tine însuţi, ca întruchipare a umanităţii. A unei umanităţi care l-a pierdut (sau a fost îndepărtată), dar încearcă să-l regăsească pe Dumnezeu, până când şi ultima lumină se va stinge.


Calul din Torino este, de fapt, despre aşteptarea sfârşitului, personal sau al întregii lumi (diferenţierea este irelevată). Despre împăcarea cu ireversibilul şi căutarea înţelepciunii. Despre deşertăciunea oricărei tentative de evadare, de ocolire a ceea ce este menit să se întâmple.

Prin lungi cadre-secvenţă alb-negru şi epurate aproape complet de dialog, Bela Tarr reuşeşte să surprindă metafizica fiecărui obiect sau gest. Observate lent, de la un cap la altul, acţiuni ca îmbrăcatul, scosul apei din fântână sau mâncatul unui cartof fierbinte nu au, la Tarr, încărcătură simbolică, însă nici nu sunt lipsite de semnificaţie: ele devin carnea de pe scheletul existenţei. Nimicurile din care e făcută viaţa noastră.

Cinemaul practicat de Bela Tarr nu este, aşa cum s-ar putea crede, unul observaţional, ci mai degrabă ontologic. Un cinema în care totul este minuţios construit (de la sunet şi muzică la scenografie şi interpretare actoricească) şi din care nu ai vrea să mai ieşi vreodată.

P.S. Filmul rulează la Noul Cinematograf al Regizorului Român din Bucureşti, dar e disponibil şi din surse "alternative"

Ionuţ Mareş

14 comentarii:

  1. Mi-au placut de nedescris Satantango si Werckmeister Harmonies de la Bela Tarr. "Calul din Torino" si "The Man from London" nu asa tare. Parerea mea de privitor e ca putea sa se opreasca inainte de astea 2.

    Si fara suparare, as avea niste inserturi pe text :)
    "Te învaţă cum şi cât de important este să priveşti viaţa din jurul tău, cu ritualurile ei neschimbate de secole."
    Haida de! :) Unu la mana ca "ritualurile alea neschimbate" le vezi in forma total neschimbata doar prin filme si mai putin in realitate. Si doi la mana - multe din traditii si ritualuri sunt o greutate si un nonsens pentru omul contemporan. Faptul ca nu se (prea) contesta ritualuri si traditii mi se pare o lipsa crunta de viziune si intelegere a realitatii. O povara mostenita pe care o taram dupa noi prin secole.

    Cat despre urmatorul pasaj - nu pot sa spun decat ca suna atat de inaltator incat e absolut ridicol:
    "Să te priveşti, în fine, pe tine însuţi, ca întruchipare a umanităţii. A unei umanităţi care l-a pierdut (sau a fost îndepărtată), dar încearcă să-l regăsească pe Dumnezeu, până când şi ultima lumină se va stinge."

    Ionut, ti se pare asa fascinanta intunecimea, traditiile si ignoranta incat le dai o dimensiune cosmica si le idealizezi ?! Si de cand e unul dintre noi purtator de cuvant in numele umanitatii - si mai ales umanitatea care-l cauta pe Dumnezeu. Aia se poate sa fie umanitatea ta. A mea nu e in niciun caz. Si ai adaugat si o paranteza explicativa cu "(sau a fost îndepărtată)". Oh man. Daca te uiti in jur si esti sincer cu tine insuti, o sa constati efectele dezastroase ale credintei si ale "apropierii umanitatii de Dumnezeu". Doar ca e mai comod si infinit mai poetic sa nu faci asta ...

    Pana la urma, povestea lui Tarr e atemporara si povestea cu Nietzsche si calul e minunata insa e o legenda/anecdota. Nu inteleg de ce ar trebui sa violam viziunea artistica a lui Tarr si sa-i dam o dimensiune biblica ?!?! Zici tu ca raul din poveste si raul lumii noastre e indus de lipsa si instrainarea de la Dumnezeu si/sau o crima asupra Divinitatii !?!?!? Nu crezi ca e o simplificare grosolana si o imagine de acum cateva secole, cand nici Nietzche nu filosofa si nici Tarr nu facea film ?!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În primul rând, mă bucur că textul meu (scris imediat după vizionarea filmului şi sub vraja directă a acestuia) a stârnit un comentariu atât de amplu şi aplicat.

      În al doilea rând, trebuie să-mi exprim un uşor regret: acela că nu ştiu cui mă adresez :) (Deşi apelativul ”Ionuţ” îmi oferă un mic indiciu) Dar ăsta nu e un impediment prea mare ca să încerc o replică, în ideea că acest lucru nu poate decât să mă/ne ajute în înţelegerea filmului şi a lui Bela Tarr şi, eventual, să dezvolte o discuţie mai amplă.

      Am evitat să fac comparaţie cu vreunul din filmele sale precedente, deşi, ca şi tine, cred că The Man fron London este puţin mai slab, dar, spre deosebire de tine, aş pune Calul din Torino pe acelaşi plan cu Satantango şi Werckmeister Harmonies.

      Inserturile tale nu mă supără, ci dimpotrivă: mă stimulează.

      Am folosit ”ritualuri” într-o accepţiune desacralizată: în măsura în care ocupaţiile nostre zilnice (care, orice s-ar spune, nu s-au schimbat prea mult de-a lungul secolelor) devin ritualuri: pregătitul mesei, îmbrăcatul, mâncatul şi altele asemănătoare. Senzaţia mea este însă că prin felul în care ne face atenţi la ele, punându-ne să le observăm lent, de mai multe ori şi minuţios, Tarr purcede tocmai la o (re)sacralizare a vieţii. Cât despre ritualuri şi tradiţii (eu n-am folosit cuvântul ăsta) ca ”nonsens” şi despre nevoia de contestare a lor, chiar nu ştiu ce să zic.

      Riscul când scrii la foarte cald despre un film şi laşi deoparte eventuale exerciţii sterpe de analiză a tehnicii este să cazi în ridicol. Mi l-am asumat. Să vedem însă ce numeşti tu ridicol.

      Cele două personaje ale lui Tarr - bătrânul şi fiica sa (calul este cumva aparte, deşi are un rol de rezoner tăcut) - sunt epure ale umanităţii aflate în faţa sfârşitului. În rest, despre pierderea, îndepărtarea şi căutarea lui Dumnezeu, poate mă înşel, dar cele câteva dialoguri din film (şi lectura lentă, cu voce tare, ca de începător, a fetei) cred că la asta trimit - spre o lume damnată (apropo de filmul său din 1988), dar cu speranţă, exprimată prin resemnare şi nu disperare - vezi ”tabloul” final . Plus extraordinara scenografie, cu acel vânt interminabil, ameninţarea perpetuă a necunosctului.

      Eu nu vreau să cad într-o discuţie despre convingerile fiecăruia. Este off topic.

      Sunt de acord, povestea lui Tarr şi a coscenaristului său e atemporală, iar cea cu Nietsche şi calul e o anecdotă (care are poate o încărcătură mai mare decât pare). Nu am vrut în niciun caz să ”violez” viziunea artistică a lui Tarr, ci doar să spun cum am simiţit-o eu. Fiecare are dreptul să şi-o împărtăşească pe a sa (de pildă, din comentariul tău, nu înţeleg care crezi tu că e viziunea lui Tarr). Şi, în niciun caz, nu vreau să-i dau o dimensiune biblică. Cât despre concluzia ta: ”Zici tu ca raul din poveste si raul lumii noastre e indus de lipsa si instrainarea de la Dumnezeu si/sau o crima asupra Divinitatii”, nu o recunosc în textul meu :) nu am vorbit nicăieri de vreun ”rău”.

      Ștergere
  2. ^
    ^
    ^
    parerea de mai sus e a mea, Felixul.
    ^
    ^
    ^

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. apucasem să-mi scriu replica inainte să văd a doua ta postare :) aşa că tachinarea mea cu regretul că nu ştiu cui mă adresez pică :)dar îmi asum restul textului

      Ștergere
  3. In sfarsit, dezbateri pe Marele Ecran.
    Aplicat, pe text, argumentat, civilizat, cu nume si prenume :)

    Continuati, domnilor!
    Va rog.

    RăspundețiȘtergere
  4. raspund cu parerea mea despre viziunea artistica a lui Tarr in acest film:

    Impresia mea e ca filmul prin structura sa e o punere in scena invers a Genezei Biblice in 6 acte si o viziune care isi doreste sa depaseasca Dogmele Crestine. Traim alaturi de personajele principale ultimele 6 zile si Tarr foloseste acest mecanism / acest "ceas de sah" tocmai ca sa chestioneze natura inefabilului si latura teologica a Sfarsitului (latura teologica care se vede in film ca nu contribuie absolut la nimic cu nimic - e o vraja fara rezultat - e un "obicei")- Intunericul pune stapanire pe Lumina putin cate putin, Apatia pune stapanire pe Actiune si Viata asa cum o stim, si Bela Tarr, ca un fotograf care foloseste invers legile fizicii, ne dezvaluie o lume a Intunericului: o umanitate resemnata, vesnic goala, o umanitate care functioneaza mecanic. O umanitate tradata de ea insasi !

    * Raul ce care vorbeam = Sfarsitul / inundarea cu "intuneric" - o metafora atata de larga in sensuri ca nu vreau sa o abordez aici.

    RăspundețiȘtergere
  5. O sa explic si de ce am interveni relativ vehement: nu pentru ca nu am fost de acord cu interpretarea ta - departe de mine - e un film artistic - fiecare poate sa-l interpreteze mai cerebral sau mai emotional. Nu asta mi-a declansat mica spuma la gura !:) Dilema mea si intrebarea la care nu sunt in stare sa-mi raspund si tu mi-ai raspuns evaziv cu un
    "Eu nu vreau să cad într-o discuţie despre convingerile fiecăruia. Este off topic. "
    -
    nu e previzibil si trist ca un crestin - fie el intelectual sau nu - sa-si vada amagirea si fantasmele in orice si peste tot !? si cand ajunge la o emotie puternica sa-si scoata subconstientul si sa-l proiecteze pe perete - sa-l vada si altii !? unde e libertatea in gandire si creativitatea ? unde e cautarea ? unde e lumina - redusa la o lampa cu o eticheta pe ea ? Nu trivializeaza practica asta - atat de uzuala - orice mister ?
    Cred ca-i la fel de firesc ca un obsedat sexual sa vada organe genitale sau un pisoi vesnic flamand (din desene animate) sa vada pui la rotisor in locul celorlalte personaje.
    Asta e unul din obiceiurile pe care as vrea sa le punem la indoiala ...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi pare rău că discuţia a deviat de la film la convingerile fiecăruia, care sunt cu adevărat irelevante în context. Nu o să intru într-o astfel de discuţie, pentru că nu duce, sincer, nicăieri. Spun doar că fiecare din noi îşi are propriile ”amăgiri” şi ”fantasme”.

      Dar nu cred, iar umilele mele texte de pe Marele Ecran stau dovadă, că am interpretat vreun film prin vreo grilă prestabilită. La fiecare film mă las suprins şi, în înţelegerea lui, pornesc de la ceea ce îşi propune fiecare cineast. Aşa am încercat şi la Calul din Torino, ”Problema” lui Tarr e că, spre deosebire de majoritatea cineştilor contemporani, el tratează multe din temele ”tari”. Iar numeroase interpretări la Calul din Torino, inclusiv afirmaţii de-ale sale din interviuri, discută raportul (fie el şi ca indicator al unui absenţe, dacă vrei) umanitate-Dumnezeu (chiar dacă pentru tine este un cuvânt prohibit). Prefer să spun, dacă vrei, că cinemaul lui Tarr este unul ontologic, în sensul că se ocupă de esenţe, de condiţia umană, de tot ceea ce pune în mişcare fiinţa.

      În rest, interpretarea ta la viziunea lui Tarr mi se pare valabilă. Mă surprinde doar că, deşi spuneai că eu aş acorda nu ştiu ce dimensiune biblică, tu eşti cel care, ulterior, vorbeşti de Geneză şi ”latură teologică”.

      Aş prefera să discutăm mai bine cum de reuşeşte Tarr să construiască un film atât de mare (pentru că amândoi bănuiesc că suntem de acord că este un film mare).

      Scuze de întârzierea răspunsului :) ieri n-am mai apucat să scriu

      Ștergere
  6. cred ca pasajul de mai jos din Bela Tarr despre filmul asta e concludent si a stat la baza prismei mele prin care am asimilat acest film:

    "And then I had to understand that it doesn’t only depend on people, maybe they are cosmic, universal problems and the shit is much bigger than I believed when I was 22. And I understood that it’s really hard to say something about the world and I learnt I have no right to judge anything. I cannot say anything is good or bad because I have to accept the world, and of course I have to accept and respect people. And that’s what we created, this is the world, it’s our world. And if we want we can change, but if we don’t want, nobody will change. That’s why it’s so complicated. And I’m just a poor filmmaker. We just wanted to show you something, some pictures, just some human eyes, something that is close to you." - Bela Tarr

    RăspundețiȘtergere
  7. Ionut: eu nu am gasit interviews alea in care discuta raportul umanitate-Dumnezeu. Tot ce am reusit sa gasesc a fost cu referirea lui la deconstructia lumii in 6 zile ( un fel de anti-Geneza )- din care eu am inteles ca lui Tarr nu-i pasa absolut deloc de cum am aparut in lumea asta ci ii pasa de faptul ca umanitatea e construita si evoluata de noi pentru noi, ca la urma tot noi sa o distrugem si sa o ingropam. Si omul nu judeca sfarsitul - pentru ca avem tot dreptul sa ne stingem asa cum tot noi ne-am si aprins.

    A mai vorbit de Friedrich Nietzsche si de celebrul "God is Dead!" si a spus ca a incercat sa depaseasca chiar si fraza asta.

    In rest - poate imi dai tu niste links ca eu nu am gasit ... Si cu toate astea - inca ma irita cumplit si ma intristeaza motivat interpretarea ta care a generat
    "A unei umanităţi care l-a pierdut (sau a fost îndepărtată), dar încearcă să-l regăsească pe Dumnezeu, până când şi ultima lumină se va stinge."

    RăspundețiȘtergere
  8. Ionut: mi-a placut filmul asta dar cum am zis la primul post, mi-au placut mult mai tare Satantango si Werkmeister Harmonies ( filme care se pot vedea/aprecia si de non-cinefili zic eu ).

    Cu toata rabdarea mea - am vazut filmul asta in 2 seri - in 2 reprize. Ca e un film bun si un film care iese din tipare - sunt de acord. Ca e un film ontologic intr-o vreme cand ontologia e neglijata grav - sunt de acord. Ca e un film "mare" - nu am idee ce intelegi tu printr-un film "mare". Cred ca e un film prea particular si kafkian ca sa vorbeasca tuturor sau macar multor cinefili, ca sa ajunga cu eticheta de "mare". E un film arid. Un film care macina lipsa de evenimente pana face un praf cu care te poti asfixia. E un film care cere multa rabdare.

    RăspundețiȘtergere
  9. si sa raspund la
    "să discutăm mai bine cum de reuşeşte Tarr să construiască un film atât de mare"
    Putem discuta ani in sir cred :) Am putea sa deconstruim toata opera lui cadru cu cadru. Tarr e unul din cei mai adanci si fascinanti regizori europeni - un povestitor nepereche. Eu nu sunt un spirit asa anal(itic) de felul meu si sunt si artist. Cred ca de multe ori e bine, vorbind strict de arta, sa lasam sa existe si mistere emotionale si intelectuale. Pe mine unul, de multe ori nu ma intereseaza cum a reusit un artist sa ma atinga atat de tare si adanc. Pot sa-i apreciez arta si fara toata analiza si emulatia de idei parazitate in jurul ei.

    RăspundețiȘtergere
  10. Ionut:
    sper sa ne vedem sa discutam pe larg si pe lung de filme candva la o bere ! cred ca si Lucian isi doreste asta :) promit sa nu deschid discutia de credinte personale. o sa-ti explic direct de ce am avut asa o reactie dar cred ca o poti intelege si fara explicatia mea - nu e doar o reactie normala a intelectului meu, e si o reactie sociala. Balkanul continua sa fie o caldare de misticism, ignoranta, superstitii etc si asta doare, mai ales ca toate astea au implicatii sociale catastrofale si vizibile.

    --- ( i rest my case )

    RăspundețiȘtergere
  11. Acum am dat de blogul tău. Cam târziu, dar better later than never. Și mă bucur, pentru că și eu i-am acordat lui Tarr niște spații pe care le merită. Sper că nu mă acuzi de narcisisim sau populism dacă îți las aici linkul către încercarea mea de explicare a Calului din Torino: https://comicultural.wordpress.com/2014/06/19/asteptandu-l-pe-nietzsche-2/

    RăspundețiȘtergere