sâmbătă, 26 februarie 2011

Man (don't) sell !

Stiam ca Black Swan va fi ceva mai mult pe marele ecran. Dar nu ma asteptam la asemenea diferenta. Va spun sincer, ma asteptam sa ma plictisesc la unele faze. In schimb, filmul m-a luat prizonier de la primele cadre. A fost o experienta de vizionare coplesitoare. E ca si cum am vazut un alt film. De fapt, era alt film. Pentru ca de-abia acum, la proportiile corecte, am putut sesiza cu adevarat intentiile regizorului. Am observat intreaga paleta de stari exprimate de Natalie. Am observat textura imaginii lui Libatique. Acum, cunoscand deja scenariul, am putut sa ma concentrez pe detalii. Aronofsky e obsedat de perfectiunea detaliilor, la fel ca pianista lui.

Black Swan
e perfectiune de la un cap la altul. Cred ca a intimidat multi membri ai Academiei (nu e favorit si nu va castiga altceva in afara de categoria "rol principal feminin"). Ghinionul filmului (ca si al Ninei): e bantuit de perfectiune. "Prea perfect".

La sfarsitul secolului XIX, se considera ca opera este spectacolul total. (Re)vazand Black Swan am realizat ca am in fata dovada ca filmul este spectacolul total. Are teatru. Are dans (fara sa am prejudecati, am remarcat "baieti de baieti" care au iesit tulburati de la film; au rezistat doua ore si au recunoscut in fata gastii ca le-a placut, in ciuda faptului ca aproape jumate din film are scene de dans; balet, frate! ). Decorurile au o arhitectura frumoasa. Are poezie (cum zicea un actor roman, referindu-se la jocul lui Natalie). Si nu in ultimul rand, are o muzica magica. Muzica lui Clint Mansell e un personaj in Black Swan. Subliniaza momentele-cheie, sugereaza natura relatiilor dintre personaje, amplifica emotiile spectatorului si oglindeste emotiile confuze ale eroinei.

De fapt, nu iti poti imagina filmele lui Aronofsky fara muzica lui Mansell. Au colaborat la toate, incepand cu muzica misterioasa (aproape mistica), sumbra si hiper-energica din Pi, al carei stil aduce cu Prodigy (nu intamplator, Mansell a fost chitaristul trupei londoneze Pop Will Eat Eatself).



Score-ul din Requiem for a dream oglindeste agoniile monumentale din film. Din nefericire, s-a cam fumat. Abuzata din toate partile (apare si in seria Lord of the Rings) tema a devenit un cliseu. Apare in toate emisiunile-concurs atunci cand e un moment "dramatic" (de exemplu, cineva trebuie eliminat). Am auzit lux aeterna pana si la stirile proteviste (ma indoiesc ca cineva plateste drepturi de autor).

Dar Mansell putea fi si mai monumental de atat. Orchestratia pentru The Fountain a fost dusa la cu totul alt nivel (greu de crezut ca exista un nivel superior). O zice Total Film: "Simpla si somptuoasa, delicata si devastatoare, dogoritoare si sublima, imensa si intima..." si asa mai departe. Apogeul a fost atins cu Death is The Road to Awe (a fost reluata si in I am Legend).



Colaborarea cu Aronofski (fructuoasa de ambele parti) aminteste de alte cupluri celebre (Lynch & Badalamenti, Fellini & Nino Rota) si l-a transformat pe C.M. intr-un compozitor cult al productiilor indie. Inainte de Black Swan a facut coloana sonora pentru The Moon, unde trebuia sa exprime, dupa cum zice chiar el, "izolarea si tema singuratatii". A nimerit-o din nou.

Mansell nu e genul snob. Lucreaza fara greturi si pentru productiile comerciale din mainstream (Smokin' Aces, Definetely Maybe, The Rebound si, in curand, The Mass Effect 3). Ii doresc sa nu se risipeasca -din mercantilism- in lucrari sterile, ci sa se adevereasca presimtirea Total Film: "we might not even have heard the best of him yet".

2 comentarii:

  1. aici Black Swan a cam castigat :))
    http://www.imdb.com/features/oscars/2011/spirits

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte bine. Dar Spirit Awards sunt pentru filmele mai "independente" nu de studiourile mari.

    RăspundețiȘtergere