sâmbătă, 29 iunie 2013
Cinemateca Română iese din amorţire (?)
Câteva din filmele de neocolit şi oricând de revăzut ale cinematografiei mondiale, cum ar fi, de pildă, Cuţitul în apă, Cârtiţa, Marile manevre, 12 bărbaţi furioşi, Submarinul galben, Nostalgia, Viridiana, Cowboy-ul de la miezul nopţii, 2001: Odiseea spaţială, Efectul razelor gamma asupra crăiţelor, M: Un oraş îşi caută ucigaşul, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Funia, Vertigo. Plus o serie Cinemateca de vacanţă plină de Stan şi Bran, Buster Keaton, Chaplin, Harold Lloyd, fraţii Marx, Louis de Funes.
Cam aşa arată programul sălii Eforie a Cinematicii Române în luna iulie. Doză suficientă de cinema de calitate pentru întreaga vară, până la redeschiderea de la sfârşitul lui septembrie. Iar cum în Bucureşti vara e insuportabilă, răcoarea din sala cinematecii e un atu în plus.
S-au dus vremurile când oamenii făceau cozi la cinematecă (în timpul comunismului, dar şi în deceniul de după), iar explicaţiile acestei transformări ar necesita o amplă analiză. Din fericire, de un an şi ceva are loc o dezmorţire adusă de Mihai Fulger (redator şef al Cinematecii Române, pe care o promovează puternic - pe Facebook şi, în general, pe internet -, în acelaşi timp îmbunătăţind şi diversificând simţitor selecţia). Până atunci existau numeroase situaţii când proiecţiile nu se mai desfăşurau din lipsă de spectatori sau aveau loc cu doar o persoană nevoită să cumpere două bilete (eu însumi m-am aflat în postura asta de mai multe ori).
Probabil că astfel de cazuri nu au dispărut definitiv, dar Cinemateca pare să-şi fi (re)câştigat o mică dar stabilă parte din public. Proiecţiile de pe peliculă sunt combinate cu cele de pe dvd-uri, ecranul a fost schimbat de câteva luni, preţurile sunt accesibile. Există chiar şi un nou site care va fi dezvoltat din toamnă. Mai rămâne doar ca vechile sau noile generaţii de cinefili să nu uite farmecul de a vedea filmele pe ecran mare, alături de alţii.
vineri, 28 iunie 2013
Cum i-am luat interviu lui Tudor Jurgiu la Cannes. Sau el mie?
Pe 16 mai, în a doua mea zi de şedere la Cannes, am primit un mail de la Claire. "Press contact-ul" lui Tudor Jurgiu din partea Cinefondation îmi propunea să-i iau un interviu regizorului român care fusese selectat la Cannes cu ultimul său scurtmetraj, În Acvariu.
Scurt dicţionar explicativ:
TUDOR CRISTIAN JURGIU: Regizor. Scenarist. Nunta lui Oli (2009, premiat la Leeds, Next şi Anonimul). Ela (2009). Din 2011 predă scenaristică la UNATC. A nu se confunda cu Tudor Giurgiu. Care i-a produs tizului său debutul în lungmetraj, Cîinele Japonez (pe ecrane, în această toamnă)
ÎN ACVARIU (2013): singurul titlu românesc prezent anul ăsta în vreo competiţie oficială la Cannes. Şi probabil primul "remake" după un short. E vorba despre un cuplu care "se desparte-se împacă-se desparte-se împacă..." cum şi-a descris Tudor filmul atunci cînd i s-a înmînat premiul III, la secţiunea Cinefondation, de către juriul prezidat de Jane Campion.
CINEFONDATION: secţiune din cadrul Festivalului de Film de la Cannes creată în 1998 pentru a încuraja noua generaţie de cineaşti.
Sigur ca am zis da şi am fixat interviul pe 22 mai, la ora 5, în Palatul Festivalului. Pentru mine a urmat o săptămână plină şi dură. Programul meu semăna cu al lui Bear Grylls, minus partea de escaladă şi şerpi. Ore de umblat şi stat în picioare (la cozi), mîncat pe apucate, hidratat în ploaie, dormit în medie 5-6 ore, pedalat peste 20 de km pe zi (uneori şi prin ploaie). Mai suferisem şi şocul pierderii violente a telefonului. În ziua interviului eram praf. Scoală-te la 6 ca să prinzi proiecţia de dimineaţă Only God Forgives. Apoi mergi în zona de presă ca să mai scrii ceva. Conferinţa lui Nick Refn...
Eram atît de frînt că am renunţat să mai văd vreun film în după-amiaza aceea. A fost singura zi cînd am "mers la plajă" şi m-am îmbăiat în apa azurie, încă foarte rece în luna mai. Pe la 4 am trecut pe la pavilionul românesc unde tocmai se întîmpla un "cocktail". În sfîrşit am întîlnit-o pe Anca Puiu (căreia îi luasem mai demult un interviu prin telefon). Producătoarea de la Mandragora şi soţia lui Cristi Puiu era selectată în programul Producers on the Move. Povesteam despre benzi desenate şi violenţa în şcoli, cînd am realizat că mai am 10 minute pînă la întîlnirea cu Tudor. Doamna Puiu s-a oferit să-l sune şi să-l cheme şi pe el la recepţie. Mi-ar fi convenit o discuţie lejeră lîngă roze-ul acela franţuzesc învăluitor. Dar Tudor nu răspundea la telefon. Aşa că am fugit spre intrarea Mediteraneană prin ploaia torenţială care se pornise de un sfert de oră. În liftul care urca la etajul 5, spre biroul Cinefondation, mi-am repetat în gînd întrebările. Nu erau prea multe. Dar m-am gîndit că voi improviza pe parcurs. O parte din mine admitea că sunt nepregătit pentru acest interviu, în timp ce cealaltă îmi găsea tot felul de scuze.
La Cinefondation, forfotă. L-am recunoscut pe Tudor imediat, deşi nu mai avea mustaţa din pozele de pe net. Stătea pe canapea şi era angajat într-o discuţie cu două persoane mai în vîrste, distinse (am aflat mai tîrziu că erau selecţionerii secţiunii, practic ei l-au adus pe Tudor la Cannes). Tocmai îi spuneau cît de mult le plăcuse În Acvariu. Iar el le dădea detalii despre geneza filmului. N-am vrut să le întrerup discuţia. Am profitat de răgaz să-l studiez pe tînărul regizor născut la Mediaş, în 1984. Tudor zîmbeşte mult, are o anumită curăţenie/cuminţenie, o naturaleţe plăcută şi, oricît aş încerca, nu mă pot feri de cuvîntul "modestie" (la el e o calitate), pe care am simţit-o din plin în discuţia care a urmat.
Cînd i-am spus că nu mai am pe ce să înregistrez interviul, a scos din geantă un reportofon. L-a pus pe masă şi i-a dat drumul, îndemnîndu-mă din ochi să încep. Am pufnit amîndoi în rîs. Aşa începe înregistrarea cu Tudor rîzînd şi spunîndu-mi: "E ciudat. Că eu îl pornesc şi tu...". Eu...mi-am dat jos badge-ul de presă, dacă tot am făcut schimb de roluri. A urmat o discuţie de 20 de minute, a cărei înregistrare am primit-o de la Tudor la cîteva săptămâni după Cannes (între timp fusese foarte ocupat la TIFF, ca trainer în programul pentru adolescenţi "Let's Go Digital"), iar eu am reuşit să o transcriu abia acum:
Tudor Jurgiu: În primul rînd e bine pentru film. E clar că o să aibă mai multă vizibilitate. Acum nu ştiu în ce măsură o să mă ajute asta să obţin alte finanţări, în România sau de altundeva. Aici, e destul de greu de intrat la filme. Vroiam să vedem mai multe...am mai ratat. În schimb, oamenii sunt mişto. Am cunoscut un alt regizor din Cinefondation, care e din Singapore dar e student la Le Fresnoy în Franţa. Suntem amîndoi mari fani Hou Hsiao Hsien, care a fost profesorul lui. Aşa că am stat de vorbă ieri vreo 3 ore despre Hou Hsiao Hsien şi experienţa lui. Pentru întîlniri de genul ăsta e foarte mişto festivalul. Filmele mai poţi să le vezi, deşi unele nu ajung distribuite în România.
L.M. Scurtele le mai vezi pe youtube sau vimeo. Pe al vostru nu l-ai pus încă, nu?
T. J. Încă nu. O să-l punem, după ce mai circulă în festivaluri.
L.M. Eu l-am văzut în selecţia Next.
T. J. Da, cei de la Cinefondation vroiau premieră şi le-am zis că era deja acceptat la Next. E un festival la care ţin, la care am fost prima oară cu un film. Şi au acceptat, cu condiţia să nu-l mai trimit la altele
L.M. Deci nu-s chiar aşa de stricţi nici la Cannes.
T. J. Măi, nu. Dar am fost şi foarte convingător, că vreau să fie filmul meu şi la Next.
L.M. Personajele din În Acvariu sunt ciudăţele dar în acelaşi timp foarte autentice. Eram foarte curios cum i-ai găsit pe cei doi actori (Maria Mitu şi Ionuţ Vişan n.m.).
T. J. Pe Maria Mitu o ştiam dinainte şi vroiam să lucrez cu ea. A fost una din persoanele de la care am mai strîns materiale pentru filmul ăsta. Scurte poveşti. Mă interesează genul ăsta de personaj feminin. Mi-e mai uşor să le văd acţionînd într-un fel. Sau să aibă un anumit tip de sensibilitate.
L.M. E un pic şuie.
T. J. Da. Semăna un pic şi cu Ela, personajul făcut de Ioana Anton. Adică genul ăsta de personaj un pic labil psihic dar în acelaşi timp puternic într-un fel. Tenace. Îşi manifestă emoţiile şi tulburările ei într-o manieră să zicem ciudată. Dar nu e atît de şuie. Nu mi se pare că genul ăsta de reacţii sunt atît de ciudate precum ar zice oamenii. (lui Tudor îi sună a doua oară telefonul dar nu vrea să întrerupă interviul ca să răspundă). În situaţii din astea dificile mulţi reacţionează în moduri ciudate, doar că totul se întîmplă în intimitate şi oamenii nu vorbesc despre asta. Cred că multe persoane pe care le considerăm "ne-şui" au la un moment dat gesturi şi reacţii care le surprind şi pe ele. Şi asta m-a interesat: să explorez genul ăsta de gesturi. Cum te manifeşti...
L.M. ...Cum o mică minciună poate fi un declic pentru destrămarea unei relaţii...
T. J. Poate fi un declic. Dar lucrurile astea mici de la care pornesc certurile nu sunt atît de serioase. Am tot vorbit cu cupluri care se despărţeau şi se-mpăcau şi de fiecare dată era "definitiv". Era ceva care părea foarte serios şi după aia de fapt nu era...Mi se pare ironică şi amuzantă caracteristica asta a oamenilor. Se schimbă cinci minute mai tîrziu, nu peste o lună.
L.M. E pînă la urmă vorba despre volatilitatea relaţiilor...
T. J. Da, frivolitatea emoţiilor. Acuma, de ce e aşa, e foarte mult de explorat şi nu cred că am ajuns în scurtmetrajul ăsta măcar la o sugestie de răspuns. Nu ştiu de ce, dar o grămadă de cupluri trec prin chestia asta.
L.M. Deşi e foarte scurt ca durată sunt foarte multe lucruri în film.
T. J. Da. Poveştile pe care le-am auzit se petreceau pe o durată de timp mult mai lungă. A fost o provocare să comprimăm în 20 de minute povestea unei relaţii de genul ăsta şi să nu pară în acelaşi timp forţat. De aceea am ales să fie filmat aşa, să fie cadrele atît de lungi şi să avem momentele de "stop". Adică nişte cadre negre care au exact rolul ăsta de a marca un final negativ sau pozitiv, şi să pară că, da, gata, s-au împăcat...
L.M. Pînă mîine...
T. J. Sau pînă o oră mai tîrziu.
L.M. Chestia e că deşi se despart de trei ori în 20 de minute am crezut ce se întîmplă acolo. E uşor să te recunoşti în personaje deşi am zis că sunt "ciudăţele", stranii. Toţi avem momente din astea psihotice în care eşti categoric, după care revii...Filmul tău mi s-a părut aparte, nu doar în selecţia Next ci şi comparativ cu scurtele româneşti din ultimii ani. E natural şi cred că a ţinut mult de actori...
T. J. Chestia e că scenariul ăsta l-am mai filmat odată cu alţi actori. Cu Ioana Anton şi cu Andrei Mateiu. Cînd l-am făcut prima oară nu am avut în cap foarte clară ideea asta a unui cuplu care se desparte-se împacă-se desparte-se împacă...Erau mai mult momente care mi se păreau interesante şi pe care le-am reunit într-o povestioară, dar nu aveam ceva care să închege toată povestea. Şi de-aia l-am refăcut...
L.M. Erau peştii şi prima oară?
T. J. Erau, dar n-a fost bine pus în scenă momentul. Acum, de ce am vrut să-l refac cu alţi actori? Nu ştiu. A fost un instinct...Dacă tot fac acelaşi scenariu încă o dată, să trec prin altceva. Şi pentru mine ca experienţă. Îmi plăcea mult şi de Ioana Anton pentru că, fiind mai în vîrstă, toate gesturile astea erau şi mai şocante într-un fel. Maria e spre adolescentă şi pare mai natural s-o vezi reacţionînd aşa. Nu ştiu dacă a ieşit mai bine. Sunt unele momente care îmi plac mai mult în celălalt. Ăsta mi se pare mai închegat ca stil.
L.M. Să mă contrazici dacă n-am dreptate, dar mi se pare o şansă, un bun timing pentru tine, că anul ăsta nu avem aşa o prezenţă românească la Cannes. În afară de filmul lui Jude (prezentat în Quinzaine des Realisateurs, n.m.) eşti singurul român care apare în catalogul oficial al festivalului.
T. J. E de fapt întristător, nu e o performanţă. Nu cred că treaba asta înseamnă ceva sau că îmi aduce ceva. Dacă ar fi fost şi un film românesc de lungmetraj ar fi fost o prezenţă mai consistentă. Personal m-aş fi bucurat. Şi era mai avantajos şi din punct de vedere al imaginii. Dacă era un lungmetraj în Competiţia Oficială cred că scurtmetrajele astea erau nişte sateliţi care ar fi fost mai bine băgaţi în seamă. Ar fi fost legaţi de ceva.
L.M. Cîinele Japonez a cîştigat aici acum doi ani sau trei ani o finanţare (premiul Kryzsztof Kieslowski din partea asociaţiei poloneze ScriptEast). Cum e? L-aţi terminat?
T. J. Am primit scenariul de la Tudor (Giurgiu, n.m.), scris iniţial de Ioan Antoci. L-am rescris împreună cu Gabriel Gheorghe. Apoi am mai rescris un pic la el împreună cu operatorul Andrei Butică în timp ce făceam decupajul. Experienţa a fost foarte ok. Şi cu Rebengiuc a fost mai uşor decît m-am aşteptat, că eram un pic speriat. Aştept să fie lansat, să fie văzut şi o să-l discut mai mult atunci. În România probabil că va fi lansat cîndva în toamnă, octombrie-noiembrie.
L.M. Cît aţi filmat la el?
T. J. 22 de zile
L.M. Cu finanţarea a fost ok?
T. J. Da, am apucat să primim finanţare înainte să înceapă toată criza asta, sau cum se numeşte. N-am simţit că a lipsit ceva pe parcursul producţiei. Chiar am refilmat nişte secvenţe de care nu eram mulţumiţi. Am avut două zile extra, după terminarea filmărilor.
L.M. Filmul e produs din nou de Tudor Giurgiu. Nu ţi se pare cumva amuzantă coincidenţa asta?
T. J. Normal că e amuzantă.
L.M. Citisem recent pe undeva că, în anii de început a Cannes-ului, l-au chemat în juriu pe Kirk Douglas din greşeală, cînd de fapt vroiau să-l invite pe Sirk Douglas, care era producător.
T. J. Da e amuzantă chestia asta cu numele, ştiu.
L.M. E şi mai interesant că v-aţi întîlnit, că lucraţi împreună. Mergem încolo?
"Încolo" însemna petrecerea românească, aproape spartă (de ploaie) cînd am ajuns. Cei care n-au încăput sub umbrela de pe terasă s-au înghesuit înăuntru. Tudor a intrat înr-o discuţie mai lungă cu Ada Solomon (de data asta am întrerupt pentru că vroiam o poză).
(foto: Ioana Mischie)
În aceeaşi seară, Tudor Jurgiu urma să asiste la premiera oficială a filmului pe care eu îl văzusem de dimineaţă (mai tîrziu, în ţară, mi-a mărturisit că nu i-a plăcut Only God Forgives: "multă formă, puţin conţinut"). Spre deosebire de mine, Tudor intra în Grand Theatre Lumiere în ţinuta obligatorie de seară, sub reflectoare şi bliţuri. În liftul care ne ducea jos spre "croisette", glumea pe seama faţadei "covorului roşu": fotografii vor face poze şi vor crede că e cineva important. Peste două zile chiar era. Tudor Jurgiu intra în palmaresul festivalului. Şi aducea o nouă recunoaştere pentru cinemaul românesc la Cannes. Autorul a fost de acord să ne dea În Acvariu să-l proiectăm la Casa Filmelor, în cadrul festivalului Plai.
'Just pretend it's a video game. Like you're in a fucking movie.'
Spring Breakers (2012, r. Harmony Korine)
joi, 27 iunie 2013
World War Z (2013)
Presupun ca fiecare din noi era sceptic in legatura cu prezenta lui Brad Pitt intr-un film apocaliptic cu zombie. Impresiile la cald insa, la mai putin de 24 de ore de la vizionare, sunt in masura sa risipeasca majoritatea dubiilor ca World War Z centrat pe superstarul Pitt a fost o idee proasta. Din contra, prezenta lui Brad (si a companiei sale Plan B in productia filmului) au avut efectul de a unifica o serie de elemente de plot disparate si scene de actiune raspandite pe mai multe continente in acelasi timp aplificandu-le considerabil scara de operare. Problema e ca rezultatul nu justifica efortul depus si nici nu se califica la revizionari ulterioare ca, spre exemplu, I Am Legend (si am dat doar cel mai putin probabil exemplu, tot cu un mare star atasat drept eticheta).
Apreciat strict din punct de vedere al divertismentului oferit, WWZ e un carusel de imagini apocaliptice, un holocoaster frenetic cu statii in momente grandioase de haos urban unde hoarde de oameni turbati se arunca asupra celor sanatosi asemeni unui tsunami viu dotat cu dinti si gheare gata sa sfasie si sa devoreze. Asemenea agitatie e capabila sa te tina pe marginea scaunului. Dar la nivel conceptual filmul lui Marc Forster nu iese din conventional ramanand tributar unui traseu batatorit deja de Contagion sau Outbreak - thriller-ul epidemic - pe care se grefeaza action-horror-ul pe muchie de cutit, hiperkinetic si hiperviolent. Intr-o coaja de nuca, odata ce realitatea idilica e sfaramata de un agent viral necunoscut si extrem de agresiv, cineva va face eforturi si sacrificii deosebite pentru a depista sursa tragediei si a salva ce mai poate fi salvat.
Asa cum se deduce din titlu, ultimul razboi mondial al oamenilor se duce cu proprii lor morti, intr-o tentativa disperata a primilor de a supravietui unei extrem de virale epidemii de turbare/zombificare. Boala care face subiectul filmului - firav inspirat din best-sellerul lui Max Brooks cu acelasi nume - te infecteaza in 12 secunde, lucru care invalideaza orice fel de masura de carantina. Practic, virusul se raspandeste ca focul iar exceptand cazul in care te afli in Coreea de Nord, stat care inregistreaza formidabila realizare de a scoate dintii tuturor locuitorilor in numai 24 de ore, atunci esti victima sigura. Un angajat UN -jucat de B. Pitt- abia reuseste sa-si scape familia de eruptia bolii in propriul oras iar apoi e nevoit sa faca pe detectivul urmarind traseul viral al epidemiei din Coreea de Sud in Israel si apoi intr-un laborator OMS din Tara Galilor.
O slabiciune a regizorului apare in intrebuintarea aceluiasi cliseu anost al camerei miscate haotic in scopul de a dramatiza excesiv o situatie de panica urbana si confuzie, dealtfel, dramatica in sinea ei. In loc sa fie captivanta, intreaga scena devine enervanta iar asta se simte cel mai acut in partea de inceput a filmului. Mult mai adecvate sunt scenele aeriene in care cuprinzi amploarea la scara a unei pandemii sau cele claustrofobe, de interior, cand supravietuirea depinde de deplasarea in liniste absoluta printre niste zombie letargici cu dinti clantanitori. Brad Pitt e eficient in postura in care se afla, Mireille Enos (nevasta din film) atinge coardele care trebuie, dar rolurile secundare sunt prea mici ca sa inregstreze performante notabile.
Lucrul trist in cazul lui World War Z e absoluta lui inutilitatea. Sigur ca escapismul e placut, CGI-ul e brici iar felul in care sunt reprezentati zombii e destul de imaginativ. Sunt de departe cei mai implacabili morti vii pusi vreodata pe ecran, iar asta e un atu. Dar unde e critica sociala din primele filme ale lui George Romero (rasismul si consumerismul)? Unde e repulsia din The Walking Dead? Unde e sarcasmul, umorul? Sigur ca sunt sugerate in fuga izolationismul israelian si totalitarismul nord-corean dar cu ce finalitate? Fara ceva care sa te puna pe ganduri dupa vizionare experienta e complet inutila intrucat exista un roman care atinge si aprofundeaza aceste lucruri. Roman, probabil, considerat pana acum neecranizabil din simplul fapt ca e o istorie disparata a unui deceniu de razboi si de modificari sociale, geo-politice si religioase alcatuita din marturii ale evenimentelor asa cum sunt ele vazute de supravietuitori. Pai alegerea carte vs. film nici nu poate fi mai simpla.
miercuri, 26 iunie 2013
Duminică la ora 6
DINCOLO DE ECRANE
Duminică la ora 6 este un film de Lucian Pintilie din 1966.
Şi, totodată, coordonata temporală a primului Community Check: Marele Ecran.
Pentru că împreună cu voi, cei care ne urmăriţi, suntem o comunitate online (micuţă, dar vioaie) de vreo 5 ani. De aproape 2, am devenit vioi şi offline. Hai să ne cunoaştem şi dincolo de ecrane (tastaturi, reţele, trailere, postări, comment-uri).
Ideea întîlnirii vine de la Felix Petrescu (aka Waka, 1/2 din Makunouchi Bento). Tot el aduce şi soundtrack-ul/ background-ul la beri şi limonade. Aşteptaţi-vă la "un vibe solar - de vacanţă şi relaş" ca să citez chiar autorul. Va fi un DJ set de vară de hip-hop instrumental / glitch-hop/ skwee - adica ce a ascultat Felix şi i-a plăcut în ultimele luni. E o ocazie să auziţi şi artişti mai puţin cunoscuţi din "netscenă", dar care merită un loc în mp3 player-ele voastre. DJ-ul nostru nu pune dedicaţii, dar dacă vă place un cîntec, mergeţi la el şi vă va divulga titlul piesei şi cine cîntă!
Pentru a avea o apreciere cît mai reală a numărului de locuri care trebuie rezervate, vă rog să confirmaţi (sau infirmaţi, după caz) participarea, pe pagina de facebook a eventului. Mulţumiri calde gazdelor (mai ales Cristinei Docea). Ne vedem deci în curte la Van Graph (Matei Corvin 4, Piaţa Unirii), duminică, 30 iunie, de la ora 18.00. Sau ULTIMA ZI DE IUNIE, PRIMA ZI DE COMMUNITY CHECK.
Duminică la ora 6 este un film de Lucian Pintilie din 1966.
Şi, totodată, coordonata temporală a primului Community Check: Marele Ecran.
Pentru că împreună cu voi, cei care ne urmăriţi, suntem o comunitate online (micuţă, dar vioaie) de vreo 5 ani. De aproape 2, am devenit vioi şi offline. Hai să ne cunoaştem şi dincolo de ecrane (tastaturi, reţele, trailere, postări, comment-uri).
Ideea întîlnirii vine de la Felix Petrescu (aka Waka, 1/2 din Makunouchi Bento). Tot el aduce şi soundtrack-ul/ background-ul la beri şi limonade. Aşteptaţi-vă la "un vibe solar - de vacanţă şi relaş" ca să citez chiar autorul. Va fi un DJ set de vară de hip-hop instrumental / glitch-hop/ skwee - adica ce a ascultat Felix şi i-a plăcut în ultimele luni. E o ocazie să auziţi şi artişti mai puţin cunoscuţi din "netscenă", dar care merită un loc în mp3 player-ele voastre. DJ-ul nostru nu pune dedicaţii, dar dacă vă place un cîntec, mergeţi la el şi vă va divulga titlul piesei şi cine cîntă!
Pentru a avea o apreciere cît mai reală a numărului de locuri care trebuie rezervate, vă rog să confirmaţi (sau infirmaţi, după caz) participarea, pe pagina de facebook a eventului. Mulţumiri calde gazdelor (mai ales Cristinei Docea). Ne vedem deci în curte la Van Graph (Matei Corvin 4, Piaţa Unirii), duminică, 30 iunie, de la ora 18.00. Sau ULTIMA ZI DE IUNIE, PRIMA ZI DE COMMUNITY CHECK.
Irina Petrescu şi Dan Nuţu în Duminică la ora 6
marți, 25 iunie 2013
luni, 24 iunie 2013
Trailerul zilei: Lupul de pe Wall Street
Ultima colaborare Scorsese & DiCaprio. De aici sunt cel mai curios de Matthew McConaughey.
joi, 20 iunie 2013
Promised Land. Un Gus Van Sant altfel
Impresia că americanul a obosit sau că şi-a pierdut suflul pluteşte în aer. Aparent, nici măcar scuza că a preluat proiectul din mers, deşi iniţial filmul trebuia să fie regizat de Matt Damon (care e scenarist, producător şi interpret principal), nu l-ar ajuta.
Însă toate astea mi se par doar piste false.
Nu am stat să caut dovezi, dar sunt aproape convins că Promised Land este exact aşa cum l-a dorit (şi) Gus Van Sant. Nu ca pe un exerciţiu radical de stil prin care să se pună (încă o dată) în valoare (nici nu mai are nevoie), ci ca un film cu o regie solidă (dar invizibilă), menită a servi în primul rând subiectul.
În acest caz, avem de-a face cu Steve Butler (Matt Damon) şi Sue Thomason (Frances McDormand), colegi la o corporaţie care îi trimite într-un mică localitate săracă din America rurală pentru a-i convinge pe localnici să-şi pună terenurile la dispoziţie pentru extracţiile de gaze de şist (premisa este extrem de actuală, fiind o temă hot şi în România).
Bineînţeles, lucrurile nu vor fi foarte simple: oamenii au idei împărţite, iar strategia de persuasiune a celor doi corporatişti îmbrăcaţi în haine obişnuite se izbeşte de propriile erori, de apariţia unui presupus ecologist şi de intersectarea cu alte personaje.
Gus Van Sant nu este la primul film care abordează o temă social-politică (anteriorul a fost Milk, în 2008), însă americanul este suficiet de versat pentru a ocoli tezismul şi demonstraţia facilă.
Promised Land este un film aşezat, simplu doar în aparenţă, cu orice tentaţie spre exces (în primul rând emoţional, dar şi auteurist) bine ţinută în frâu. Deşi porneşte de la o temă de interes civic, filmul se transformă treptat într-un fel de soft-thriller de idei, un antrenant film de suspans la foc mărunt (există chiar şi un important twist înspre final), o poveste a unei salvări personale, cu interpretări actoriceşti fără strălucire, dar şi fără greşeli sau accente nepotrivite.
Discursul anticoporatist şi proecologist este temperat şi menţinut tot timpul în cheie realistă, iar puterea implacabilă a marilor companii este mai degrabă sugerată, decât aruncată în faţă. Taberele nu sunt prezentate doar în alb sau în negru. Personajele au oarece profunzime, dialogurile sunt fireşti, iar America din fundal este una familiară.
Promised Land reprezintă problematizarea unei vechi dileme morale (care doar a căpătat forme noi) - a fi sau a nu fi victimă a banului? - şi, chiar dacă nu se ridică la rangul de film memorabil, merită privit cu atenţie.
Ionuţ Mareş
Proiectie globală: I am breathing
.
Pe 21 iunie, documentarul scoţian I am breathing va apărea simultan pe ecrane, din Australia pînă în Islanda, via India, China, Kenya, Polonia, Ucraina etc. Evenimentul e parte dintr-o campanie globală de conştientizare a sclerozei laterale amiotrofice sau boala Lou Gehrig, considerată ultima boală cu adevărat incurabilă (poate afecta orice adult, în orice moment). Iar Timişoara e singurul oraş din România care participă la eveniment.
I am breathing descrie linia subţire dintre viaţă şi moarte. La 34 de ani, Neil Platt mai are doar cîteva luni de trăit. Viaţă lui s-a schimbat, în răstimpul unui an, de la un tînăr tătic sănătos la stadiul de paralizie completă de la gît în jos. Pe măsură ce trupul îi slăbeşte, perspectivele sale asupra vieţii se schimbă. "E uimitor cît de adaptabili suntem atunci cînd suntem obligaţi să fim. E ceea ce ne diferenţiază şi ne defineşte ca fiinţe umane".
Ştiind că mai are un răgaz foarte scurt, Neil pregăteşte cîteva scrisori ("memory box) pentru bebeluşul său, Oscar. Încearcă să-i lase fiului o mărturie despre viaţa sa, povestită din amintiri şi impresii asupra iubirii, prieteniei şi călătoriilor cu motocicleta. În ciuda subiectului, nu vă aşteptaţi la un film foarte trist. E adevărat că Neil şi-a pierdut aproape tot corpul şi simţurile, dar nu şi-a pierdut simţul umorului.
"Uneori filmele cer să fie făcute chiar dacă e dificil. Acesta e unul dintre ele" au declarat regizorii (Emma Davis şi Morag McKinnon). Cei doi s-au confruntat cu inevitabile dileme etice, dar filmul a fost susţinut şi povestit de însuşi Neil, prin cuvintele de pe blogul său şi video-jurnalele sale. Trailer AICI.
Mîine, vineri, 21 iunie, în premieră mondială, un documentar independent e lansat de voluntari /distribuitori independenti prin 165 de proiecţii în 30 de ţări. I AM BREATHING va fi proiectat la Timişoara, graţie eforturilor producătorului Dan Raţiu. De la ora 18.00, la aula BCUT, intrare liberă (filmul nu e subtitrat în română). Detalii despre proiecţie AICI.
Whaddya gonna do?
"Woke up this morning, got a blue moon in your eyes..." şi o veste tristă, tristă...S-a dus James Gandolfini (51 de ani), în urma unui atac de cord, în vacanţă la Roma. A intrat în memoria colectivă dîndu-i viaţă (ticuri şi cîteva replici memorabile) lui Tony Soprano. Whaddya gonna do? Mai nou, şi-a reluat într-un fel personajul într-o apariţie secundară din Killing them softly. Dar ar fi nedrept să-l reţinem pe Gandolfini doar pentru roluri de mafiot (True Romance) sau de militar/oficial (Crimson Tide, The Last Castle, In the loop, Taking of Pelham, Zero Dark Thirty). Mai e tulburătoarea scenă din finalul 8mm cînd joacă un criminal pe care îl urăşti din toţi rărunchii. Să nu-i uităm nici vocea (cu timbrul său inconfundabil, melancolic, dulce) din Where the wild things are.
Mă întorc la una din revelaţiile lui Tony şi una din replicile mele preferate din toate timpurile: "O să sune prosteşte, dar am realizat la un moment dat că mamele noastre sunt...şoferi de autobuz. De fapt, ele sunt autobuzul. Înţelegi, ele sunt vehiculul care ne aduc aici. Ne lasă şi se duc mai departe. Şi problema e că noi tot încercăm să ne suim înapoi în autobuz, cînd de fapt ar trebui să o lăsăm baltă".
Mda, oricît de clişeu ar suna, a fost un actor "larger than life". Bon anima!
PS o scenă în care e din nou "out of control".
PS2 Vă rog, nu daţi like, eventual share sau RT
Abonați-vă la:
Postări (Atom)