miercuri, 10 aprilie 2013
Mad Men: Mezzo del camino
- "Pe calea vieţii-ajuns la jumătate
- mă regăsii într-o pădure obscură
- căci drumul drept lăsasem a-l străbate"
- ( traducere Răzvan Codrescu )
A reînceput telenovela mea preferată.
Mad Men (difuzat de AMC) nu e chiar la "mezzo del camino". Penultimul sezon începe cu un "veteran în paradis" (Hawai) care citeşte Infernul lui Dante. E clar. Angoasele lui Don Draper, nevoia lui binecunoscută de a umple cu ceva vidul, "the old habits" au revenit. Viaţa sa ascunsă continuă după un scurt antract însorit. Subtil, întunecat şi freudian (şi în secvenţele cu Roger Sterling / John Slattery care nu are nicio reacţie cînd află că i-a murit mama, dar explodează pentru lucruri aparent neînsemnate). Preocupările acestui sezon par a fi disfuncţiile emoţionale ale eroilor, căile întortocheate ale sufletelor lor, teama de moarte, conştientizarea apăsătoare a trecerii timpului. Dar e ceva mai mult decît "criza vîrstei de mijloc". Printre co-scenarişti probabil că trebuia trecut şi Kirkegaard. Într-o notă mai veselă, Peggy (Elisabeth Moss) devine, la noul său loc de muncă, versiunea cu fustă a lui Don.
Premiera noului sezon (două episoade într-unul) nu pot spune că m-a rupt. Totuşi mă atrage cu o forţă căreia nu mă pot împotrivi. Ce să-i faci? Vechile obiceiuri...
( dubstep promo AICI )
marți, 9 aprilie 2013
Cinema de Lux
Săli de cinema de lux se mai gasesc. Repertorii de
lux cu filme de lux (filme de autor) în care să desluşeşti personalitatea celui
care le-a facut (iar nu – aşa cum spune Robert Altman în al său The Player – vedetele, suspansul, umorul, violenţa,
emoţia, speranţa, nuditatea, sexul, happy end, mai ales happy end), mai
greu. De peste zece ani, în astfel de săli construite în mall-urile din România,
se poate urmări, aproape invariabil, acelaşi tip de filme. Care, la o privire
atentă, par unul şi acelaşi monoton film, jucat de alţi actori, cu alte scene,
alte decoruri etc. Care şi ele par, la rândul lor, unul şi acelasi actor ce
rosteşte una şi aceeaşi gamă, într-o una şi aceeaşi scenă. Gulagurile şi
sateliţii lor – în care au făcut filme Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Wajda,
Zanussi, Menzel, Forman, Săucan, Pintilie, Piţa, Veroiu, Tatos, Daneliuc şi alţii
– n-au reuşit să formeze „omul nou”. Holywoodul de azi (cel puţin produsele de
tip cine-pulp fiction, care ajung pe ecranele din România), da. El se numeşte cinevorator,
pentru că – scrie Lucian Mircu – „cinefilul e pe cale de
dispariţie”, iar „locul său pe scara involuţiei e luat de o specie nouă,
mutantă: cinevoratorul” al cărui semn de recunoaştere e „hămeseala cu care
înfulecă, fără discernământ, orice film i-ar ieşi în cale”. Însă de „dinăuntru”
(cu ochii cinevoratorului) nu se vede aşa. E nevoie de puţină dezintoxicare – ca şi în cazul dezrobirii de
fast food – ca să te prinzi...
Acesta a fost un scurt guest-post semnat de Marian Rădulescu, cel care vă aşteaptă deseară la Amarcord (pentru că cinemaul de lux e acolo unde sunt filmele...de lux).
Marian a mai scris recent despre Marele Ecran.
luni, 8 aprilie 2013
Amarcord (1973)
Pentru a ilustra magia din Amarcord, recompensat cu Oscarul pentru cel mai bun film, şi tehnica fără egal a lui Fellini, am ales să împărtăşesc un fragment dintr-o foartă bună cronică scrisă de Romulus Rusan şi inclusă în volumul Arta fără muză (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980):
Reprezentări de gradul doi
Amarcord pare, la prima vedere, o nouă ediţie a reportajelor filosofice din provincia lui Fellini. Reapar, în înfăţişări mai mult sau mai puţin cunoscute, procesiunile, valsurile, frizerii, capsele pocnitoare, fotografiile din faţa şcolii, cântăreţul orb, motociclistul oraşului, prostituatele, mesele de biliard, pantalonii bufanţi, şalurile lungi, frizurile linse şi date pe spate, vitrinile cu şepci şi păpuşi... întreaga figuraţie a copilăriei şi a "străzii mari", vagabondând epic într-un context eminamente liric.
Toate aceste reprezentări, situate la limita între amintire şi vis, ar conduce însă numai la un sentimentalism minor, dacă n-ar fi trecute pritr-o optică regizorală subtilă, care prevede mişcările şi întorsăturile cu bună ştiinţă, ca într-o veritabilă partidă de şah. Imaginile sunt subordonate mai multor niveluri, sunt acţionate prin pârghii cu braţe multiple. În primul rând, viaţa dezordonată este echilibrată prin nostalgia unificatoare a eroului liric. Apoi, într-o a doua instanţă, tragismul faptului derizoriu, zădărnicia atleţilor nimicului cu care se înconjoară Fellini sunt topite cu acidul tare al clovneriei. Cum se realizează aceasta în practică? Fiecare calupt de viaţă este lăsat să evolueze până la pragul melancoliei, unde îi iese în cale o bombă ilariantă, care dizolvă emoţia şi o lasă să alunece în grotesc. Dar, ulterior, şi această mişcare demolatoare este oprit la timp, dându-se din nou avans relatării emotive.
Ceea ce umple de nobleţe aceste cocktailuri savante şi le împiedică să rămână simple amestecuri mecanice, ceea ce scoate din pericolul autopastişării maniera aceasta originală de a prolifera amintirea la infinit este o sensibilitatea ieşită din comun, un dar excepţional de a acorda registrele afective. Ca un mare pictor care alătură fără teamă culori nepotrivite, înrudindu-le doar prin corespondenţa nuanţelor, Fellini succede tandreţei persiflarea şi afecţiunii ironia fără a le lăsa să-şi dezvolte discrepanţele. Este o echilibristică pe lama unui cuţit mişcător; este un drum de o precizie infinitesimală care, de la un film la altul, ne oferă un suspense estetic de cea mai înaltă calitate.
.............................................
Fellini nici nu fuge de trecut în râs, dar nici nu foloseşte trecutul ca simplă recuzită satirică. Reprezentările sale sunt de fiecare dată nişte complicate mişcări în doi timpi: întâi el ironizează pentru a-şi ascunde ataşamentul, apoi converteşte ironia într-o compasiune care îl aduce pe spectator alături de subiect, cineastul părând că n-a făcut decât să se joace cu imparţialitatea.
Recurente (III): Room 101
 |
| Nineteen Eighty-Four (1984) |
15 ani mai tarziu a reusit sa iasa.
 |
| Matrix (1999) |
Zilele culturii spaniole 2013
Saptamana asta are loc la Timisoara a doua editie a Zilelor Culturii Spaniole, un festival organizat de Asociatia Via Rumania Cultura si care se va materializa prin 6 zile de activitati menite sa promoveze cultura si obiceiurile spaniole. Evenimentul se anunta a fi unul deosebit de ofertant, avand sectiuni ca literatura, poezie, dans, pictura, gastronomie si, bineinteles, film. Pe noi ne intereseaza in special zona de film insa nu ignorati programul anuntat de organizatori intrucat acesta contine un masterclass de flamenco, o conferinta cu un reputat jurnalist spaniol - Raul Sanchez, o intalnire a publicului insotita de dezbatere literara cu doi reputati autori, Maribel Alvarez şi Araceli Estevez, o expozitie de pictura si un curs de gatit retete spaniole.
Sectiunea filmului insa consta in 3 proiectii in 3 zile diferite, toate in sala Aula Magna de la UVT:
"Rec" (Spania 2007)
8 aprilie / 19:00 / UVT - Aula Magna
"Los amantes del circulo polar" (Spania, 1998)
9 aprilie / 19:00 / UVT - Aula Magna
"Las 13 rosas" (Spania 2007)
10 aprilie / 19:00 / UVT – Aula Magna
Intrarea libera.
Occupy Emek!
In alte ţări, oamenii îşi pun pielea la bătaie cînd dispare un cinema.
Cîteva mii de cinefili în frunte cu regizorii Costa-Gavras şi Mike Newell au protestat ieri împotriva demolării unui cinematograf iconic din Istanbul: Emek. Poliţia turcă a reacţionat excesiv, folosind tunuri cu apă şi gaze lacrimogene. Pare de necrezut, dar patru oameni (între care şi un critic de film turc) au fost arestaţi. 200 de protestatari au campat în faţa sediului poliţiei pentru a cere eliberarea celor patru.
Cinematograful, clădire istorică, ar urma să fie transformat într-un...mall.
Mai are sens să facem vreo paralelă cu ce se întîmplă la noi? Aici oamenii reacţionează (de cele mai multe ori) doar dacă e vorba de stomac. Cinematografele noastre s-au transformat în magazine şi cazinouri în cea mai mare linişte. În România, putem considera o mică victorie împotriva sistemului pînă şi plecarea din funcţie a şefului CNC, atît de contestat de cineaştii români.
(mulţumim Sînziana pentru ştire)
sâmbătă, 6 aprilie 2013
Cinepolitice 2. Coreea de Nord şi Soljeniţîn
În acest context internaţional, proiectarea în cadrul Festivalului Cinepolitica de la Bucureşti a documentarului Lagărul 14 - Zonă de control total/Camp 14 - Total Control Zone, o coproducţie Germania-Coreea de Sud din 2012 regizată de Marc Wiese, arată că filmul nu doar că ţine pasul cu realitatea, dar ne ajută decisiv să o înţelegem.
Protagonistul este Shin Dong-huyk, un tânăr care s-a născut în 1983 într-un lagăr nord-coreean, unde a trăit până la vârsta de 23 de ani. Fără a avea conştiinţa binelui şi răului, a vinovăţiei şi regretului, Shin şi-a denunţat mama şi fratele când era adolescent. După ce a asistat, alături de tată, la executarea mamei şi a fratelui, Shin a fost încarcerat şi torturat, rămânând cu urme de arsuri pe spate şi cu mâinile şi picioarele deformate. În 2003 a reuşit să fugă din lagăr, pentru ca apoi să evadeze şi din Coreea de Nord, ajungând în China. În prezent, tânărul locuieşte în Coreea de Sud şi este solicitat să participe la conferinţe în întreaga lume pentru a vorbi despre viaţa în lagărele nord-coreene.
Cea mai substanţială parte a filmului este reprezentată de confesiunea cu adevărat tulburătoare a lui Shin (care cuprinde şi mărturia despre vânarea şi mâncarea şobolanilor), la care se adaugă imagini de la diverse conferinţe şi activităţi ale sale, o reconstituire animată a unor momente din lagăr, dar şi interviuri cu doi foşti paznici de lagăr şi torţionari nord-coreeni, ajunşi la rândul lor în lumea liberă.
Mărturiile lui Shin despre existenţa din lagăr şi din închisoare, unde toate noţiunile cu care suntem obişnuiţi (inclusiv cea a banului) dispar, amintesc inevitabil de Arhipelagul Gulag, cartea reper a lui Alexandr Soljeniţîn. Ambele opere ne pot schimba felul în care privim viaţa.
Asemeni lui Soljeniţîn, Shin a învăţat în lagăr ce înseamnă cu adevărat iubirea între oameni. Torturat până la epuizare după ce a fost dus în închisoare, tânărul este aruncat într-o celulă unde se afla un bătrân care îl îngrijeşte şi îl salvează. A fost primul moment care i-a arătat cum se manifestă căldura umană. Ieşit din închisoare, dar ajuns muncitor în lagăr, tânărul intră în contact cu un bărbat care îi povesteşte despre viaţa în afara lagărului, în Coreea de Nord. Atunci învaţă ce înseamnă comunicarea cu celălalt. Impresionat că "afară" (de fapt, tot un lagăr), printre altele, se poate mânca o simplă friptură (în contextul în care el nu avusese parte toată viaţa decât de un acelaşi fel mizer şi insuficient de mâncare), Shin se hotărăşte să evadeze. Reuşeşte. Simpla dorinţă de a trăi chiar şi o zi în "libertate" l-a determinat să-şi asume orice risc.
Venit dintr-un lagăr în care bucuriile erau date de momentele în care puteai vorbi cu cineva, de găsirea unor firimituri de mâncare sau de răgazul între două acte de tortură şi dintr-o lume în care toţi îşi doresc să rămână în viaţă cu orice preţ, Shin nu înţelege cauzele numărului mare de sinucideri din noua sa ţară, Coreea de Sud. Nu înţelege goana după bani din lumea care l-a adoptat şi unde se află, potrivit spuselor sale, numai cu trupul, deoarece mintea şi sufletul i-au rămas în lagăr.
Lagărul 14 - Zonă de control total este, aşa cum spune şi programul festivalului, un film greu de uitat. Tulburător, revelator, apăsător, dar şi dătător de speranţă, documentarul lui Marc Wiese impresionează prin autenticitatea mărturiilor pe care le declaşează şi obţine, prin creativitatea secvenţelor de animaţie CGI, prin numeroasele şi încărcatele momente de tăcere.
Festivalul Cinepolitica are programate pentru sâmbătă şi duminică, ultimele două zile, o serie de filme cel puţin incitante (toate informaţiile pot fi găsite aici):
Sâmbătă
Cinema Elvira Popescu
Secţiunea Insuportabila memorie
14:30 – Examenul (A vizsga, r. Péter Bergendy, Ungaria, 2011, 89')
16:30 – Pe scurt, despre politică (6 scurtmetraje recente, cu tematică politică, selectate de Massimiliano Nardulli, 105')
18:30 – Evrei de vânzare (r. Radu Gabrea, România, 2013, 72')
20:00 – Copiii lui Hitler (Hitler's Children, r. Chanoch Ze'evi, Israel/Germania, 2011, 80')
Cinema Studio
Competiţie internaţională
14:00 – S.B. Îl cunoşteam bine (S.B. Io lo conoscevo bene, r. Giacomo Durzi & Giovanni Fasanella, Italia, 2012, 75') (reluare)
16:00 – Rock the Casbah (r. Yariv Horowitz, Israel/Franţa, 2012, 93') (reluare)
18:00 – Copilărie clandestină (Infancia clandestina, r. Benjamín Ávila, Argentina/Spania/Brazilia, 2012, 112')
20:00 – Lore (r. Cate Shortland, Germania/Australia/Marea Britanie, 2012, 109')
Duminică
Cinema Studio
Competiţie internaţională
15:00 – Lore (r. Cate Shortland, Germania/Australia/Marea Britanie, 2012, 109') (reluare)
17:00 – Copilărie clandestină (Infancia clandestina, r. Benjamín Ávila, Argentina/Spania/Brazilia, 2012, 112') (reluare)
Gala de închidere
20:00 – Spune-mi cu cine te însoteşti (The Company You Keep, r. Robert Redford, SUA, 2012, 125')
vineri, 5 aprilie 2013
The Hit (1984)
rating: Brainwash
Inainte ca emblematicii frati Coen si remixerul-sef, Quentin Tarantino, sa rupa definitiv conventiile genului gangsteresc depasind limitele tiparului obisnuit prin folosirea inteligenta a personajelor cool, a dialogurilor filosofico-existentiale si a unor anumite estetici ale cadrului narativ ce ulterior au devenit semnaturi regizorale, britanicul Stephen Frears a incercat acelasi lucru in 1984 cu The Hit. Din pacate se prea poate ca lumea sa nu fi fost pregatita pentru experimentul regizorului (care mai tarziu a dat remarcabilele Dangerous Liaisons si The Queen) astfel ca The Hit a ramas un fratior prematur si aproape abandonat al mult mai popularelor Sexy Beast sau In Bruges.
 |
| John Hurt in contemplare |
Filmul lui Frears e un amestec hibrid de crime thriller si road movie, partial bazat pe o intamplare reala din anii '70 cand un gangster englez si-a turnat vreo 30 de ‘asociati’ pentru a dobandi imunitate, refugiindu-se apoi pe Costa del Sol. In The Hit viata linistita a gangsterului ciripitor Willie (jucat de Terence Stamp) e tulburata de interventia unor recuperatori: inflexibilul Braddock (John Hurt) si ucenicul sau psihotic Myron (Tim Roth). Intoarcerea lor, aparent destul de simpla odata ce tinta le-a picat in mana, e substantial complicata de un popas facut in Madrid din care se aleg si cu o ostatica locala, Maggie (Laura del Sol). Astfel “rotunjit”, grupul de calatori strabate Spania incercand sa atraga cat mai putin atentia autoritatilor deja alertate de disparitia gangsterului.
 |
| 'identitatea' lui Terence Stamp |
 |
| Laura del Sol, gazda perfecta |
Introdus subtil de uvertura hipnotica a lui Clapton si Roger Waters, filmul nu angajeaza aproape deloc solutia rezolvarii contra-cronometru a misiunii, cu urmariri sau impuscaturi spectaculoase, ci isi foloseste timpul cu luciditate pentru a aprofunda starile de spirit ale personajelor sale. Obligati sa ocupe spatiul intim al unei masini o perioada destul de lunga de timp (ca o familie instrainata) intre cei patru se contureaza un joc psihologic in care varful e atins de meciul intelectual dintre Willie si Braddock pe terenul unor idei ca trivialitatea mortii si fatalismul vietii de gangster. In vreme ce frica lui Willie se deghizeaza intr-un calm aparent de tip zen si discutii erudite, cea a lui Maggie imbraca o haina a seductiei tacite indreptata catre pustiul Myron, aflat la prima sa ‘lovitura’ serioasa. E usor de intuit ca in scurt timp autoritatea lui Braddock va fi pusa la incercare dar intrebarea care se pune e cine va face primul pas: imprevizibilul Myron sau calculatul Willie.
 |
| 'I think you're crazy, but I admire your attitude.' |
Cu The Hit Frears ataca astfel doua teme existentiale interesante: confruntarea cu consecintele propriilor actiuni imorale(?) si confruntarea propriei mortalitati. In ambele cazuri eroul introspectiei este Willie, jucat cu o serenitate de sfant crestin de Terence Stamp. Nici ceilalti protagonisti nu sunt mai prejos, John Hurt intrand intr-unul din cele mai reusite roluri de villain placut dar neinduplecat iar Tim Roth asambland un huligan britanic (nominalizat BAFTA) pe scheletul de skinhead cu care a debutat in 1982 (must-see Made in Britain). Fatalismului narativ astfel enuntat i se potrivesc ca o manusa doua frame-uri decorative esentiale: muzica flamenco a lui Paco de Lucia si peisaje salbatice si dezolante ale sudului Spaniei.
Trailer
Driven: Hustler
Am fost încîntat cînd mi-au sosit prin poştă The Hustler (Walter Tevis, 1959) şi Driven (James Sallis, 2012), două cărţi noir esenţiale. Despre The Hustler, care a stat la baza unui superb film din 1961 am scris aici. Driven e continuarea nuvelei Drive (2005) care a dat filmul omonim. Se vorbea de curînd despre un sequel regizat tot de N.W. Refn.
joi, 4 aprilie 2013
Feţele Războiului: Come and see
VINO ŞI VEZI!
Iarăşi se agită fiii lui Marte. Se vorbeşte cu uşurinţă despre iminenţa unui nou război. Marele pericol este că ne obişnuim cu ideea (sau "ne-au" obişnuit).
Un antidot (la banalizarea răului şi desensibilizare) este Idi e smotri aka Come and see (Elem Klimov, 1985). Faţa împietrită şi îmbătrînită a puştiului cu puşca e adevărata faţă a razboiului, cum rareori apare în cinema. Apocalypse Now pe kerosen. Transformarea lui Alexei Kravchenko pe măsură ce este expus la "oroare" ridică o "întrebare-rusească": Pînă unde suntem în stare să mergem cu auto-distrugerea? Pe alocuri uşor militant şi partizan (doar e cu partizani, nu?), însă e neîndoielnic unul dintre cele mai anti-război filme de război. Aşa ar trebui sa fie toate filmele de război (în afară de cele cu Bourvil).
.jpg)
Iarăşi se agită fiii lui Marte. Se vorbeşte cu uşurinţă despre iminenţa unui nou război. Marele pericol este că ne obişnuim cu ideea (sau "ne-au" obişnuit).
Un antidot (la banalizarea răului şi desensibilizare) este Idi e smotri aka Come and see (Elem Klimov, 1985). Faţa împietrită şi îmbătrînită a puştiului cu puşca e adevărata faţă a razboiului, cum rareori apare în cinema. Apocalypse Now pe kerosen. Transformarea lui Alexei Kravchenko pe măsură ce este expus la "oroare" ridică o "întrebare-rusească": Pînă unde suntem în stare să mergem cu auto-distrugerea? Pe alocuri uşor militant şi partizan (doar e cu partizani, nu?), însă e neîndoielnic unul dintre cele mai anti-război filme de război. Aşa ar trebui sa fie toate filmele de război (în afară de cele cu Bourvil).
.jpg)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)