luni, 8 aprilie 2013

Amarcord (1973)

Seria iniţială 50 de ani de cinema italian în capodopere din Aula Bibliotecii Centrale Universitare Timişioara (BCUT) trebuia să se apropie de final. Din fericire, sfârşitul se amână. Selecţionerul celor opt filme, Marian Rădulescu, a reuşit să obţină completarea ciclului cu alte două opere realizate în Italia: Nostalgia (1983), penultima oprire cinematografică a lui Andrei Tarkovski, şi Tempo di viaggio (1983), un documentar TV cu şi de Andrei Tarkovski şi Tonino Guerra. Până vom ajunge la cele două producţii şi la ultima proiecţie, de săptămâna viitoare, din seria iniţială, Il sole anche di notte/Soare chiar şi noaptea (1990), regia Paolo & Vittorio Taviani, să ne oprim asupra capodoperei ce va putea fi (re)văzută marţi, 9 aprilie, de la ora 18.00: Amarcord (1973), de Federico Fellini. 

Pentru a ilustra magia din Amarcord, recompensat cu Oscarul pentru cel mai bun film, şi tehnica fără egal a lui Fellini, am ales să împărtăşesc un fragment dintr-o foartă bună cronică scrisă de Romulus Rusan şi inclusă în volumul Arta fără muză (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980):


Reprezentări de gradul doi

Amarcord pare, la prima vedere, o nouă ediţie a reportajelor filosofice din provincia lui Fellini. Reapar, în înfăţişări mai mult sau mai puţin cunoscute, procesiunile, valsurile, frizerii, capsele pocnitoare, fotografiile din faţa şcolii, cântăreţul orb, motociclistul oraşului, prostituatele, mesele de biliard, pantalonii bufanţi, şalurile lungi, frizurile linse şi date pe spate, vitrinile cu şepci şi păpuşi... întreaga figuraţie a copilăriei şi a "străzii mari", vagabondând epic într-un context eminamente liric.

Toate aceste reprezentări, situate la limita între amintire şi vis, ar conduce însă numai la un sentimentalism minor, dacă n-ar fi trecute pritr-o optică regizorală subtilă, care prevede mişcările şi întorsăturile cu bună ştiinţă, ca într-o veritabilă partidă de şah. Imaginile sunt subordonate mai multor niveluri, sunt acţionate prin pârghii cu braţe multiple. În primul rând, viaţa dezordonată este echilibrată prin nostalgia unificatoare a eroului liric. Apoi, într-o a doua instanţă, tragismul faptului derizoriu, zădărnicia atleţilor nimicului cu care se înconjoară Fellini sunt topite cu acidul tare al clovneriei. Cum se realizează aceasta în practică? Fiecare calupt de viaţă este lăsat să evolueze până la pragul melancoliei, unde îi iese în cale o bombă ilariantă, care dizolvă emoţia şi o lasă să alunece în grotesc. Dar, ulterior, şi această mişcare demolatoare este oprit la timp, dându-se din nou avans relatării emotive.

Ceea ce umple de nobleţe aceste cocktailuri savante şi le împiedică să rămână simple amestecuri mecanice, ceea ce scoate din pericolul autopastişării maniera aceasta originală de a prolifera amintirea la infinit este o sensibilitatea ieşită din comun, un dar excepţional de a acorda registrele afective. Ca un mare pictor care alătură fără teamă culori nepotrivite, înrudindu-le doar prin corespondenţa nuanţelor, Fellini succede tandreţei persiflarea şi afecţiunii ironia fără a le lăsa să-şi dezvolte discrepanţele. Este o echilibristică pe lama unui cuţit mişcător; este un drum de o precizie infinitesimală care, de la un film la altul, ne oferă un suspense estetic de cea mai înaltă calitate. 

.............................................

Fellini nici nu fuge de trecut în râs, dar nici nu foloseşte trecutul ca simplă recuzită satirică. Reprezentările sale sunt de fiecare dată nişte complicate mişcări în doi timpi: întâi el ironizează pentru a-şi ascunde ataşamentul, apoi converteşte ironia într-o compasiune care îl aduce pe spectator alături de subiect, cineastul părând că n-a făcut decât să se joace cu imparţialitatea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu