Marele Ecran

joi, 4 aprilie 2013

Afisul zilei: Cannes 66

Am primit azi vestea că sunt acreditat ca jurnalist la Festivalul de la Cannes din acest an, din partea revistei 24 Fun (merci Andreea, Ştefan) şi a blogului mareleecran (ca "publicaţie" secundară). Urmează partea mai grea: să strîngem bănuţii pentru deplasare.

Ar fi al doilea an consecutiv cînd Marele Ecran ajunge la Cannes.
A sosit şi posterul oficial a ediţiei cu numărul 66 (I was born for it...prietenii ştiu de ce).

Trailerul zilei: ONLY GOD FORGIVES

Dupa ce Drive a devenit filmul preferat din 2011 toate semnele par sa anunte ca cea mai recenta nebunie semnata de Nicolas Winding Refn va face acelasi lucru in anul 2013. Only God Forgives ii cupleaza din nou pe Refn si Ryan Gosling intr-un scenariu despre crima organizata, droguri, box tailandez si dulce, dulce, razbunare. Gosling interpreteaza rolul lui Julian, managerul unui club de box thailandez folosit ca paravan pentru traficul de droguri controlat de mama sa (Kristin Scott Thomas!), sefa unui cartel al crimei organizate din Florida. Fratele lui Julian, Billy, ucide in Bangkok o prostituata si in consecinta e executat de un politist retras supranumit The Angel of Vengeance. Cand mama vine sa-si recupereze fiul mort ii cere fiului ramas sa-i gaseasca pe criminali si sa dezlantuie iadul... ceea ce acesta va face cu multa darnicie.

Ce filme ne pregătesc regizorii români

Hulit-indispensabilul Centru Naţional al Cinematografiei (CNC) a anunţat miercuri rezultatele la cel mai nou concurs de proiecte, sesiunea 2012. Avem aşadar primele indicii clare despre filmele româneşti din viitorul apropiat sau mai îndepărtat, în funcţie de cum vor reuşi cineaştii să-şi completeze din alte surse finanţarea insuficientă de la stat şi să ducă la bun sfârşit proiectele. CNC pare să-şi fi schimbat şi aspectul site-ului, care însă nu funcţionează deocamdată.

Potrivit informaţiilor de la CNC ajunse prin presă, Nae Caranfil şi Nicolae Mărgineanu au câştigat cea mai mare finanţare, câte un milion de lei (mai exact, 990.000 de lei - aproape 225.000 de euro), la secţiunea Lungmetraj.

Proiectul lui Caranfil, care scrie şi scenariul, se intitulează 6,9 pe scara Richter şi este produs de casa Mobra Film a lui Cristian Mungiu. Până se va concretiza acest nou proiect, suntem încă în aşteptarea filmului de limbă engleză a lui Caranfil, Closer to the Moon, a cărui lansare se pare că întârzie din cauza neînţelegerilor cu producătorii, care şi-ar dori o variantă diferită de cea a regizorului. Prin urmare, s-ar putea să avem două versiuni ale filmului, una de cinema, pe gustul producătorilor, şi o alta pe DVD, director's cut.

Nae Caranfil

Proiectul lui Nicolae Mărgineanu - al cărui ultim film, documentarul Demascarea, datează din 2010 - se intitulează Poarta Albă şi este produs de regizor, pentru Ager Film. Scenariul este semnat de Mărgineanu şi de Oana Cajal.

Pe locul al doilea în ordinea creditelor alocate se află proiectul Un etaj mai jos, care va fi regizat de Radu Muntean, după un scenariu pe care acesta îl semnează împreună cu fidelii săi colaboratori, Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu. Filmul ce va fi produs de Multi Media Est (Dragoş Vâlcu) a obţinut un credit de 921.000 de lei - aproape 210.000 de euro. Ultimul lungmetraj al lui Muntean este din 2010, Marţi, după Crăciun, între timp regizorul oferindu-ne şi documentarul Vorbitor (2011).

Proiectul lui Radu Jude, Aferim! (după un scenariu semnat de regizor şi de Florin Lăzărescu şi produs de Ada Solomon pentru Hi Film), a obţinut un credit de 811.000 de lei (aproape 185.000 de euro), situându-se pe locul al treilea. Regizorul - care a câştigat recent cele mai tari premii la Gopo, cu Toată lumea din familia noastră, şi care a mai realizat în trecut Cea mai fericită fată din lume şi curajosul mediu-metraj Film pentru prieteni - propune de această dată un film de epocă (!), despre robia ţiganilor. Sună mult prea bine pentru a nu se înscrie printre cele mai aşteptate filme româneşti din 2014-2015.

Radu Jude

Proiectul regizorului Stere Gulea, Rădăcini, care va fi realizat după un scenariu de Dan Nuţu, a obţinut un credit de 790.000 de lei (aproape 180.000 de euro) şi va fi produs de casa Mandragora (Anca Puiu).

După minunatele şi sub-apreciatele (de public) Morgen şi Rocker, Marian Crişan are acum proiectul Orizont a.k.a. Pădurea, care va fi produs de Mandragora Movies (Bobby Păunescu) şi care a obţinut un credit de 614.000 de lei (aproape 140.000 de euro).

Noul proiect al lui Adrian Sitaru, Fixeur, care va fi produs de 4 Proof Film (Monica Lăzurean Gorgan), după un scenariu de Adrian şi Claudia Silişteanu, a obţinut o finanţare de 290.000 de lei (puţin peste 65.000 de euro).

La secţiunea Lungmetraj debut, cea mai mare finanţare a obţinut-o Ana Cristina Iacob – 800.000 de lei (180.000 de euro), pentru Liceenii 2000. Filmul este produs de MediaPro Pictures (Cosmin Andrei Ion), iar scenariul este semnat de Ana Cristina Iacob, Alexandru Molico şi Alexandra Caraman.

Cel de-al doilea proiect finanţat este Nu mă atinge-mă, debutul în lungmetrajul de ficţiune al Adinei Pintilie. Nu mă atinge-mă, realizat după un scenariu semnat tot de regizoare, va fi produs de 4 Proof Film (Monica Lăzurean Gorgan).

La categoria Documentar, cea mai mare finanţare a fost obţinută de casa de producţie Aparte (Anca Damian) – 424.000 de lei (95.000 de euro). Regia acestui documentar este semnată de Anca Damian, care semnează şi scenariul, alături de Ania Winkler.

Două proiecte de documentar au mai fost finanţate cu câte 350.000 de lei (80.000 de euro) – Despre sine şi celălalt (producător – Alexandru Teodorescu, Saga Film, regizor – Ioan Cristian Piţurescu) şi Un veac fără tezaur (producător Ada Vertan – Astra Entertainment, regizor – Dan Necşulea).

De asemenea, la această categorie a fost finanţat proiectul Drumul regelui, produs de Fundaţia Astra Film (Dumitru Budrală) şi regizat de Budrală după un scenariu de Adina Vărgatu. Finanţarea a fost de 240.000 de lei (54.000 de euro).

miercuri, 3 aprilie 2013

Cinepolitice 1. Bella addormentata (2012)

Prezentat în 2012 în competiţia oficială de la Veneţia, Bella addormentata are ca pretext un extrem de mediatizat caz real de acum câţiva ani din Italia: o tânără, Eluana Englaro, a fost decuplată de la aparate după 17 ani de stare vegetativă în care a ajuns din cauza unui accident. Această primă eutanasie oficială din Peninsulă, obţinută de tatăl tinerei în urma unui prelungit proces în justiţie, a divizat opinia publică.

Astfel de poziţii antagonice (dar fictive), chiar şi între personaje puternic legate, alege să aducă pe marele ecran şi versatul regizor italian Marco Bellocchio (n. 1939). Construite în jurul cazului real al Eluanei (prezent mai tot timpul în fundal sau în prim-plan prin televizoarele care redau dezbaterile politice despre subiect), poveştile aproape independente ale lui Bellocchio sunt ca sateliţii care gravitează în jurul aceleiaşi planete.

Un senator (interpretat de cunoscutul actor Toni Servillo) are probleme de conştiinţă când e pus să voteze decretul care împiedică moartea Eluanei. Fiica politicianului pledează, în schimb, pentru menţinerea femeii în viaţă şi protestează în faţa clinicii unde e internată aceasta, având în acelaşi timp o aventură cu un tip care are în grijă un frate cu ceva probleme psihice. O actriţă celebră şi catolică ferventă (jucată de Isabelle Huppert) renunţă la carieră pentru a-şi îngriji fiica aflată în comă. Un medic se îndrăgosteşte de o femeie dependentă de metadonă şi refuză să o lase să se sinucidă.

Bellocchio trasează încă din primele secvenţe toate aceste cărări narative pe care le clarifică ulterior. În acest fel reuşeşte să capteze atenţia, pe care o şi alimentează gradual cu frânturi de informaţii menite a deschide calea pentru o serie de întrebări cu bătaie lungă: În ce măsură are cineva dreptul de a pune capăt suferinţei fizice extreme a altei persoane? Ce înseamnă libertatea de conştiinţă? Cum se manifestă responsabilitatea faţă de alţii? Ce presupune sacrificiul?

Însă dilemele „grele” de mai sus nu trebuie să sperie. Bellocchio nu este în niciun moment didacticist, moralizator sau preţios. Dimpotrivă, el se dovedeşte ludic şi serios, clasic şi experimental, satiric cu blândeţe şi emoţional cu măsură. Apelează la un montaj dinamic, puternic sugestiv, transmiţător de psihologii şi trăiri identificabile.

Bellocchio nu vrea să surprindă fragmente de viaţă liniare, ci să propună construcţii narative în care personajele evoluează şi îşi schimbă până la final starea în care le-am întâlnit. În această logică, posibilele ambiguităţi date de intercalarea poveştilor îşi găsesc în cele din urmă coerenţa şi deznodământul.

Totuşi, Bellocchio dă dovadă de o extremă inteligenţă vizuală şi scenaristică prin felul în care îşi încarcă personajele şi scenele cu o stranietate atrăgătoare, marcă a stilului său. Cineastul italian foloseşte multe „jocuri secunde”, trucuri mai mici sau mari, vizibile sau abia perceptibile, care oferă echilibru şi prospeţime filmului.

Bella addormentata a deschis marţi seară, la Cinema Studio din Bucureşti, cea de-a doua ediţie a interesantului Festival Cinepolitica. Miercuri pot fi văzute două filme de Oscar. Primul este un documentar care s-a aflat în acest an printre nominalizările la celebrele statuete americane. Cerberii/The Gatekeepers (2012) este regizat de Dror Moreh şi vorbeşte despre secretele ascunse ale agenţiei interne de securitate a Israelului. Al doilea, 80 de milioane/80 milionow, este un film de ficţiune din 2011, regizat de Waldemar Krzystek, care a reprezentat propunerea Poloniei în cursa pentru Oscar. Pelicula, bazată pe evenimente reale petrecute în Wroclaw în 1981, este un thriller politic despre mişcarea Solidaritatea.

Programul de miercuri:

Cinema Studio

Competiţie internaţională

18:00 – Cerberii (The Gatekeepers, r. Dror Moreh, Israel/Franţa/Germania/Belgia, 2012, 101')

20:00 – 80 de milioane (80 millinow, r. Waldemar Krzystek, Polonia, 2011, 103')

Cinema Elvira Popescu

Secţiunea Drumul libertăţii

18:00 – Ilegal (Illégal, r. Olivier Masset-Depasse, Belgia/Luxemburg/Franţa, 2010, 90')

20:00 – Noaptea fără lună (Nata pa hënë, r. Artan Minarolli, Albania/Franţa, 2004, 80').

marți, 2 aprilie 2013

Fii cu ochii pe filmul românesc

GUEST POST: PAUL GRIGORIU

Paul "Slayer" Grigoriu a tradus cartea de interviuri Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkman (editura Publica, 2013). Şi a văzut, tot recent, o serie de filme româneşti importante. După fiecare vizionare i-a scris cîteva rînduri prietenului nostru, Marian Rădulescu. Şi acum a acceptat să publicăm şi aici jurnalul scurtei sale odisei prin filmografia autohtonă din secolul trecut.

Viaţa nu iartă ( Iulian Mihu & Manole Marcus, 1960)

Daca faci abstractie de "indicatiile" scrise de la inceput, cred ca poate sta oricand in galeria marilor filme "clasice" ale acelor vremi. Ce imagine! Ce ruperi de ritm! Cata poezie! Preotul fara picioare care vorbeste in versuri, cuvintele lui Vladimir proaspat intors de la razboi ("pentru ceafa dumneavoastra, domnule inspector/ pentru mainile dumneavoastra, doamna"), cu ecouri din Paul Celan; Evident, infecta partea de propaganda (mai agresiva in anii aia, de vreme ce si Primul Razboi e prezentat ca "imperialist"), dar filmul e atat de frumos si latura umana atat de maiastru descrisa, incat se poate face abstractie de ea. Mai in gluma, mai in serios, eu daca eram cenzor comunist nu dadeam drumul filmului astuia, cu toata propaganda directa din anumite momente (poate PREA directa pentru a fi reala). Tarkovski spune ca artistul nu trebuie sa-si exhibe punctul de vedere. Din primele inscrisuri ("patriotii in frunte cu comunistii" etc.) se pare ca regizorul chiar asta face. Dar e de fapt modul subtil de a fenta cenzura cu o interventie atat de grosolana incat ochiul exersat vede clar ca e un adaos impus (dupa parerea mea). Pentru ca daca privesti filmul, lucrurile nu mai sunt asa de evidente. E, intr-un fel, similar cu ce faceau anumiti muzicieni: compuneau lucrari instrumentale pline de emotie si traire artistica autentica, dar le intitulau "Simfonia electrificarii satelor", si asa scapau de cenzura. Caci cenzorii, au mai spus-o si altii, erau zelosi, dar de multe ori si foarte prosti.

Meandre (Mircea Săucan, 1967)

Absolut superb. Ce imagine frumoasa! Pe langa toata poetica si expresia filmului, foarte bine aleasa actrita din rolul feminin (Margareta Pogonat?) O frumusete "italiana", prinsa exact la varsta "pargului", tanara dar cu maturitatea deja insemnata pe chip, cu un vag inceput de barbie dubla, dar inca zvelta, in fine... ce mai, de vis. Plus scenele, multe dintre ele (am observat si in 100 lei) cu o adevarata stiinta a artei dramatice, parca ar fi jucate pe scena unui teatru.

100 lei (Mircea Săucan, 1973)

Substanta mai putin profunda decat la filmele lui Pita (mai ales "Concurs"), dar multa sensibilitate si gingasie. In plus mi s-a parut exceptionala suprapunerea cu muzica lui Anatol Vieru. Chiar o mana de maestru.

Nunta de piatră (Dan Piţa & Mircea Veroiu, 1973)

Din punctul meu de vedere, capodopera. Acum am inceput sa vad in practica unele dintre lucrurile scrise de Tarkovski: cu autenticul care vine din (re)crearea unui sentiment, nu din decorul imitat strict, cu exploatarea unui filon literar folosit ca fundatie pentru o noua creatie poetica, cu personajele care nu se dezvolta de-a lungul desfasurarii unei naratiuni, ci sunt de la inceput definite, statice. Extraordinare constructii. Daca mi-ar cere cineva cu tot dinadinsul sa fac o departajare, as spune ca imi place UN PIC mai mult partea regizata de Mircea Veroiu. E parca mai multa expresivitate in acele taceri. In plus, niste imagini care parca sunt tablouri, cu casa, cimitirul, calul. Si fara abuz de prim-planuri, pentru ca totul sa fie sugerat, nu impus. Dorin Liviu Zaharia e unul dintre cei mai interesanti muzicieni ai generatiei sale. Foarte interesanta viziunea muzicala. La un moment dat merge spre sistemul tonal, ceea ce ii rapeste un pic din autenticitate (spre final, cateva masuri), altfel insa cu adevarat foarte frumos.

Ilustrate cu flori de camp (Andrei Blaier, 1974)

Foarte frumos realizat, foarte dur. Si foarte inteligent strecurat prin furcile caudine ideologice, pentru ca, in fond, nu are nimic in comun cu motivatiile lui Ceausescu de a interzice avortul. Bine creat contrastul intre vitalitatea personajului Laura de la inceput, cu florile in mana, deschisa, joviala, cu - pardon! - sanii in vant si pusa pe glume, si deznodamantul tragic. Mostra de realism/ naturalism concentrat. L-am descoperit pe Dan Nutu. Marturisesc ca nu auzisem niciodata de el, de vazut nici atat. E un fel de James Dean autohton, cu ceva mai multa substanta decat originalul. Pacat ca a disparut din peisaj. Sau poate asta e soarta actorilor de genul acesta: fie mor, fie se orienteaza spre alte zari.

Un om în loden (Nicolae Mărgineanu, 1979)

Cred ca aveam vreo 4-5 ani cand am vazut Un om in loden. Evident, n-am inteles nimic, de amintit nici atat. Daca mi-ai fi spus titlul cartii acum o saptamana, sigur l-as fi asociat cu un film de Sergiu Nicolaescu - ca sa vezi ce adanc s-a impregnat in constiinta mea de copil de atunci "comisarul". Am (re?)vazut cu placere filmul. In sfarsit un politist bun, le duceam dorul. Superbe momentele de tensiune (la un moment dat de-a dreptul "kafkiene") si foarte bun minimul de coloana sonora, mai ales pasajele de contrabas. Am vazut ca printre cei care au inregistrat muzica era si Johnny (pe atunci Giony) Raducanu. Sigur, era nevoie sa fie bagat un legionar (periculos, plecat in Germania si cu grenade - imaginea clasica) in toata povestea, asa erau vremurile. Poate ca ar fi interesant ca intr-o zi cineva sa scrie un studiu despre elementele ideologice strecurate, uneori grosolan, alteori subtil, in toate filmele vremii. Chiar si in cele ce nu pareau sa aiba niciun substrat politic. De altfel tin minte cum eram eu pana pe la 13 ani: imi spuneai "legionar", automat il vedeam in fata ochilor pe Dinica in haina de piele, haha. Dar, dincolo de ale vremii naravuri, foarte bun filmul. Si O. I. Moldovan, cu cicatricea lui, e remarcabil. Nicolae Margineanu a facut si Faimosul paparazzo.

O lacrimă de fată (Iosif Demian, 1980)

Al doilea "politist" la rand. Mai greu de urmarit decat primul, constructia mult mai elaborata. Plus ideea interesanta cu camera care filmeaza tot timpul. Realitate bruta in care scapa momente de sensibilitate (in primul rand chiar cel cu "lacrima"), care sunt ca sarea in bucate. Cred ca pentru un spectator strain e si mai interesant. Eu, cunoscand contextul, am inceput repede sa banuiesc ca doar chiaburul poate fi criminal haha. Dar ca regie, joc actoricesc, sentiment pregnant de autentic, cred ca poate sa stea langa orice mare film al genului - si mai mult, pentru ca uneori ai impresia ca intriga politista e un pretext pentru a zugravi un crampei de viata, brutal, aproape naturalist. Fara a impune nicio judecata morala, nici macar asupra personajelor evident "negative". Concluziile etice le trage, dupa propria lui scara de valori, fiecare privitor. Discutand aspectele tehnice ale recuperarii acestor filme pentru publicul larg, cred ca ar fi bine ca unele dintre ele sa fie subtitrate. Se pierde mult din cauza calitatii proaste a sunetului, iar daca la asta se adauga si pronuntia regionala, totul devine o corvoada. Am inteles ca aceeasi problema a avut-o si Dupa dealuri la premiera din cinematografele romanesti. Eu l-am vazut acasa si totul a fost foarte clar, insa la O lacrima de fata am avut probleme.

La capătul liniei (Dinu Tănase, 1982)

Non-linear, poetic, gingas. Foarte frumos. In plus, o "smecherie" maiastra - cred ca in afara de apelativul "tovarase" si de poza cu Ceausescu din biroul inginerului, actiunea se putea petrece oriunde in lume. Inteleg ca filmul a fost prezentat la vremea lui ca un exemplu de reintegrare in campul muncii, bla bla, dar regizorul a trecut peste orice constrangere ideologica si a pictat o poveste frumoasa despre prietenie si iubire. Si personaje foarte bine conturate.

Sfârşitul nopţii (Mircea Veroiu, 1982)

Panorama Bucurestiului. Sunt imagini staruitoare asupra intersectiilor, cu oameni aparent in plan secund, dar atat de interesant de urmarit, cu capetele plecate, hainele impersonale, tunsorile fara forma, atunci cand nu sunt de-a dreptul ridicole (ca a studentei care nu-l mai asteapta pe procuror). De fapt, scena cu "si tu crezi ca merita... cineva care nu te asteapta la nesfarsit" e unul dintre momentele cele mai frumoase ale filmului: e o lume gri, din care unii incearca sa evadeze in alta, ale carei straluciri nu sunt, in cele din urma, decat amagiri. Lumea discotecii unde prostituata il pune pe Toma in legatura cu Giany. Finalul poate fi privit ca o forma de izbavire. E o posibila interpretare, nu dogmatica, ci poetica.

In privinta aspectelor tehnice, sunetul se aude bine, dar e decalat. Buzele se misca inainte sa se auda cuvintele. Ma intreb daca asa a fost de la inceput, sau daca diferitele transferuri au dus la acest defect. Si ca o concluzie proprie, dincolo de film: ma uitam la intersectii, la troleibuze si mai ales la privirile oamenilor si observam cu tristete ca astazi Bucurestiul e EXACT LA FEL. Daca treci cu vederea masinile ceva mai noi si firmele luminoase (usor de trecut cu vederea in zone precum Calea Mosilor, unde mizeria le inneaca pe toate), sunt aceleasi chipuri, aceleasi griji, aceeasi lipsa de speranta. Parca nu s-ar fi schimbat nimic de 30-40 de ani incoace. A cazut Ceausescu, dar e parca le-ai fi spus oamenilor "nu mai e comunism, e democratie", iar ei ar fi dat din cap si si-ar fi vazut mai departe de ale lor. Omul interbelic a fost anihilat de comunisti, iar omul libertatii nu s-a nascut inca.

Concurs (Dan Piţa, 1982)

Interesanta constructie, excelent joc. Recunosc ca firul rosu l-am gasit abia dupa ce am citit comentariile parintelui Steinhardt. Dar mi s-a parut chiar mai indraznet decat "Dreptate in lanturi", unde existau totusi niste vagi urme de "tezism" ("Numai cine nu trudeste renunta usor la lucruri" etc.). Si l-am remarcat inca odata pe tanarul Claudiu Bleont, pe care l-am vazut prima oara acum vreo 25 de ani intr-o piesa de teatru, "Un barbat si mai multe femei", in duet cu Magda Catone. Ce face exact un redactor, cu ce contribuie la realizarea unui film? Ma intreb pentru ca am vazut ca la "Concurs" redactor e Grid Modorcea, care recent a aruncat cu laturi peste Dupa dealuri intr-un articol.

Faleze de nisip (Dan Piţa, 1983)

Mi-a mers la inima.Chiar ma intrebam cum au lasat sa treaca un film din asta, fara nicio aluzie politica "corecta", apoi am citit ca l-au matrasit repede. Curios, cand aveam 4-5 ani am vazut un film sau o piesa de teatru cu Carmen Galin si am decretat atunci solemn ca e "cea mai urata femeie din lume". Azi nu mi se mai pare deloc asa. Probabil asta era rolul, sau poate au evoluat gusturile mele de la 4-5 ani incoace. Revenind la film, excelent, intr-adevar. Plin de simbolism. Imi place mai ales profesorul, care e clar din alta “dimensiune". Nu un personaj din realitatea imediata, ci un fel de initiat - de altfel, la capitolul "ezoterism" (fara nicio conotatie oculta) pun si scenele cu scoala de dans, care sunt parca rupte din "La tiganci".

Masluirea realitatii si pierderea ei si a adevarului mai adanc printr-o ignorare voita si absurda a unei meta-realitati, cam asta retin din film. Altfel, ca fapt divers, cred ca l-am identificat si pe adevaratul hot, era unul dintre cei care lucrau cu "patronul" de la cherhana. Iar Gheorghe Visu seamana cu Mick Jagger. Deosebita si muzica, imi plac mai ales pasajele de pian cu armonii romantice, foarte potrivite pentru tot ce tine de mister, obscur, nocturn, si momentele de jazz improvizatoric spre cafe concert.

Pas în doi (Dan Piţa, 1985)

Daca ar fi sa gasesc un titlu alternativ pentru acest film, i-as spune "Omenesc, prea omenesc". Si asta e si definitia tuturor personajelor, suprinse in micimea lor, innobilata doar de maretia tragediei fiecaruia dintre ei - asta pentru ca o tragedie, orice ar fi cauzat-o, e intotdeauna mareata. (Pacat ca pe youtube, la filmul acesta, calitatea imaginii si a sunetului e slaba, chiar ar merita o versiune ingrijita.)

Fii cu ochii pe fericire (Alexandru Maftei, 1999)

Abia ce l-am vazut. Si am plans un picut. Nu atat din cauza inchisorii prin care a trecut Mihai, a tradarii lui Bita, ci din cauza tragediei acestui popor pe de o parte si a celor care sufera ca-l vad cum e, pe de alta. Mi-au dat lacrimile la scena cu Marius Florea. E una dintre scenele cheie ale intregului film, din perspectiva in care l-am vazut eu. Circareala grotesca a televiziunilor, idolul blestemat la care ne inchinam si femeia paralizata care se agata de o speranta atat de desarta, ca noi toti, schilozi sufleteste si crezand ca o clipa de stralucire goala ne poate ajuta sa ne vindecam. Foarte frumos rolul lui Dragos Paslaru. Iar monologul de la sfarsit, cand iesise din emisie, e "vocea celui care striga in pustie". Singura mangaiere ramane in cuvintele Sfantului Dionisie Areopagitul, care arata ca raul, neavand existenta in sine, nu e decat relativ, si insusi faptul ca il percepem demonstreaza ca exista un bine pe care el se sprijina. (guest post: Paul Slayer Grigoriu)

luni, 1 aprilie 2013

Trei tipi duri. De vârsta a treia.

”Sunt trei motive pentru care accept să joc într-un film: regizorul, textul și personajul”, povestea Al Pacino în cartea asta de interviuri autobiografice (foarte faină, de altfel). Ei bine, pun pariu că în cazul filmului Trei tipi duri (Stand Up Guys) a existat și un al patrulea motiv. Iar el se cheamă simplu: Christopher Walken. Alăturarea pe ecran a celor doi oameni de film legendari, trecuți binișor de vârsta a 3-a, asigură sarea și piperul într-un scenariu care, altfel, nu poți să zici că strălucește de istețime sau ingeniozitate.

Trei tipi duri e un gangster story destul de previzibil și cu tendințe de derapare spre neverosimil. Însă noroc că treburile astea intră în umbră în momentul în care pășesc în cadru Pacino și Walken (plus Alan Arkin, însă cu un rol mai mic). Foști ”interlopi” în tinerețe, cei doi se regăsesc după ieșirea personajului lui Pacino din închisoare. Și au de recuperat nu numai aventuri inducătoare de adrenalină (droguri, vizite la bordel, furturi de mașini etc.), ci și niște datorii vechi, dar cu bătaie lungă.

Filmul aruncă o privire ironic-detașată spre cum e să fii gangster la bătrânețe. Și oferă spațiu din plin celor doi actori principali să își scoată la vedere talentul deloc prăfuit. ”Old age is not for sissies”, spunea Bette Davis pe undeva. Iar cei doi dovedesc cu prisosință că nu intră în categoria vizată. Că deși au probleme cu artrita sau cu memoria, și-au păstrat spiritul justițiar intact.

Chiar dacă nu se chinuie neapărat să fie amuzanți, cei doi reușesc - prin situații și scenariu - să pună la cale o comedie cu gangsteri OK, bună pentru o seară în care nu vrei să te complici cu un film greu, dar nici să te cobori la nivelul unui action movie de duzină. Hiperactivitatea consacrată a lui Pacino se completează fain cu spiritul placid și cool al lui Walken, iar asta face ca doi actori pe care nu prea i-ai mai văzut în comedii să pună la care o suită de faze funny. Și un grand finale pe care cred că ar fi gelos până și Sylvester Stallone.

Angoasă existenţială. Deşertul roşu (1964)

Puţine filme reuşesc să-ţi invadeze pe deplin simţurile şi să-ţi răscolească cele mai ascunse trăiri. Să te învăluie lent, dar ferm - ca un gaz eliberat într-o încăpere izolată - pe toate fronturile de atac pe care le poate deschide: de la culori, sunete şi jocul actorilor, la mizanscenă, încadraturi şi ritm.

Deşertul roşu (1964), căruia nu îi lipseşte şi nu îi prisoseşte nimic, este o experienţă cinematografică extremă, avangardistă, solicitantă, epuizantă. La fel de viu şi astăzi ca acum 50 de ani, filmul este desăvârşit şi a reprezentat vârful carierei lui Michelangelo Antonioni.

Regizorul şi unul din fidelii său colaboratori, scenaristul Tonino Guerra, propun o nemiloasă radiografie a angoasei existenţiale, determinată parţial de alienarea şi singurătatea omului modern, citadin, într-un peisaj industrializat, mecanic, mort, străin, ameninţător, şi într-o lume care a pierdut iremedial „ceva”-ul ce o făcea suportabilă.

Nimeni nu a mai ştiut să redea stările unui personaj exploatând la maxim culorile, sunetele sau ambientul aşa cum a făcut-o Antonioni în acest prim film color al său. Peisajele dezolante prin care rătăceşte Giuliana (Monica Vitti), suferinţa sufletească vizibilă a femeii (în ciuda confortului material), zgomotele omniprezente ale unui mediu supraindustrializat, care induc nelinişte, nesiguranţă şi iritare, predominanţa culorilor reci şi şterse, lipsa căldurii şi a comunicării reale în relaţiile umane, ritmul lent practicat de Antonioni – toate acestea produc în spectator o stare de disconfort interior, o senzaţie de gol existenţial, de rătăcire, de lipsă a unui scop.

Însă nu trebuie să-l invinovăţim pe cineastul italian pentru „nereguli”: el nu este decât doctorul care pune un diagnostic, dar care se fereşte să ofere şi un tratament. Antonioni aşază o oglindă în faţa noastră, a celor din lumea modernă. Nu ne rămâne decât să ne acceptăm aşa cum suntem şi, eventual, dacă nu ne bucură ce vedem, să căutăm a ne schimba. Dacă mai putem.

P.S. Deşertul roşu poate fi văzut gratuit, marţi, 2 aprilie, de la ora 18, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Timişoara, în cadrul seriei "50 de ani de cinema italian în capodopere".

Ionuţ Mareş

duminică, 31 martie 2013

The Croods: < 3 - 100

În sfîrşit, o animaţie pentru copiii de toate vîrstele.

Am fost cu fiica mea de 3 ani jumate şi nu s-a mai dat dusă din sală. A rămas şi la "scrisul" de sfîrşit. Aproape că a trebuit să ne "măture" afară din sală, împreună cu resturile de popcorn. The Croods e un pic agitat (oare nu sunt toate aşa?), obositor (de la 3D, bunicel de altfel), dar e una din puţinele animaţii recente unde se pot simţi foarte bine şi copiii şi părinţii. Asta în caz că vreţi să daţi aproape 10 euro pe două bilete :)

You talkin' to me?

"cîteva din cele mai faimoase momente din cinema nu au fost niciodată scriptate"

sâmbătă, 30 martie 2013

Cinepolitica 2013. Între Marco Bellocchio şi Robert Redford

Ai spune că pe piaţa aglomerată a festivalurilor de film bucureştene n-ar mai fi loc de un nou eveniment, însă Cinepolitica, ajuns în 2013 la a doua ediţie, şi-a câştigat o identitate şi a devenit o oprire obligatorie pentru cinefili. Iar selecţia din acest an atrage prin combinaţia de nume mari, consacrate, şi nume care aşteaptă să fie descoperite. Aşa cum mi-a spus criticul Mihai Fulger, unul din selecţionerii festivalului, pentru filmele (de ficţiune sau documentare) din competiţie s-a mers pe criteriul de a fi premiere în România. Bineînţeles, în afară de criteriul calitativ şi legătura cu subiecte din sfera politicului sau istoriei.

Două puncte de interes sunt cele două filme din deschidere şi, respectiv, de la gala de închidere, care nu sunt incluse şi în competiţie. Marţi, 2 aprilie, la inaugurarea festivalului, va putea fi văzut Bella addormentata / Frumoasa adormită (2012), regizat de prolificul Marco Bellocchio şi avându-i în distribuţie pe actorii Toni Servillo şi Isabelle Huppert. Prezentat anul trecut la Festivalul de la Veneţia, filmul este rezumat astfel: Italia este divizată de cazul Eluanei Englaro, o tânără decuplată de la aparate după 17 ani petrecuţi în stare vegetativă. A fost prima eutanasie oficială din Italia şi o tragedie care a schimbat vieţile şi credinţele multor oameni. Un senator are probleme de conştiinţă când e pus să voteze decretul care împiedică moartea ei; fiica sa, în schimb, pledează pentru menţinerea ei în viaţă şi protestează în faţa clinicii unde e internată. O actriţă celebră şi o catolică ferventă renunţă la carieră pentru a-şi îngriji fiica aflată în comă. Un medic se îndrăgosteşte de o tânără dependentă de metadonă şi refuză să o lase să se sinucidă.

Gala de închidere de duminică, 7 aprilie, aduce la Studio cea mai recentă incursiune a lui Robert Redford în regie, The Company You Keep / Spune-mi cu cine te însoteşti (2012), un film care îi are în distribuţie pe Robert Redford, Shia LaBeouf, Julie Christie, Susan Sarandon sau Nick Nolte şi care este prezentat astfel: Jim Grant este un avocat şi un tată singur, care îşi creşte fiica în suburbiile liniştite din Albany, New York. Însă viaţa îi este complet dată peste cap atunci când adevărata lui identitate e dezvăluită de către un reporter. Cu decenii în urmă, el fusese membru al unei gupări radicale, acuzată de incendieri şi crime în timpul protestelor împotriva Războiului din Vietnam. După 30 de ani trăiţi în anonimat, Grant trebuie să fugă. Cu FBI-ul pe urmele sale, el porneşte în căutarea singurei persoane care i-ar putea curăţa numele şi trecutul.

Competiţia internaţională propune opt filme, ce se anunţă de neratat (informaţii despre ele găsiţi aici sau dând click pe fiecare titlu):

80 milionów / 80 de milioane
(103', Polonia, 2011)
Regizor: Waldemar Krzystek

Camp 14: Total Control Zone / Lagărul 14: Zonă de control total
(104', Germania/Coreea de Sud, 2012)
Regizor: Marc Wiese

Infancia clandestina / Copilărie clandestină
(112', Argentina/Spania/Brazilia, 2012)
Regizor: Benjamín Ávila

Lore
(109', Germania/Australia/Marea Britanie, 2012)
Regizor: Cate Shortland

Rock the Casbah
(93', Israel/Franța, 2012)
Regizor: Yariv Horowitz

S.B. Io lo conoscevo bene / S.B. Îl cunoşteam bine
(75', Italia, 2012)
Regizor: Giacomo Durzi, Giovanni Fasanella

The Gatekeepers / Cerberii
(101', Israel/Franţa/Germania/Belgia, 2012)
Regizor: Dror Moreh

Ustanička ulica / Calea izbăvirii
(97', Serbia, 2012)
Regizor: Miroslav Terzić

Filme interesante se anunţă şi în secţiuninile speciale, împărţite în: Drumul libertăţii, Papalitatea azi, Propagandă şi manipulare şi Insuportabila memorie. Toate informaţiile şi despre aceste filme, dar şi despre cele două dezbateri speciale - una care vizează papalitatea şi a doua care urmăreşte propaganda şi manipularea în filmul românesc (Cristian Tudor Popescu) pot fi găsite aici.

Programul complet e disponibil aici.

Pagini