luni, 25 februarie 2013

"Umberto D". Capodoperă neorealistă la BCUT


Regizat de Vittorio De Sica, Umberto D. (1952), un reper al cinematografiei italiene şi mondiale, la vizionarea căruia numai inimile împietrite de indiferenţă şi cinism nu rămân emoţionate, va deschide marţi, 26 februarie, de la ora 18.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara (BCUT), o serie de opt filme grupate sub formula "50 de ani de cinema italian în capodopere". Prezentarea filmelor va fi făcută de prietenul nostru Marian Rădulescu, vechi animator de cinemateci timişorene, iar intrarea va fi liberă. Marele Ecran, susţinător al cinematografiei de înaltă ţinută, este alături de acest proiect şi va oferi anticipat şi săptămânal câteva idei (sperăm noi cât mai inspirate) despre fiecare din cele opt filme de neocolit.    



În ciuda coordonatelor diferite, Noul Cinema Românesc din ultimii (deja) peste 10 ani şi celebrul curent neorealist apărut în Italia spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial au câteva asemănări aparent surprinzătoare (să nu uităm că unul din termenii folosiţi pentru a-i încadra pe tinerii cineaşti români a fost şi cel de neo-neorealism, care nu a prins însă rădăcini). Un aspect central care leagă cele două valuri îl reprezintă receptarea defectuoasă de către o parte a publicului, iar filmele neorealiste ale lui Vittorio De Sica sunt un bun exemplu în acest sens.

Cunoscut actor în filme comerciale de succes, care i-au adus libertate şi banii necesari pentru proiectele personale, De Sica a dat ca regizor câteva din filmele care au definit neorealismul italian. Sciuscia (1946), Ladri di biciclette (1948), Miracolo a Milano (1951) şi Umberto D. (1952) sunt considerate vârfurile sale. Privite acum ca mari filme, în care definitoriu este felul deopotrivă melodramatic şi realist de a surprinde condiţia umană, cele patru producţii şi autorul lor nu au scăpat la vremea respectivă de critici acerbe, atât din partea dreptei, cât şi a stângii. 

Potrivit istoricului italian de cinema Paolo Russo, dreapta l-a acuzat că expune în public „rufele murdare” ale Italiei, că prezintă sărăcie, probleme sociale, mizerie. Ştiu, vi se pare cunoscut, pentru că cei care strâmbă otova din nas, în general în necunoştinţă de cauză, la vârfurile cinematografiei româneşti din ultimii ani au acuzat la rândul lor, printre altele, mizerabilismul (de parcă cineaştii sunt în solda Ministerului Turismului; ca să nu mai menţionăm de fapt efectul cu sens contrar pe care l-au determinat regizorii autohtoni – punerea ţării noastre pe harta culturală a lumii). Din partea stângii, De Sica şi scenaristul Cesare Zavattini au fost acuzaţi că „nu îşi asumă niciodată în mod deschis o poziţie ideologică, fiind mai degrabă interesaţi să scoată în evidenţă aspectul umanist şi sociologic al poveştilor lor”. 

Vittorio De Sica

Un alt lucru mai puţin cunoscut dar care merită o privire atentă este şi acela că la originea unei părţi semnificative a succesului de critică al ambelor direcţii cinematografice se află câte un scenarist. În cazul cinematografiei noastre este vorba de Răzvan Rădulescu, cel care, în calitate de scenarist principal, co-scenarist, consultant sau autor de dialoguri, a jucat un rol decisiv în consolidarea unui tip de cinema care şi-a făcut o reputaţie la nivel internaţional (ultima sa contribuţie importantă o reprezintă colaborarea cu Călin Peter Netzer la scenariul pentru Poziţia copilului, singurul lungmetraj românesc premiat cu Ursul de Aur la Berlin). 
 
Şi ajungem, astfel, la filmul care va putea fi văzut marţi la BCUT. Umberto D. are la bază un text de Cesare Zavattini, unul din cei mai cunoscuţi scenarişti şi scriitori italieni şi un colaborator apropiat al lui Vittorio De Sica. Zavattini a contribuit la scenariile celor mai mari filme ale lui De Sica, dar şi la numeroase alte producţii italiene neorealiste sau din perioada ulterioară.

„Ideea mea fixă este să deromanţez cinematograful. Aş vrea să-i învăţ pe oameni să privească viaţa cotidiană cu aceeaşi pasiune pe care o pun când citesc o carte”, spunea Cesare Zavattini. În Umberto D. suntem, e drept, încă departe de experimentele liminale de peste câteva decenii ale unor cineaşti ca Chantal Akerman, Bela Tarr, Apichatpong Weerasethakul sau Cristi Puiu. Însă Zavattini şi De Sica amplifică atenţia pe care privirea spectatorului ar trebui să o acorde gesturilor simple, cotidiene şi, mai ales, momentelor în care „nu se întâmplă nimic”. Ce poate fi mai banal decât povestea unui bătrân sărac, singur şi pe cale de a fi evacuat şi a căţelului său? Tocmai din această aparentă simplitate de inspiraţie chapliniană cei doi cineaşti - regizorul şi scenaristul - extrag esenţa unei vieţi, a unei societăţi şi, de fapt, a condiţiei umane.


„Ajutaţi” de muzica melodramatică şi de scenele voit emoţionante (dar exemplar de realiste) construite de Zavattini, plonjăm, ca spectatori, într-o varietate de emoţii şi trăiri. Simţim milă pentru bătrânul împins aproape de cerşetorie, râdem uneori la „jocul” căţelului, ne revoltăm pe răutatea proprietăresei şi pe indiferenţa generală, ne bucurăm de prietenia dintre bătrân şi fata din casă şi răsuflăm uşuraţi la final, poate cu lacrimi în ochi, după ce tocmai am asistat la una din cele mai sfâşietoare scene din istoria cinematografiei, când montajul alert ne face părtaşi la pihologia protagonistului într-un moment dramatic. 

Deşi s-a scris că „pesimismul care străbate filmul face parte din metoda autorilor de a denunţa o condiţie umană şi socială nedreaptă” (Gianni Rondolino), aş spune, asumând un clişeu, că filmul este o glorificare a vieţii: Şi nu atât datorită finalului fericit, cât acelei focalizări pe banalitatea gesturilor de fiecare zi.

P.S. Informaţii extrem de utile despre filmele şi cineaştii din Italia pot fi găsite în volumul tradus în română „Istoria cinematografului italian”, de Paolo Russo (IBU Publishing, 2011)

Evenimentul „50 de ani de cinema italian în capodopere” este organizat de Biblioteca Centrală Universitară “Eugen Todoran” Timişoara, în parteneriat cu Consulatul General al Italiei la Timişoara, reprezentat prin ataşat cultural prof. Gloria Gravina. Toate proiecţiile au loc în Aula BCUT.

Programul complet al proiecţiilor:

26 februarie, ora 18: Umberto D. (1952), regia Vittorio De Sica

5 martie, ora 18: Rocco e i suoi fratelli/Rocco şi fraţii săi (1960), regia Luchino Visconti

12 martie, ora 18: Il posto/Slujba (1961), regia Ermanno Olmi

19 martie, ora 18: Giulietta degli spiriti/Giulietta şi spiritele (1965), regia Federico Fellini

26 martie, ora 18: Il Vangelo secondo Matteo/Evanghelia după Matei (1964), regia Pier Paolo Pasolini

2 aprilie, ora 18: Il deserto roso/Deşertul roşu (1964), regia Michelangelo Antonioni

9 aprilie, ora 18: Amarcord (1973), regia Federico Fellini

16 aprilie, ora 18: Il sole anche di notte/Soare până şi noaptea (1990), regia Paolo & Vittorio Taviani

Ionuţ Mareş

2 comentarii:

  1. Abia acum am reusit sa vad si eu Umberto D. La proiectie n-am reusit sa ajung. E intr-adevar un film emotionant si percutant in mizerabilismul lui. Intamplarile cotidiene care sunt expuse, povestea batranului pensionar care se agata cu orice pret de viata, e ceva ce cunoastem destul de bine si noi romanii... Diferenta e insa ca daca in cele mai multe cazuri reale suntem din pacate impasibili in fata unei relatari artistice a aceluiasi tip de drama umana parca ne mai inmuiem sufletele si ne exersam compasiunea pentru viitor. Umberto D. poate fi oricare din noi intr-un moment dat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. asta era si ideea tu tipl asta de melodrama neorealisa - sa atraga atentia asupra celor care nu prea ajungeau subiecte de film, cei napastuiti. iar impactul trebuia sa fie cat mai puternic. exact, tocmai in acest "umberto d poate fi oricare din noi" sta universalitatea filmului...

      Ștergere