Marele Ecran

luni, 14 ianuarie 2013

L'heure d'été - un film de neratat

Înainte de a vedea, poate chiar pe vreunul din marile ecrane din România, Apres mai, cea mai recentă realizare a lui Olivier Assayas, premiată în 2012 la Veneţia pentru scenariu, propun o scurtă revenire, în urmă cu doar patru ani, la L'heure d'été (2008). Dacă l-aţi bifat deja, la timpul lui, vă felicit şi invidiez. Dacă nu l-aţi văzut la acel moment, cum nici eu nu am făcut-o, atunci ar cam trebui să-l treceţi pe locurile fruntaşe în lista de priorităţi. Altfel veţi rata ciocnirea cu un mare film.

Întâlnirea mea cu L'heure d'été acum (şi nu mai târziu) se datorează nu atât lui Olivier Assayas, indiscutabil unul din cei mai originali cineaşti francezi ai momentului, pe care nu l-am urmărit foarte îndeaproape şi aplicat, dar despre al cărui Carlos (2010) am scris de bine. Atracţia principală a reprezentat-o Juliette Binoche, ale cărei filme importante (că alea mai mici sunt imposibil de găsit) nu-mi prea place să le ratez (vă recomand, cu ea, recentele Elles (2011) şi La vie d'une autre (2012), că pe cele mai vechi le ştiţi cu siguranţă, iar deja clasicele Copie conforme (2010) şi Cosmopolis (2012) le-aţi bifat indiscutabil). Iar anul ăsta o vom vedea în Camille Claudel, 1915, cea mai recentă trăsnaie (care va fi prezentată în premieră la Berlinale) a francezului Bruno Dumont, un regizor greu digerabil, dar extrem de precis în a diseca natura umană.

Cu părul vopsit blond, Binoche joacă aici rolul unui designer de obiecte stabilit în SUA, care revine de câteva ori pe an în Franţa, unde se întâlneşte cu mama sa, cei doi fraţi, soţiile şi copiii acestora. Prima reuniune, care ocupă minute bune din debutul filmului, este de la aniversarea de 75 de ani a mamei, Helene, interpretată de Edith Scob, pe care aţi văzut-o recent în rolul şoferiţei lui M. Oscar din Holy Motors.

Helene, moştenitoare a unei impresionante case aristocratice nu foarte departe de Paris şi a mai multor obiecte de valoare ale unui unchi artist şi colecţionar (cu care ar fi avut şi o relaţie tulbure), vrea să pună lucrurile la punct în privinţa testamentului, bazându-se în special pe fiul cel mare, Frederic (Charles Berling), economist şi scriitor, cel care este un fel de personaj central. În restul filmului, la nivel narativ, asistăm la jocul între convenţii familiale şi interese personale dintre cei trei fraţi, nevoiţi să discute moştenirea mamei (mezinul, director de departament în cadrul unei importante companii, deplasat cu serviciul în China alături de soţie şi trei copilaşi, este jucat de Jeremie Renier, creaţia fraţilor Dardenne).

Acum, că am trecut peste cele câteva informaţii din scenariul semnat tot de Assayas necesare pentru a construi un spaţiu comun de înţelegere, merită să vă spun de ce L'heure d'été este un must-see.

Aş putea să încep cu imaginea lui Eric Gautier, care şi-a mai pus semnătura pe filme ca Pola X, Diarios de motocicleta, Coeurs, Into the Wild, On the Road sau Les herbes folles. Culorile sunt când luminoase şi vii, în momentele de armonie familială, timp în care şi aparatul de filmat este în mişcare continuă, când întunecoase şi reci, în secvenţele mai tensionate, când camera îşi încetineşte ritmul, întârziind pe personaje în scurte, dar percutante momente de regret şi tristeţe. Assays evită însă orice tentaţie lacrimogenă, păstrând distanţa necesară şi tăind prin montaj atunci când trebuie.

L'heure d'été este filmul detaliilor evocatoare. Assayas reuşeşte ca din doar două-trei replici sau gesturi să contureze temperamente şi chiar tipologii, iar din cadre de câteva secunde – să aducă informaţii indispensabile în aprofundarea multiplelor sensuri pe care le dezvoltă.

Aşa cum scrie Andrei Gorzo în cazul filmului Apres mai („Cât despre Assayas, acesta nu-i aici nici elegist, nici ironist, ci mai degrabă un arheolog al "contra-culturii" lui personale - adică aşa cum a cunoscut-o el, căci, după cum lasă destul loc de înţeles prin refuzul lui de a trage concluzii generale despre epocă, "pentru alţii o fi fost altfel"), cineastul francez nu este nici în L'heure d'été dictatorul gata să impună prin generalizări brutale opinia sa despre lume şi viaţă, şi nici paseistul care bombăne în barbă despre decăderea societăţii actuale, într-un film care pune totuşi faţă în faţă (sau, mai degrabă, umăr la umăr) trei generaţii, fiecare cu atuurile şi, mai ales, scheletele sale din dulap.

Dar poate cel mai provocator aspect al filmului este felul în care Assayas ne direcţionează atenţia spre „personajele” pe care nu le-am menţionat până acum, dar care joacă un rol hotărâtor: obiectele, fie ele de mare valoare în bani sau doar cu încărcătură sentimentală. Aşa cum spune şi personajul Helene, atunci când oamenii şi amintirile lor dispar, obiectele sunt cele care mai dau seama de ce a fost odată. Iar renunţarea la lucrurile dragi care au aparţinut predecesorilor înseamnă de fapt abandonarea unei bune părţi a trecutului, moment niciodată uşor de depăşit. Rămân însă un oarecare regret şi necesitatea de a alerga mai departe, aşa cum fac cei doi tineri în final.

Ionuţ Mareş

duminică, 13 ianuarie 2013

Hitchcock (2012)

'Behind every Psycho is a great woman'

rating: Colectabil

Avandu-l pe Alfred. Hitchcock pe o pozitie dominanta intre regizorii supusi studiului individual nu puteam ignora filmul biografic al lui Sacha Gervasi care poarta numele iconicului cineast. Bazat in parte pe cartea lui Stephen Rebello, Hitchcock acopera perioada in care maestrul suspansului, indispus de cateva cronici negative la North by Northwest si de insinuarile reporterilor privind retragerea sa in glorie, decide sa contra-atace facand un film care sa-i lase perplecsi. Filmul respectiv va fi Psycho, cel mai riscant pariu artistic facut de regizorul britanic si, totodata, cel mai mare succes al sau. In Hitchcock primim acces in spatele scenei, asistand la making of Psycho, dar in acelasi timp intram si in dormitorul maestrului ca sa descoperim adevarul proverbial ca in spatele fiecarui barbat faimos se afla o femeie puternica.

Anthony Hopkins il interpreteaza pe Hitch iar Helen Mirren imbraca rolul sotiei, asistentei si muzei sale, Alma Reville, impreuna cei doi oferind gravitate si stil cuplului creativ. Filmul exploreaza in egala masura relatia complicata dintre cei doi protagonisti si incalcitele negocieri si sfori trase in industria filmului din acea vreme. Dezvoltand o obsesie pentru cartea Psycho si personajul ei principal, Hitch e hotarat sa dea viata filmului chiar daca asta il poate ruina. Dar maestrul stie ca atata vreme cat o are pe Alma langa el, impreuna pot reinventa horror-ul. Scenaristul John McLaughlin isi ia insa cateva libertati artistice inserand o pseudo-idila a Almei cu scriitorul Whitfield Cook (Danny Huston) care sa provoace gelozia lui Hitch, punand in pericol realizarea Psycho si casnicia lor. Oricat de fictiva ar fi toata tarasenia, abaterea ii ofera lui Helen Mirren ocazia sa straluceasca intr-o scena de confruntare conjugala, ceea ce e un cadou nesperat pentru noi.

Revenind insa la productia Psycho trebuie stiut ca sunt redactate cele mai importante elemente din realizarea sa: de la decizia creativa de a-si omori starul in prima jumatate de ora, la castingul pentru alegerea lui A. Perkins (James D’Arcy e o replica naturala) si a lui Janet Leigh (Scarlett Johansson are ceva din magnetismul si umor ei ingenuu), filmarea scenei de la dus, montajul, negocierile cu cenzorii si lectia de publicitate oferita de Hitchcock: inca din startul productiei toate cartile Psycho au fost cumparate pentru ca publicul sa nu afle finalul iar inaintea lansarii cinema-urile au primit ghiduri pentru proiectie.

Cat il priveste pe Hitchcock omul, filmul lui Gervasi reuseste destul de bine sa-i deconspire cateva din particularitati, obsesii si tabieturi, aratandu-l deopotriva uman si excentric, perfectionist si sensibil. Umorul britanic, sarcasmul parca nobiliar, agerimea mintii si caracterul poznas fac contrast interesant cu profunzimea psihologica a obsesiilor sale. Fara indoiala, cea mai artistica abatere - cosmarurile si conversatiile suprarealiste cu Ed Gein, criminalul real din spatele fictiunii Psycho - reprezinta si cea mai introspectiva lumina in care-l putem aseza pe maestrul suspansului. In drumul sau de explorare a voyeurismului Hitch ar fi fost tentat sa traga cu ochiul destul de adanc si in mintea sa, nu doar a criminalului sau a spectatorului.

Trailer

vineri, 11 ianuarie 2013

Lincoln (2012)

Rating: Colectabil

În primele minute de film, Daniel Day-Lewis – îmbrăcat natural în pielea lui Abraham Lincoln – discută cu doi soldați de culoare, undeva într-o tabără militară. Suntem în miezul Războiului Civil, iar în jur forfotește o mulțime de oameni în uniforme. După ce ascultă sobru detalii despre ce s-a întâmplat pe câmpul de luptă, Lincoln relaxează gradual dialogul. Cumva, acesta alunecă spre subiectul părului președintelui american, care arată cam nearanjat. Lincoln are un păr neobișnuit de aspru și des ”pentru un alb”, observă unul dintre cei doi soldați de culoare. Interlocutorul lor confirmă și plusează: ultimul frizer prezidențial s-a spânzurat după ce a eșuat lamentabil în a-i îmblânzi claia de păr. Se zâmbește larg de ambele părți.

Momentul acesta inițial anunță destul de clar linia pe care marșează filmul. Adică aceea de a prezenta un ”Lincoln uman”. Nu o statuie, nu o figură legendar-distantă, ci ”un om ca toți ceilalți”. Cu bune și cu rele. Cu un simț dezvoltat al umorului și cu povara enormă a Războiului Civil american în spate.

Abraham Lincoln nu e singurul mit pe care filmul încearcă să îl coboare de pe piedestal. Abolirea sclaviei e un altul. Ea e schițată mai degrabă ca rezultat al unei conjuncturi favorabile, abil speculate de Lincoln, decât ca un demers glorios, aplaudat de toți americanii. Scenariul nu se sfiește să arate metodele nu neapărat ortodoxe folosite de Lincoln și de aliații lui pentru a obține aprobarea amendamentului ce abolea sclavia.

Să vă mai spun că Daniel Day-Lewis e extraordinar? Aproape se înțelege de la sine. De la Gerry Conlon din In the Name of the Father la Bill The Butcher din Gangs of New York sau Daniel Plainview din There Will Be Blood – Lewis a devenit, practic, autor aproape exclusiv de roluri legendare. Mulți îl declară, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari actori în viață.

Dar ce m-a surprins un pic a fost decizia lui de a colabora cu Spielberg. Și asta pentru că e clar că poza acestuia din urmă se află afișată mare în dicționar, în dreptului definiției conceptului de ”cinema mainstream”. Dacă cineva și-ar putea pune liniștit numele pe manualul cu rețete hollywoodiene de făcut filme, acela e Spielberg. Nu zic că nu e un mare maestru la ce face, doar că e greu să fii surprins de ceva la filmele lui. E mainstream corect, by the book. Cu o dozare adecvată a suspansului, cu viori în fundal. Film pentru mase. Ceea ce nu e rău, neapărat. Doar că, nu știu sigur de ce, cinefilul din mine se aștepta ca Lewis să intre într-un proiect mai curajos. Adică nu într-unul care va fi cu siguranță oscarizat din cauza subiectului și a regizorului. Nu într-un film care, deși nu se vrea glorificator, tot arată ca și cum ar fi fost finanțat de Casa Albă pentru a pompa o infuzie de orgoliu național în audiențele americane.

Să nu mă înțelegeți greșit: Lincoln e un film bun, cu replici bine scrise, cu neașteptat de mult umor, cu acțiune și personaje construite fără cusur. Iar Daniel Day-Lewis e transfigurat complet pentru a-l impersona pe președintele american. Însă filmele mele favorite cu el rămân cele trei menționate mai sus. Pe de altă parte, Lincoln s-ar putea să rămână pe lista filmelor mele favorite cu Sally Field și Tommy Lee Jones. Ambii în roluri aparent minore, dar absolut memorabile.

Trailer

joi, 10 ianuarie 2013

Oscar 2013: Nominalizari

De cateva ore s-au anuntat nominalizarile la Premiile Academiei Americane de Film, editia 2013. N-a fost nicio surpriza ca Lincoln e onorat cu 12 nominalizari. E foarte probabil sa stranga caimacul, S. Spielberg fiind un bun prieten al Academiei iar subiectul istoric si realizarea de anvergura e foarte probabil sa fi atins o coarda sensibila. Americanii isi iubesc eroii. Life of Pi al lui Ang Li a facut si el o impresie buna, are 11 nominalizari. Silver Linigs Playbook era un film caruia pana acum nu i-am acordat nici o atentie. Se pare ca trebuia. Are 8 nominalizari intre care 7 majore - inclusiv la toate cele 4 categorii de actori - asa ca s-ar putea sa fie o experienta interesanta. Les Miserables are si el 8 nominalizari insa regia lui Tom Hooper n-a convins. Argo are 7 nominalizari, dar nici Ben Affleck n-a prins un vant favorabil, avant sanse reale doar la montaj. La fel e si cazul Kathrynei Bigelow, al carei Zero Dark Thirty a strans 5, cu sanse mari la cel putin una din ele: pentru cea mai buna actrita Jessica Chastain. Amour al lui M. Haneke are tot 5 nominalizari si nu vad cum cea pentru film strain i-ar putea scapa dar Q. Tarantino si-al sau Django Unchained, desi are tot 5, ma indoiesc ca se va alege cu vreuna, desi personal m-as bucura sa ia pentru scenariu original. Fun fact: The Hobbit si The Master au fiecare cate 3 nominalizari.

Best Picture
Amour
Argo
Beasts of the Southern Wild
Django Unchained
Les Miserables
Life of Pi
Lincoln
Silver Linings Playbook
Zero Dark Thirty

Best Actor
Bradley Cooper, Silver Linings Playbook
Daniel Day-Lewis, Lincoln
Hugh Jackman, Les Miserables
Joaquin Phoenix, The Master
Denzel Washington, Flight

Best Actress
Jessica Chastain, Zero Dark Thirty
Jennifer Lawrence, Silver Linings Playbook
Emmanuelle Riva, Amour
Quvenzhane Wallis, Beasts of the Southern Wild
Naomi Watts, The Impossible

Best Supporting Actor
Alan Arkin, Argo
Robert De Niro, Silver Linings Playbook
Philip Seymour Hoffman, The Master
Tommy Lee Jones, Lincoln
Christoph Waltz, Django Unchained

Best Supporting Actress
Amy Adams, The Master
Sally Field, Lincoln
Anne Hathaway, Les Miserables
Helen Hunt, The Sessions
Jacki Weaver, Silver Linings Playbook

Best Director
Michael Haneke, Amour
Ang Lee, Life of Pi
David O. Russell, Silver Linings Playbook
Steven Spielberg, Lincoln
Benh Zeitlin, Beasts of the Southern Wild

Best Original Screenplay
Amour, Michael Haneke
Django Unchained, Quentin Tarantino
Flight, John Gatins
Moonrise Kingdom, Wes Anderson and Roman Coppola
Zero Dark Thirty, Mark Boal

Best Adapted Screenplay
Argo, Chris Terrio
Beasts of the Southern Wild, Lucy Alibar and Benh Zeitlin,
Life of Pi, David Magee
Lincoln, Tony Kushner
Silver Linings Playbook, David O. Russell

Best Animated Feature:
Brave
Frankenweenie
ParaNorman
The Pirates! Band of Misfits
Wreck-It Ralph

Best Cinematography
Anna Karenina, Seamus McGarvey
Django Unchained, Robert Richardson
Life of Pi, Claudio Miranda
Lincoln, Janusz Kaminski
Skyfall, Roger Deakins

Best Documentary Feature
5 Broken Cameras
The Gatekeepers
How to Survive a Plague
The Invisible War
Searching for Sugar Man

Best Foreign Language Film
Amour, Austria
Kon-Tiki, Norway
No, Chile
A Royal Affair, Denmark
War Witch, Canada

Best Original Score
Anna Karenina, Dario Marianelli
Argo, Alexandre Desplat
Life of Pi, Mychael Danna
Lincoln, John Williams
Skyfall, Thomas Newman

Best Visual Effects
The Hobbit: An Unexpected Journey
Life of Pi
The Avengers
Prometheus
Snow White and the Huntsman

restul categoriilor aici.

Incursiune în necunoscut – The Deep Blue Sea

Apărut în 2011, The Deep Blue Sea este al șaptelea film al britanicului de 67 de ani Terence Davies, lansat la peste un deceniu de la precedentul lungmetraj de ficțiune, The House of Mirth (timp în care cineastul a mai oferit, în 2008, un documentar despre Liverpool, orașul său natal).

Având până acum trei prezențe la Cannes, în 1988, 1992 și 1995, din care prima, cu Distant Voices, Still Lives, a fost recompensată cu premiul FIPRESCI, Terence Davies oferă în The Deep Blue See, un film ”lent și intimist” (Cinesseur) bazat pe o piesă a lui Terence Rattigan cu acțiunea în Londra anilor 50, drama unei femei prinse între o căsnicie banală cu un judecător mai în vârstă și o iubire fulgerătoare pentru un alt bărbat, fost pilot și participant la al Doilea Război Mondial.

Nimic nou până acum, doar că Davies nu numai că evită clișeele unei melodrame, ale unui triunghi amoros previzibil, dar pune mereu sub semnul întrebării felul în care suntem obișnuiți să etichetăm prin simplificare și clișeizare relațiile dintre personaje și sentimentele lor. Acest demers de chestionare a locurilor comune, prezente în tone de filme anual, nu se face însă prin scoaterea spectatorului din convenție (așa cum se joacă, de pildă, Leos Carax în recentul Holy Motors), ci tocmai prin construirea unui realism psihologic fără note false, a unei tensiuni veridice și neîntrerupte, a unei psihologii incerte a personajelor.

Davies și Rattigan nu arată în niciun moment cu degetul, căutând vinovați și victime, ci doar ne fac părtași la trăirile unei femei, într-o societate cu reguli bine definite (unii ar spune conservatoare) și aflată în proces de recuperare după războiul devastator.

Cineastul britanic are însă grijă să lase în plan secund contextul social și istoric (care are totuși o influență asupra vieții protagonistei), concentrându-se pe stările intense ale lui Hester, interpretată remarcabil de Rachel Weisz, care ”face unul din cele mai solide şi emoţionante roluri ale sale ever” (tot Cinesseur). De altfel, actrița a și fost nominalizată la Globurile de Aur din acest an pentru rolul său, intrând în competiție cu Jessica Chastain, Marion Cotillard, Helen Mirren și Naomi Watts.

Ritmul lent al filmului (ca disoluția fumului de la țigară), la care se adaugă muzica puternică și evocatoare de tristeți profunde a lui Samuel Barber și culorile șterse, purtătoare de melancolie, din imaginea lui Florian Hoffmeister, permite acumularea tensiunii și oferă spectatorului prilejul de a observa comportamente și nu ”acțiuni” (în sensul uzat al termenului) bazate pe resorturi precis definite.

Imprevizibilul psihologic și comportamental al personajelor, dar și pașii înainte și înapoi chiar și din relația unor îndrăgostiți (legătura extramaritală dintre Hester și iubitul ei amintește deopotrivă de Antonioni, Wong Kar Wai și Bille August), oferă prilejul unei meditații despre cât de mult putem înțelege cu adevărat ce se află nu doar în sufletul celui de lângă noi, dar chiar și în abisul nostru interior.

Ionuț Mareș

Recomandarea zilei: Rundskop

Unul din cele mai bune debuturi europene din ultimii 5 ani:
Rundskop (Bullhead)

de Michael R. Roskam

luni, 7 ianuarie 2013

Cele mai bune filme ruseşti din 2012

Vasile Ernu ne recomanda

cele mai bune filme ruseşti din 2012 !

Vinerea animata de luni: Mirage

MIRAGE from Frederic Kokott on Vimeo.

Faenger from Fabian Koppenhöfer on Vimeo.

Forever Ago from bzgibson on Vimeo.

duminică, 6 ianuarie 2013

Lectia de dans 9: Madhouse rock

Momentul muzical din cel mai recent episod al serialului American Horror Story: Asylum a fost absolut savuros, Jessica Lange conducand trupa de dansatori nebuni intr-un spectacol de sunet si culoare halucinant. De notat coregrafia, simpla si acaparanta, departe de kitchul din clipurile cu miliarde de vizualizari pe tub.

Anna Karenina (2012)

Prima dată am pus mâna pe cele două cărămizi numite Anna Karenina vol. 1+2 când aveam vreo 14 ani. Aveau sigla editurii Univers și poza lui Tolstoi bărbos-impunător pe copertă. Mi-a luat cam 4-5 zile să le citesc. Cu draperiile trase, în miezul vacanței de vară, ignorând sistematic invitații la ștrand. Am stat lângă Anna abia respirând, întorcând nerăbdătoare o pagină după alta. De ce? Fiindcă sacrificiul din dragoste nu putea fi altfel decât universal adorat la vârsta aia. Dar și pentru că, mi-am dat seama mai târziu, Anna era una dintre primele femei cu adevărat verosimile pe care le întâlneam într-un roman. Și ”bună” și ”rea”. Și iubibilă și damnabilă. Nevrotică, oscilantă, fascinantă.

Așa că n-am putut scăpa proiecția ultimei ecranizări a romanului. Dar din primele momente mi-am dat seama că ce am în față nu e Anna lui Tolstoi, ci cea a lui Tom Stoppard. Adică Keira ”Karenina” Knightley. Ce a mai rămas din povestea luxuriantă publicată de scriitorul rus prin anii 1870 în story-ul refrișat în 2012? Nucleul dur. Ceva gen ”femeie nefericită în dragoste se aruncă sub roțile unui tren”. Acest schelet narativ este împachetat de scenaristul-dramaturg Tom Stoppard și de regizorul Joe Wright într-un ambalaj cinematografic curajos și inovator. Chestie care face ca a nu-știu-câta ecranizare care poartă numele Anna Karenina să arate cu adevărat fresh, plină de artificii estetice ingenioase.

Stoppard nu înghesuie povestea bogată și grămada de personaje din roman în două ore de proiecție, ci face o selecție (drastică) de episoade. Pe care le schițează aproape caricatural. Și le plasează pe o scenă de teatru, unde suntem invitați să vedem tot, atât în culise cât și în fața luminilor rampei. Camera se mișcă liber, invitându-ne parcă în laboratorul creativ al cuplului scenarist-regizor. Ea surprinde o succesiune de scene ce năvălesc una peste alta, mereu născute dintre decoruri teatrale de carton. Domnișoare în crinoline, evantaie fluturate nervos, replici spuse cu răsuflarea accelerată. Din povestea cu construcție barocă, pe care Tolstoi o folosește pentru a explora cu finețe dedesubturile unei drame feminine, Anna Karenina devine o experiență preponderent estetică, montată ambițios și inovativ.

Keira Knightley întruchipează onorabil celebrul personaj central, cu obișnuitul ei talent de a juca femei deopotrivă fragile și puternice. La fel și Jude Law, în rolul mereu răbdătorului Karenin.

Și cu toate astea, e greu să nu observi că artificiile estetice, deși impresionante, așează o inevitabilă distanță între spectator și poveste, invitându-te să o experimentezi mai degrabă ca pe o bijuterie tehnică decât ca pe o poveste pe care o trăiești efectiv. Decorul, costumele, coregrafia, montajul – toate sunt impresionante, însă nu se așează cald în jurul tău, făcându-te să te bucuri sau să suferi la un loc cu personajele. Dacă Tolstoi reușea să te introducă efectiv în miezul vieții Annei și a personajelor din jurul ei, dezvăluind atent mari finețuri sentimentale, Stoppard te pune pe scaunul regizoral și te invită să privești story-ul despicat în episoade, expus hipercreativ. Dar rece.

Pagini