Marele Ecran

miercuri, 5 decembrie 2012

"No living soul rides in this cart"

"There is an old, old cart...no ordinary driver holds the reigns."

"He is in the service of a strict master named Death."

"The last soul to die each year, the one who gives up the ghost at the stroke of midnight,

is destined to be Death's driver during the coming year."

The Phantom Carriage (1921) - r. Victor Sjostrom

Primele damfuri de Usturoi

Pirandelor şi bulibaşilor, vă prezentam în premieră pe spaţiu Şenghen primele două aţîţări sau, ca să vorbim şukar, teaser-e la Usturoi, filmul independent născut din pana şi eforturile de producţie supra-gropăreşti ale lui Radu Bazavan. Sau cum îl ştie tătă blogosfera - Groparu.

Thaves bahtalo, rumîne! Şi hai iute cu filmul.

USTUROI TEASER 1-'FRIENDSHIP' from E-Motions Films on Vimeo.

Usturoi Teaser 2 'Runaways' from E-Motions Films on Vimeo.

marți, 4 decembrie 2012

Versiunile originale ale filmelor ”Andrei Rubliov” şi ”Solaris”, proiectate în premieră în România

Iubitorii filmografiei lui Andrei Tarkovski (n. 1932 - m. 1986) vor avea ocazia să vadă miercuri şi joi la Cinemateca Eforie din Bucureşti, în premieră pentru România, versiunile necenzurate, scoase abia în acest an pe DVD în Rusia, ale filmelor Patimile după Andrei (varianta originală a peliculei Andrei Rubliov) şi Solaris.

Proiecţiile au loc în cadrul evenimentului Tarkovski în 2012. 80 de ani de la naştere, care propune mai multe manifestări - proiecţii de documentare, colocvii, lansări de carte, vernisajul unei expoziţii de fotografie.

Printre invitaţii evenimentului de la Bucureşti se numără Marina Tarkovskaia, sora lui Andrei Tarkovski, regizorul Aleksandr Gordon (cumnatul cineastului), istoricul de film Dmitri Salînski (Rusia) sau scriitoarea Layla Alexander-Garett (Anglia), care a fost translatorul regizorului când a acesta a turnat ultimul său film, Sacrificiul, în Suedia.

Programul evenimentului:

Marţi, 4 decembrie

17.00-18.30. MNŢR, Sala Horia Bernea. Seară festivă de deschidere

Iau cuvântul: organizatorii, partenerii şi gazdele evenimentului, reprezentanţi ai Ambasadei Rusiei, acad. Răzvan Theodorescu. Invitaţi: Marina Tarkovskaia, sora lui Andrei Tarkovski, regizorul Aleksandr Gordon, istoricul de film Dmitri Salînski (Rusia), scriitoarea Layla Alexander-Garett (Anglia)

Moment muzical oferit de compozitorul şi interpretul Laurenţiu Ganea.

18.45-19.30, MNŢR, Sala Horia Bernea

Enigma lui Andrei Rubliov, r. Serghei Karpuhin, documentar, Rusia, 44 min.

Miercuri, 5 decembrie

9.00 – 12.30 MNŢR, Sala Horia Bernea

Simpozion internaţional „Tarkovski în 2012” – partea I. (3h.30 min). Vorbitori acreditaţi: Dmitri Salînski, Costion Nicolescu. Invitaţi: Manuela Cernat, Alexandra Titu, Elena Loghinovski

14.00 MNŢR, Sala Acvariu

Vernisarea Expoziţiei foto „Tarkovski. Ultimul film”, cu participarea autoarei Layla Alexander-Garett
Lansarea cărţii scriitoarei, „Andrei Tarkovsky: The Collector of Dreams”.

15.00 MNŢR, Sala Acvariu

Lansarea cărţii „Canonul lui Tarkovski”, de Dmitri Salînski. Sesiune de autografe şi interviuri

Cinemateca Eforie

17.30-18.45 Magnetismul memoriei (r. Evgheni Borzov, documentar, 60 min.). Prezintă Elena Dulgheru

Filmul redă, din interviuri cu martori, o întâlnire de creaţie aproape uitată a lui Andrei Tarkovski cu cinefilii din Ivanovo, în 1976. Filmările au fost realizate în Zavrajie, Iurieveţ şi Ivanovo – localităţi din zona natală a regizorului, la Paris şi la Roma. Diplomă specială la Festivalul Internaţional de Film Documentar „Punto de Vista”, Navarra (Spania, 2007)

19.00 -22.00 Patimile după Andrei, varianta orig. a filmului Andrei Rubliov (180 min). Prezintă Dmitri Salînski

Varianta originală a filmului Andrei Rubliov, din 1966. „Realizat în maniera frescei istorice, filmul povesteşte viaţa celebrului iconar rus de la cumpăna secolelor XIV-XV, Andrei Rubliov. Acţiunea se desfăşoară pe durata unui sfert de veac şi este alcătuită dintr-un prolog şi şase părţi” (Elena Dulgheru, „Tarkovski: Filmul ca rugăciune”, ediţia a III-a, 2004)

Premiul Asociaţiei Criticilor de Film, Paris, 1968; Premiul FIPRESCI şi premiul pentru Cel mai bun scenariu – Cannes, 1969; alte nouă premii internaţionale.

Joi, 6 decembrie

13.00 -16.00 MNŢR, Sala Horia Bernea

Simpozion internaţional „Tarkovski în 2012” – partea a II-a, urmat de masa rotundă „Tarkovski astăzi” . Vorbitori acreditaţi: Marina Tarkovskaia şi Layla Alexander-Garett. Invitaţi: Manuela Cernat, Alexandra Titu, Elena Loghinovski.

Cinemateca Eforie

17.00-18.30. Andrei Tarkovski: Culegătorul de vise, documentar (r. Evgheni Borzov, 60 min.). Prezintă Elena Dulgheru

Bazat pe cartea Laylei Alexander-Garrett despre ultimul film al lui Tarkovski, documentarul recreează procesul realizării filmului Sacrificiul, utilizând fotografii şi materiale video unice, surprinse de Layla Alexander în 1985, când fusese translatorul regizorului.

18.30-22.00 Solaris, varianta originală a filmului (197 min.). Prezintă Dmitri Salînski

„Acţiunea, plasată într-un viitor nedefinit, urmăreşte itinerariul astronautului Kris Kelvin, trimis în misiune pe planeta Solaris pentru a elucida misterele observate de predecesorul său, pilotul Berton. (…) Filmul îşi mută treptat centrul de greutate dinspre ştiinţifico-fantastic spre o dezbatere despre morala ştiinţei şi despre adevăratele valori ale umanităţii.” (Elena Dulgheru, „Tarkovski: Filmul ca rugăciune”, ediţia a III-a, 2004)

Marele Premiu al Juriului şi Premiul Centrului Evanghelic – Cannes, 1972; premiul pentru Cel mai bun film al anului – Festivalul de Film de la Londra, 1972; diplomă de onoare la Festivalul de Film de la Strandford, 1973.

Vineri, 7 decembrie

19.00 MNŢR, Sala Horia Bernea. Seară festivă de închidere

Intrarea la evenimentele de la MNŢR este liberă, în limita locurilor disponibile. La seara festivă de deschidere vor avea prioritate persoanele cu invitaţii. La Cinemateca Eforie, preţul biletelor este cel obişnuit.

luni, 3 decembrie 2012

Jenă

Is this for real?

Sunt stupefiat.

Nu înţeleg de ce.

De ce am avea nevoie de reconstituirea cu actori a unuia dintre cele mai neplăcute momente din istoria noastră recentă? Şi de ce aşa? Parcă nu ar fi fost deja suficient de grotesc şi respingător cum s-a petrecut în realitate.

Să fie o revanşă tardivă pentru un regizor care a fost interzis prin comandă directă de Ceauşescu (cu filmul Dincolo de nisipuri, 1974)?

Ar fi timpul ca Ceaşcă să iasă pentru o vreme din cinematografia noastră. Văd că o mulţime de cineaşti respectabili sunt încă bîntuiţi de fantomele "odioşilor". Poate că ar trebui să mergem cu poporul la psihanalist să scăpăm de traumă.

Am senzaţia că poţi înţelege mult mai multe despre "perspectiva Ceauşeştilor" din filmul de montaj al lui Andrei Ujică (Autobiografia lui Nicolae Ceauşecu) decît din această docu-dramă (sau ce-o fi ea) de Radu Gabrea, după scenariul speculativ al jurnalistului Grigore "Gregoire" Cartianu.

E chiar dramă ce se întîmplă (sau dramedia ridicolă la care ne pricepem aşa bine).

Nu vreau totuşi să mă antepronunţ definitiv asupra noului film al veteranului Gabrea (de la care mi-a plăcut Moştenirea lui Goldfaden, un doc light despre rolul teatrului idiş din Moldova în naşterea Broadway-ului). Trei zile pînă la Crăciun va intra în cinematografe pe 14 decembrie şi ne vom edifica atunci. Mă pot antepronunţa totuşi asupra acestei scene care a "scăpat" pe net. Nu-mi dau seama ce ar putea aduce nou - ce noi straturi de sens sau ce lumină -, în afară de un fior de repulsie şi un sentiment acut de jenă (ca atunci cînd am văzut filmarea cu bătrînul cerşetor agresat de copii).

Mă întreb cu groază ce urmează? Ce alte momente penibile din istoria recentă vom mai reconstitui 1 la 1? Scufundarea lui Dan Diaconescu (jucat de el însuşi) în tomberon? Salturile de victorie ale prezidentului de o noapte, Mircea Geoană? Oricare din discursurile spumegînde ale clanului Becali?

Nu ajunge povara de a le fi trăit?

PS. 1 Dacă tot nu v-aţi săturat de Ceauşescu, pe cînd o comedie?

PS. 2. Dragi români amatori de carnagii, ştergeţi-vă din memorie secvenţa de mai sus cu un mix duios/haios/glorios de 1 Decembrie de la prietenul nostru, maestrul Toma. Toma Carnagiu.

Vinerea animata de luni: Dupa program

Overtime from ouryatlan on Vimeo.

Le Taxidermiste from Le Taxidermiste Team on Vimeo.

Homunculus from HUMBLE TV on Vimeo.

vineri, 30 noiembrie 2012

Un film românesc pe care ar trebui să-l vadă toată lumea

Cei mai mulţi români nu au o părere foarte bună despre cinematografia naţională. Părerile sunt împărţite între "Sergiu Nicolaescu rules" şi "io nu merg la filme româneşti că sunt prea depresive" (cu un adagio recent: "io nu vreau să mă uit cum mănîncă Dragoş Bucur juma' de oră o ciorbă"). Orice s-ar zice, cinematografia noastră are şi momente cu care ne putem mîndri. Nu numai tradiţionalul Reconstituirea sau titlurile multipremiate ale ultimilor ani. Între diversele "valuri" au apărut, fără să agite apele, cîteva opere importante. Pe nedrept uitate sau ignorate. Autorii Marelui Ecran au ales un film românesc care ar trebui cunoscut (dacă nu de toată lumea, măcar) de toţi românii.

Crulic (r. Anca Damian, 2011) e un film românesc complet nedreptăţit printr-o distribuţie proastă în ţară, deşi văzut şi premiat la festivaluri internaţionale. Mult mai uşor de văzut si digerat decât filme gen După dealuri sau "4, 3, 2”, deşi la fel de puternic ca idee şi mesaj, Crulic nu a ajuns, din păcate, în prea multe cinemauri româneşti. L-am văzut acum vreun an - cu încă vreo doi temerari care au înfruntat înfofoliţi frigul din sală - la Cinema Timiş.

A fost o mică revelaţie. Un film care urmăreşte, în slow-motion, succesiunea de evenimente care duc la moartea prin înfometare a unui român plecat la muncă în Polonia. Dar, contrar aşteptărilor, nu face asta pe tonul sobru-demonstrativ al unui documentar, ci printr-o animaţie tragicomică. Nu ştiu sigur ce mi-a plăcut mai mult: caldul accient moldovieniesc al vocii din off, firescul cu care Vlad Ivanov spune o poveste profund nefirească, stilul detaşat şi autoironic, replicile atât de naturale, animaţiile. Mai multe am povestit despre el aici. (Ad)

Meandre, 1967, r. Mircea Săucan, a. Mihai Pălădescu, Margareta Pogonat, Ernest Maftei, Dan Nuţu, Ana Szeles

O iubire neîmplinită. O căsătorie de convenienţă. O carieră distrusă de invidie. O căutare a adevărului despre părinţi. Patru idei care ar putea ţine loc de rezumat al scenariului scris de Horia Lovinescu şi fructificat de Mircea Săucan în Meandre. Însă firul narativ este poate cea mai puţin importantă parte în construcţia (să nu uităm că intrăm într-o lume a arhitecţilor!) ridicată de Săucan şi colaboratorii săi – directorul de imagine Gheorghe Viorel Todan, compozitorul Tiberiu Olah. Cel mai nedreptăţit cineast român ne propune o operă unicat în istoria nu foarte bogată în mari realizări a cinematografiei noastre.

În Meandre, Mircea Săucan reinventează după propria sensibilitate timpul şi spaţiul. Chiar şi după mai multe vizionări, este dificil de plasat cu exactitate în evoluţia relaţiilor dintre personaje toate scenele. Însă tocmai prin ocolirea convenţiilor cu care suntem obişnuiţi şi eliminarea graniţelor temporale, Meandre se manifestă pe teritoriul realului, al unui real poetic, aşa cum este proiectat de lumea interioară a lui Săucan. Firescul trecerilor de la un moment la altul este firescul aventurii minţii prin avalanşa de amintiri.

Filmul mimează o incoerenţă epică, însă o simplă revizionare stârneşte revelaţii: fiecare scenă comunică fertil cu oricare alta, nicio replică nu este gratuită, paşii printre „meandre” oferă clarificări suplimentare şi reprezintă surse de bucurie cinefilă. Definitorie în acest sens este scena laitmotiv a filmului (despărţirea din gară), repetată de mai multe ori, fiind de fiecare dată aceeaşi şi diferită, prin acumulări succesive de sensuri.

Aparatul de filmat devine instrument de reconfigurare creativă a spaţiului. Interioarele încăperilor îşi pierd contururile obişnuite, fluidizându-se, devenind locuri ale memoriei, ale unor emoţii pierdute, dar niciodată uitate. Exterioarele, deşi realiste, capătă sub privirea lui Săucan o poezie aparte, în care materialitatea este transfigurată prin „jocul secund” din sfera imaginarului. Mişcările camerei de filmat sunt supuse trăirilor şi senzaţiilor de moment sau capriciilor memoriei, fără a fi însă în niciun fel banale, plictisitoare sau redundante.

Meandre este asemenea unei simfonii, în care imaginea alb-negru întotdeauna surprinzătoare, coloana sonoră atipică, doar aparent abstractă, jocul excelent al actorilor, scenariul plin de sensuri şi montajul dinamic se îmbină creativ sub imaginaţia debordantă şi talentul unic cultivate de Mircea Săucan.

Poate niciun alt cineast român nu a reuşit să surprindă şi să redea cu o aşa sensibilitate acel „ceva” inexplicabil care defineşte o relaţie de iubire neîmplinită, dar consumată în momente intime răzleţe. Cu siguranţă însă, nimeni din cinematografia română nu a mai filmat ca Săucan vertijul de senzaţii din timpul săruturilor furate pe ascuns sau al unei partide de dragoste (după acel răscolitor „aş dori să fiu mângâiată” spus de Anda – Margareta Pogonat). Ochiul intrinsec cinematografic al regizorului emigrat în Israel la sfârşitul anilor ’80, după ce a fost izolat şi interzis artistic în ţara nicolaeştilor, pare a glorifica frumuseţea interioară şi exterioară a omului, însă în relaţie cu un principiu suprem niciodată explicitat, dar mereu recognoscibil, pe care l-am putea numi transcendenţă. (Ionuţ Mareş)

100 lei (r. Mircea Săucan, 1973) este un film despre doi fraţi. Fratele tînăr, un frumos nebun (Dan Nuţu). Fratele mai mare, actor celebru, versat şi vanitos (Ion Dichiseanu). La mijloc e Dora (Ileana Popovici). Dar discordia nu e cauzată neapărat de femeie şi nici de suta de lei din titlu. În conflict se află calităţi umane şi viziuni diferite despre lume. Inocenţa şi egoismul, visarea şi pragmatismul, adevărul şi ipocrizia, dezordinea eternă a adolescenţei tumultoase şi neîngrădite versus noua ordine socială (personificate la perfecţie de cei doi actori). 100 lei e unul din puţinele filme româneşti care tratează tema rebelului, a visătorului zdrobit de lumea conformistă din jurul său.

Rebel a devenit şi Săucan fără voia lui. 100 lei nu e anti-regim prin mesaj. 100 lei era rebel prin atitudine şi prin libertatea cu care e filmat. Filmul a fost cenzurat, i s-a schimbat finalul şi apoi interzis. La comanda Elenei Ceauşescu a fost ars negativul, ceea ce a cauzat moartea prin atac de cord a directorului filmului, Constantin Roateş. Însuşi regizorul, obligat să monteze filmul în prezenţa securiştilor, a ajuns în spital. Destinul tragic al filmului a încheiat cariera unui cineast care avea o viziune şi ştia să creeze lumi. Cu Meandre şi 100 lei, cinematografia românească s-a sincronizat cu ce se întîmpla în cinematografiile libere, cum era nouvelle vague-ul francez (formal, există ecouri din opera unui Resnais, de pildă).

Stilistic, 100 lei se înrudeşte cu Meandre, deşi firul narativ e mult mai clar. Secvenţa leit-motiv din 100 lei este cea a trecerii fratelui tînăr prin apă - frumoasă încărcătura simbolică pe care o primeşte scena, cu fiecare repetiţie. (Lucian Mircu)

Pentru Ziua Naţionala sarbatorita de toţi românii cu odihna sau plimbare-n aer liber, semnalez celor interesati filmul lui Dan Piţa, Concurs (1984), in speranta ca va fi astfel (re)descoperit de tot mai multa lume. Eu l-am cercetat la sugestia amicului Marian Radulescu si efectul de perplexitate care s-a instalat in timpul vizionarii a durat cateva zile bune. Mi-a venit greu sa cred ca in cinema-ul romanesc exista (si) asemenea filme.

Concurs foloseste pretextul organizarii unui concurs de orientare in padure pentru a ataca deopotriva realitatea insitutionala din perioada comunista - personajele sunt niste functionarasi marunti din administratie - si metafizica spatiului salbatic exterior (padure, izvor, prapastii, serpi, lumina vs intuneric etc). Opt angajati + un pusti necunoscut (Claudiu Bleont) se inhama la un quest care le solicita atat ingeniozitatea cat mai ales colaborarea in echipa doar ca, pe fondul ingustimii mintii si sufletelor lor, se ratacesc. Totusi, cu ajutorul pustiului - o calauza cu rol sacrificial - cei opt ajung la liman, insa toata experienta nu pare sa le fi insuflat nimic nou in sufletele lor meschine.

Nicolae Steinhardt spune despre Concurs ca este „cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace”, „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli”, citez dintr-un articol de Marian Radulescu. (Richie)

Alegerea mea este Secretul Armei Secrete (r. Alexandru Tatos, 1988). O comedie postmodernistă pe placul meu. Una din puţinele încercari românesti reuşite de a îmbina comicul cu fantasticul. (Waka_x)

later edit: a găsit şi Marian ceva bun de la filmul românesc

Prima revistă 3D

ADIO "TF", WELCOME "LITTLE WHITE LIES"

Timp de 1 an de zile am fost abonat la revista britanică Total Film. E un pic cam pop-glossy pentru gustul meu. Dedică prea mult spaţiu "ultimului mega-blockbuster", în timp ce filmele cu adevărat interesante primesc cîte o coloană de text. Chiar şi aşa, m-a ajutat să descopăr o grămadă de titluri şi autori interesanţi. Şi să fiu la curent (sau chiar în avans) cu ce e nou în business. Vara asta am decis să nu reînnoiesc abonamentul. Costa vreo 65 de lire pe an (13 numere) + ceva pe transport.

"Publisher-ul" a făcut tot posibilul să mă recîştige. Mailuri, oferte, reduceri, doar-doar mă răzgîndesc. Am primit o epistolă care arată aproape ca o invitaţie de nuntă (click pentru mărire).

Într-un final, s-au resemnat şi m-au rugat doar să le spun de ce i-am părăsit: a: nu vă mai place revista?, b: vă ajunge cu întîrziere?, c: aţi găsit ceva mai bun?, d: nu apucaţi să o citiţi?

Ultimele două variante sunt cele mai apropiate de adevăr. Un număr din TF are peste o sută de pagini. Iar mie îmi place să le citesc din scoarţă în scoarţă. La un moment dat n-am mai reuşit să ţin pasul. Lîngă patul meu s-au adunat teancuri de numere pe care doar le-am răsfoit. Ceea ce devine frustrant. Cumva, ca o obligaţie.

Între timp, m-am îndrăgostit de altcineva. A apărut în viaţa mea...Little White Lies.

Prima întîlnire am avut-o online. Fiecare număr e unicat (desenat de artişti diferiţi). Conceptul grafic al revistei e de fiecare dată altul, pornind de la filmul lunii (mă rog, revista apare bilunar). No. 43, primul număr pe care l-am strîns în braţe, are în centru On the Road, filmul lui Walter Salles inspirat de romanul lui Jack Kerouac, icon-ul generaţiei beat. Jumătate din revistă era tipărită cu fonturi de maşină de scris. Mi-a dat senzaţia că fiecare ediţie din LWL e un experiment. Un artefact, nu un produs pe bandă. Plus că filmele tratate înăuntru au prea puţin de-a face cu ce e mainstream.

LWL nu e plăcută doar pentru ochi. Îţi oferă şi o experienţă senzorială. Paginile au un miros puternic (cred că Vice mai are parfumul ăsta, între plastilină şi plante de ceai). Au o textură aparte, care îmbie la pipăit. În acest spirit, actualul număr (44), m-a dat pe spate. E după ştiinţa mea, prima revistă de cinema pe care poţi să o citeşti în 3D (odată cu revista a venit şi o pereche de ochelari). Paginile şi culorile îţi sar de-a dreptul în ochi, rezultînd o experienţă de citit nemaiîntîlnită.

Coperta şi primele articole sunt dedicate lui The Master, ultimul filmul de PT Anderson (Magnolia, There Will Be Blood). În "lead review" e pomenit apreciativ şi Mihai Mălaimare Jr. (directorul de imagine al filmului). Urmează profilul regizorului, interviu cu Philip Seymour Hoffman. Plus profiluri Jack Nicholson, Yorgos Lanthimos (Kynodontas, Alps), interviu Martin McDonagh (cel cu Seven Psychopaths), review-uri Sightseers (de Ben Wheatley, cel cu Kill List), Amour (Haneke), Rust and bone (Jacques Audiard) şi Aurora (Cristi Puiu, a primit 4 stele din 5).

Little white lies are tot 100 de pagini, dar am timp 2 luni să le citesc în tihnă (pînă la noua apariţie, care-mi este livrată direct în braţe de poştaş). Am senzaţia că relaţia asta o să dureze. În plus, îmi place sloganul/mantra lor: Truth & Movies. Şase "issues" costă vreo 40 de lire cu tot cu transportul în Ro (în UK aţi plăti doar 25 de lire). Chestia e că o puteţi citi gratis online aici, dar eu tot vreau revista mea în format pipăibil şi puturos.

Mă opresc, pentru că veţi spune că am scris un advertorial şi asta nu e "truth". Vă mai spun doar că printre fericiţii abonaţi se numără Guillermo del Toro.

joi, 29 noiembrie 2012

Poster of the day: A Glimpse Inside The Mind Of Charles Swan III

Restul de postere AiCi.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Arhivele lui Tarkovski vor reveni în Rusia

Pentru că săptămâna viitoare au loc la Bucureşti Zilele Tarkovski (despre care puteţi citi aici şi asupra cărora va reveni şi Marele Ecran), vă oferim o ştire proaspătă, abia scoasă din cuptorul agenţiilor de presă, dar de mare interes (scuzaţi limbajul jurnalistic de mai jos):

Arhivele regizorului Andrei Tarkovski au fost vândute miercuri la o licitaţie la Londra pentru suma de 1,6 milioane de euro. Cumpărătorul a fost un reprezentant al autorităţilor din regiunea Ivanovo, în apropiere de Moscova. Documentele vor intra în posesia muzeului Tarkovski din oraşul Iureveţ.

Arhivele conţin scrisori, manuscrise, fotografii personale, înregistrări video şi documente private din perioada 1967-1986. Preţul de 1,6 milioane de euro la care au fost achiziţionate este considerat de experţi extrem de ridicat, potrivit agenţiei ruse Interfax, preluată de France Presse.

Ministrul rus al culturii, Vladimir Medinski, îşi exprimase marţi dorinţa ca această 'colecţie unică de documente de o valoare enormă' să revină în Rusia. "Din acest motiv, am avut întâlniri cu câţiva investitori privaţi care şi-ar fi putut permite o astfel de achiziţie", a adăugat el.

Reprezentanţii regiunii Ivanovo au lansat un apel pentru donaţii în vederea achiziţionării acestor arhive cedate de o prietenă şi coautoare a lui Tarkovski, Olga Surkova, care locuieşte în Olanda.

Printre documentele vândute se numără carnetele de regizor ale lui Tarkovski pentru filmele 'Solaris', 'Oglinda' şi 'Călăuza', 32 de casete audio şi 13 minidiscuri de interviuri cu cineastul, din care majoritatea nu au fost difuzate niciodată.

Născut la 4 aprilie 1932 şi emigrat în Italia în 1982, Andrei Tarkovski a murit la 29 decembrie 1986 la vârsta de 54 de ani, la Neuilly-sur-Seine, la periferia Parisului, din cauza unui cancer la plămâni. El a realizat şapte filme în circa 25 de ani, toate considerate capodopere.

Afişul lunii: Magul Ahmed

Setaţi-vă ceasurile! Peste fix trei săptămâni va avea loc cel mai mare şi mărinimos spectacol realizat de colectivul nostru de cinefili. Astă seară dezvăluim afişul oficial, graţie magicianului/graficianului Zoly Fodor, care a presărat din nou (din corel) pulbere de pixeli.