joi, 29 martie 2012
The Divide (2012)
Imi plac filmele post-apocaliptice. Sunt unul din genurile SF care pot “abera” in cele mai diverse feluri si totusi sa ramana ferm legate de o realitate a prezentului familiara. Dar imi plac pentru ca indiferent de nivelul de distrugere si moarte pe care il accepta lasa in final cel putin loc unei raze de speranta (exceptand melancholia lui von Trier care, stim prea bine, e fara speranta). Sunt dispus sa urmaresc 2 ore de panica si suferinta daca la final sunt si eu eliberat intr-un mic moment catarhic care sa-mi arate ca totusi nu e rau sa fii optimist. The Divide e din pacate un film care de la inceput pana la sfarsit te coboara intr-o spirala a silei si deznadejdii iar asta e probabil principalul defect al sau. Practic, Xavier Gens (Hitman) ne scufunda la propriu in rahatul speciei umane si, cu toate ca ne arata intr-un final iesirea, lumea in care ne scoate e un morman de cenusa.
The Divide e un crossover intre genul post-apocaliptic de supravietuire si genul de tragedie intre 4 pereti cu un numar de personaje gata sa se sfasie intre ele. Filmul porneste de la un moment zero in care un atac nuclear loveste New York-ul si cativa locatari ai unui bloc se adapostesc in subsolul amenajat ca buncar atomic de administratorul cladirii, Mickey (Michael Biehn). Supravietuitorii alcatuiesc un grup eterogen, reprezentand cateva tipologii umane si pregatind scena pentru teatrul depravarii. Afara de Mickey, urcat in rang de sef peste cei pe care-i slujea cu cateva ore inainte, s-au mai adapostit in beci o mama (Rosanna Arquette) cu fetita ei, un paznic, un cuplu de tineri, plus 3 smecherasi: Josh (Milo Ventimiglia), Bobby (Robert Eklund) si Adrien.
.jpg)
Plotul imbina cateva din premisele deja diluate de la Imparatul Mustelor incoace, adica cele ale diviziunii grupului, rationalizarii resurselor, conturarii masculilor alpha, beta sau omega, a serviciilor sexuale oferite contra mancarii etc. Mickey pierde repede controlul datorita atitudinii sale mai mizantroape si a faptului ca ascundea o parte din resurse de ceilalti. Profitand de climatul suspicios Josh si Bobby il rastoarna, il tortureaza si se instaleaza in fotoliul de lider. Domnia lor insa devine destul de repede una a terorii si a dezumanizarii. Sub acest aspect The Divide e un bunicel thriller psihologic si e de urmarit conversia celor doi in fiare cu chip de om.
Eroul de conjunctura e Eva (Lauren German), singura ce pare sa-si pastreze o urma de moralitate. Asta in vreme ce sotul ei, Sam, ajunge cel mai slab membru al haitei iar cealalta femeie din grup, Marilyn, o papusa sexuala. Eva rezista oricaror provocari si compromisuri si ne castiga interesul prin grauntele de compasiune afisat si prin potentialul ei de a deveni victiva unui viol in grup. Twistul final insa o converteste intr-o vaduva neagra care pana la urma se scapa doar pe sine.
Am lasat-o la urma pe fiica lui Marilyn, Wendy, pentru ca dansa e subiectul unui subplot interesant dar neexplorat eficient. Dupa o prima jumatate de ora din film o echipe de cautare patrunde in beciul in care se refugiasera locatarii insa atitudinea lor seamana cu cea a unor invadatori. O rapesc pe fetita ba chiar ranesc cativa dintre ei intr-un schimb de focuri, totul fara nici o vorba. Din nefericire misterul ramane asa cum s-a nascut si asta e una din criticile pe care le aduc filmului. O a doua ar fi ca dupa toate torturile, crimele, violurile care s-au intamplat in beci tot n-am inteles daca trebuia sa-mi pese de vreunul din cei de-acolo. Nu exista emotie in filmul asta.
In ce priveste partea tehnica filmul e frumos bibilit, lucios si estetic pana la artsy, are ceva muzica atmosferica si niste slo-mo la inceput si la final, un joc actoricesc bun (Biehn si Ventimiglia) si, bineinteles, o gramada de scene inconfortabile (imbucatit cadavre, taiat degete). Dar nu-l recomand decat amatorilor de gen.
Trailer
miercuri, 28 martie 2012
Cinecultura mea
Cum aş putea descrie El Laberinto del Fauno? Aş putea folosi cuvinte pretenţioase ca: fantasmagoric, feroce, flamboaiant, alegoric etc Aş putea pune etichete ca fantasy-horror sau realism-magic. Prefer să descriu pur şi simplu ce am simţit cînd am văzut prima dată Labirintul lui Pan, în 2006. Am înţeles că, în faţa ororii, în faţa terorii unui regim totalitar, copilul evadează într-o lume imaginară. Mi-a amintit de copilăria mea în comunism, cînd neînţelegînd absurdul vieţii de zi cu zi, căutam refugiul în filme şi cărţi.
Psihanaliştii spun că "pentru ca basmul să poată începe, copilul trebuie să se afle într-un moment din viaţa lui în care în lipsa basmului s-ar simţi blocat, exclus, umilit". Atunci cînd nu trăieşti în cea mai bună din lumile posibile, îţi fabrici una. Doar că lumea imaginara a copilului din film, Ofelia (Ivana Baquero) nu e neapărat mai bună. Ca sa citez un articol din defuncta revista Republik, "Labirintul…e revizitarea în cheie mortuară a poveştii lui Alice în Ţara Minunilor". Mai degrabă Alice în Ţara Ororilor. A contat şi fundalul istoric. E al doilea film făcut de mexicanul Guillermo del Toro în Spania, cu aceeaşi temă ca şi El Espinazo del diablo (Spinarea Diavolului): copiii confruntaţi cu razboiul civil şi dictatura franchistă. Cele două filme mai au ceva în comun: senzaţia că oamenii sunt uneori mai îngrozitori decît fantomele, căpcăunii sau monştri.
Şi aşa ajungem la a doua calitate esenţială a regizorului. Pe lîngă stilul original de a spune o poveste (cu tot cu scenografie, imagine, machiaj, muzică), Del Toro e un creator de creaturi. El a desenat înainte pe hîrtie toate fiinţele care apar în peliculă. Şi face asta de copil. De la 8 ani s-a implicat prima oara în facerea unui film. A studiat de timpuriu machiajul de film şi efectele speciale. Acum este unul din cei mai căutaţi regizori din lume, cu programul făcut pîna în 2017. Într-o vreme fantazam că dacă ar fi să găsesc o comoară, aş vrea să fie carneţelul în care Del Toro îşi face schiţe, micul său bestiar la purtător.
Guillermo Del Toro face parte din tripleta de aur a cineaştilor mexicani, alatori de Cuaron şi Innaritu, cei trei fiind prieteni şi colaboratori apropiaţi. De exemplu Del Toro a produs filmul lui Innaritu, Biutiful, dar a produs şi debutul unui spaniol, El Orphanato. Pe numele lui a făcut Hellboy. Dar e celebru mai ales pentru filmele pe care a refuzat să le facă: I am legend, Resident: Evil, Cronicile din Narnia, şi mai nou, The Hobbit (unde a rămas doar pe post de scenarist şi consultant, bineînţeles pe parte de monştri). E programat să facă Dr. Jekyll and Mr. Hyde, Frankenstein şi Abatorul 5, ca să vedeţi în ce ape se scaldă.
E mare lucru să poţi vedea cel mai aclamat film al său pe un ecran mare. Plecăciuni organizatorilor Cinecultura. Dar sunt o mulţime de cineaşti spanioli care trebuie urmăriţi: Almodovar, Amenabar, Medem, Alex De La Iglesia, ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuţi. Din păcate Cinecultura e numai odată pe an. De aceea Asociaţia Marele Ecran susţine ideea înfiinţării unei cinemateci la Timişoara.
Într-un oraş universitar, cu ambiţii de capitală culturală, în care iată vin atîţia oameni la film, e absurd să nu existe o casă pentru filmul adevărat. Tinerii şi copii de azi se confruntă cu o nouă formă de dictatură. O dictatură a filmului de consum. Noi milităm pentru libertatea de opţiune, pentru diversitatea cinematografică. Pentru a ieşi din labirintul vizual care ne înconjoară, avem nevoie de un cinema care să ne stimuleze imaginaţia, nu să ne spele pe creier. Avem nevoie sa vedem filme ca Labirintul lui Pan pe marele ecran. Ceea ce ar fi, cum să vă spun, fantastic. Ar fi...magic.
Astăzi la Cinecultura puteţi vedea Moartea lui Carlos Gardel (Portugalia, 2011) şi Simon Konianski (coproducţie, 2009), ambele în Aula Magna.
marți, 27 martie 2012
Cinecultura: ziua a doua
Programul incepe la ora 16.00 in galeria Mansarda, cu Le Destin (Destinul, regia: Youssef Chahine, Egipt, 1997), un film despre destinul filosofului Averroes si despre ideile sale, care i-au supravietuit.
De la 18.00, hajde in Aula Magna la Ivkova Slava (Ospatul lui Ivko, regia: Zdravko Sotra, Serbia & Muntenegru, 2005 ), o comedie plasata in contextul furtunos al eliberarii ultimelor teritorii sarbesti de sub ocupatie turca.
Daca locuiti sau ati trecut prin judetul Hunedoara, cu siguranta ati remarcat numele unui lant de magazine de haine second-hand: "Visul Imaginatiei". Multa vreme m-am intrebat ce o fi insemnand asta. Oare ce viseaza imaginatia? Acum stiu. Visul imaginatiei e un film ca El Laberinto del Fauno (Labirintul lui Pan, regia: Guillermo del Toro, Spania, 2006). Cu incepere de la ora 20.00, nu ratati "cel mai bun film al lui Del Toro" -in cuvintele regizorului- sau "big-bang-ul sau" - in cuvintele prietenului Alfonso Cuaron.
Stephen King spunea ca "e cel mai bun fantasy de la Vrajitorul din Oz incoace". O pelicula feerica/feroce, in care granitele dintre lumea imaginatiei si lumea reala nu sunt trasate clar. Pentru a reda violenţa pură, Del Toro a rememorat scene din Mexicul natal. Martor la o bătaie de stradă, e uimit când un tip îl loveşte pe altul în faţă cu o sticlă şi sticla nu se sparge! Apoi tipul loveşte iar şi iar...E numai una din scenele din film care ilustreaza ideea ca oamenii sunt uneori mai ingrozitori decat capcaunii sau alti monstri. Pe cat e de sumbru, pe atat e de inaltator, ca sa citez cuvintele de pe afis: "Inocenta are o putere pe care Raul nu si-o poate imagina".
In lumea inchipuita si desenata de Guillermo del Toro (de la scenografie si imagine pana la machiaj) intri altfel printr-un ecran mare. Am bucuria sa prezint deseara Labirintul lui Pan in Aula Magna a Universitatii de Vest. Dupa care trebuie sa alerg la TVR Timisoara unde sunt invitat, impreuna cu Marian Radulescu, la emisiunea Vezi ce-ti doresti (realizator: Ioana Achim). Cu incepere de la 20:30 vom vorbi despre "visul imaginatiei" noastre, de a exista o cinemateca la Timisoara.
luni, 26 martie 2012
Cinecultura: ziua unu
Din dragoste cu cele mai bune intenţii deschide, azi la Timişoara, festivalul Cinecultura (ora 19.00, Aula Magna, Universitatea de Vest). Premiat la Festivalul de la Locarno în 2011 pentru regie şi cel mai bun actor, filmul aduce în prim-plan drama unui tînăr care se luptă cu el însuşi atunci cînd se confruntă cu o situaţie tensionată.
Alex (Bogdan Dumitrache) primeşte un telefon de la tatăl său care îl anunţă că mama lui a făcut un accident cerebral. Alex fuge la spitalul de provincie în care e internată aceasta (Nataşa Raab) şi de aici începe preocuparea nevrotică pentru buna îngrijire a pacientei. Gîndul că îşi poate pierde mama ia proporţii cosmice şi detaliile practice devin un important instrument de tortură pentru fiul excesiv de grijuliu.
Reuşita filmului se datorează cu siguranţă interpretării realistice a lui Bogdan Dumitrache, personificînd copilul sfîşiat de inerenţa pierderii părinţilor şi a Nataşei Raab care a întrupat toate mamele: uneori optimiste, alteori dificile, dar cu porniri altruiste şi de sacrificiu. Nu trebuie uitat nici Marian Rîlea, într-un rol care îi vine mănuşă. Sau Adrian Titieni în rolul doctorului care prescrie pe lîngă medicamente şi nişte Nana Mouskuri. Funfact: Titieni a mai fost doctor şi în Moartea Domnului Lăzărescu. Dar DDCCMBI nu e alt MDL, cele două filme neavînd nimic de împărţit, în afara decorului spitalicesc mizer.
Regizorul şi scenaristul Adrian Sitaru a dezvoltat nesiguranţa, angoasa şi drama într-o declaraţie de dragoste sinceră a fiului către mama sa. Apoi mai e, desigur, şi felul în care ţine camera, obiect care preia pe rînd punctul de vedere al diferiţilor subiecţi implicaţi în acest "thriller psihologic complex" (indieWIRE). Mă rog, nu i-aş spune chiar thriller, dar "psihologic complex" este.
Filmul va fi prezentat de lectorul universitar şi regizorul (proaspăt premiat de Uniunea Cineaştilor pentru film experimental) Gheorghe Şfaiţer.
later edit: Adrian Titieni tocmai ce a luat premiul Gopo pentru rol secundar.
si Bogdan Dumitrache pentru rol principal
Avanpremieră Game of Thrones II
later edit: din păcate, după ce am verificat, e gratis doar pentru abonaţii MAXPAK, nu ştiu ce înseamnă asta. Ba ştiu, înseamnă că mai aşteptăm un pic...Iertare
duminică, 25 martie 2012
Familiar (2012)
Cunoastem cu totii cat de proaspete si originale pot fi scurt-metrajele. Adeseori sunt cea mai buna cale pentru a spune o poveste ce nu necesita mai mult de cateva minute sa se consume. Din pacate scurt-metrajele sunt marfa de festival astfel incat e greu sa arunci un ochi pe cele mai noi. Aici intervine avantajul de a tine un blog de cinema. Suntem incantati sa va informam ca ni s-a pus la dispozitie un scurt-metraj horror independent chiar de catre producatorul sau american, Zach Green (Fatal Pictures), cu scopul implicit de a va zice parerea noastra despre el. Prin urmare review by request, Familiar, scris si regizat de Richard Powell.
De cate ori cand aveam dubii nu ni s-a sugerat sa facem cum ne dicteaza constiinta? In cutumele vietii de zi cu zi se accepta ideea ca forul suprem al moralei e constiinta omului iar cei care incalca bunul simt sunt lipsiti de constiinta. Dar daca te trezesti intr-o zi ca propria ta constiinta nu-ti vrea chiar binele? Ori ti-l vrea dar numai ca o forma de a-si asigura controlul asupra forului tau interior pe mai departe.
Familiar e o asemenea explorare a unei premize care aparent nu anunta nimic extraordinar, parand doar o naratiune obisnuita a unui personaj blazat si supt de viata ce purta insa in sine ecourile unei nelinisti a la Stephen King. Pentru ca personajul central, John Dodd (Robert Nolan), un tip plictisit si apatic, nu spune absolut nimic din ce gandeste, iar ceea ce gandeste e bine sa ramana nespus. John isi uraste viata din cauza oamenilor cu care o imparte. “The world is different when people are asleep. Better.” mediteaza barbatul. Dezgustul pe care-l simte, exprimat asa frustrant si lucid, ajunge la urechile noastre prin metoda voice-over, ca un flux al constiintei lui Dodd conectat la un microfon in priza directa.
Dispretul pentru nevasta - “paznicul inchisorii” - si fiica sa - “un parazit” - fac loc unei temeri si mai sumbre in momentul cand doamna isi anunta sotul ca e din nou insarcinata. Orice vis de scapare din puscaria conjugala se naruieste. Insa constiinta lui Dodd nu doarme. Curand vocea interioara nascoceste un plan crud prin care sa-i provoace femeii un avort spontan. Dar lucrurile nu ii aduc linistea sperata ci mai degraba o depresie post-trauma nevestei si niste obligatii suplimentare lui, ceea ce nu poate conduce decat la o si mai cruda solutie. Una cu care ratiunea lui John nu prea este de acord.
Filmul ce se pastra pana acum pe un teren familiar, cel al conflictului psihologic familial, rupe din acest punct conventiile si ridica intrebarea urmatoare: a cui e totusi vocea naratoare? Se contureaza astfel o perspectiva noua, in care Dodd incepe sa se impotriveasca constiintei pentru a descoperi ca si aceasta, la randul ei, nu-i decat un parazit. Finalul sfasie complet zona de confort aducand un tribut destul de visceral horror-ului carnal de sorginte cronenbergiana, intr-o scena ce nu poate fi etichetata decat “bloody disgusting”. Asa cum rare filme au mai reusit s-o faca (insert Takashi Miike’s work here), ultimele minute din Familiar m-au supt de vlaga. Am fost la randul meu parazitat.
Ar mai fi de mentionat ca Familiar are o calitate excelenta a imaginii, fina si aproape aseptica (e filmat cu bijuteria digitala RED One), atmosfera creata de Powell e stranie iar intregul plot e pus in miscare de vocea foarte convingatoare, chiar tiranica, din off. Si nu in ultimul rand, actorul Robert Nolan ofera o performanta sinistra ca sotul duplicitar ce poarta masca ingrijorarii ca sa-si ascunda dispretul. Si a carui voce interioara il va duce in pragul nebuniei. O nebunie care l-ar putea costa chiar viata. In concluzie, filmul acesta s-ar incadra foarte bine in sectiunea No Limit sau Shadows al unui festival de genul TIFF-ului romanesc.
sâmbătă, 24 martie 2012
Şase personaje în căutarea unui Actor
Pe John C. Reilly l-aţi văzut mai ales în roluri mici. Dar el e mare dom'le, MARE!
(filmele: eganraC, ailongaM, ogacihC, kroY weN fo sgnaG, niveK tuoba klat ot deen eW, sdipar radeC)
Katniss vs. Kevin
Pornind de la coincidenţa lansărilor, m-a săgetat un gînd jucăuş: imaginîndu-vă că cei doi arcaşi s-ar confrunta faţă în faţă, care din ei credeţi că ar fi victorios? Argumente, vă rog.
vineri, 23 martie 2012
Festivalul Filmului Francofon 2012
Program:
Azi, vineri, 23 martie, la Cinema Timiş (Piaţa Victoriei nr.7) rulează filme canadiene:
- ora 16 - Quebec Gold – cele mai bune scurt-metraje din 2011
- ora 18 - Le vendeur (2012, r. Sébastien Pilote) - un film despre alienare, culpabilitate, religie si vanzarea de autoturisme
- ora 20 - Incendies (2010, r. Denis Villeneuve) - pelicula nominalizata la Oscar despre cautarea identitatii si recuperarea istoriei unei familii distruse de ura si razboaie din orientul Mijlociu.
Biletul de intrare costă 6 lei ( 4 lei pentru elevi, studenţi şi pensionari).
Weekend fain!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)