joi, 21 aprilie 2011
FCUK by Duncan Jones
In 2006 Duncan Jones (Moon, Source Code) a regizat un spot de campanie pentru marca FCUK, in care sub deviza fashion vs style doua femei se cotonogeau destul de vrednic una pe cealalta iar din cand in cand se mai si pupau. Metafora vorbeste de la sine. Moda (stilul popular) si stilul personal sunt cel mai adesea in conflict. Dar uneori se mai si "pupa" intre ele. Superb montat, excelent de credibile domnitele.. te face sa te intrebi unde-s vanataile.. Ah, exista farduri. In fine, garantat sa ne lumineze ziua.
via pantagruel
127 hours (2010)
rating: semi-colectabil
"Natura nu este nici contra, nici in favoarea noastra. Supravietuirea [intr-o situatie limita] tine de pregatirea noastra fizica, de bunul-simt si de hotararea noastra de a ne intoarce acasa". Sunt cuvintele lui Bear Grylls, omul care a popularizat enorm noua meserie de suvivor-man.
Practic, 127 hours (127 de ore) este ca un reality-show despre supravietuire, dar ceva mai lung, cu imagini artistice si coloana sonora. Daca ati citit macar un rand despre film sau ati auzit stirea cu spectatorii care au lesinat in sala de cinema, atunci ati aflat deja ca eroul isi va auto-amputa un brat. Cu SPOILER-ul asta am savarsit unul din pacatele capitale ale cinefililor. Dar mai important decat acest deznodamant senzational (care functioneaza ca o momeala intentionata de marketing) este modul in care se ajunge acolo.
Aron Ralston este un hiker/biciclist/alpinist singuratic, in fine, un adrenaline junkie care in aprilie 2003 a cazut prizonier timp de 5 zile in maruntaiele minerale ale canionului Blue John (Utah), prea putin circulate. Filmul e bazat pe povestea reala a lui Ralston, relatata in volumul autobiografic Between a rock and a hard place. Regizorul Danny Boyle (Trainspotting, Slumdog Millionaire) a cumparat drepturile cartii inca din 2006. Boyle stie ca noi stim cum se incheie povestea. Asa ca ne provoaca in permanenta, se joaca cu asteptarile noastre. Jumatate din film e un teaser pentru acel gest extrem, cvasi-supraomenesc cu care v-am spoiler-it deja.
Sigur cunoasteti si voi tineri de 20sicevadeani care se misca numai in viteza a cincea, carora nimeni nu le-a zis unde sunt franele. Uneori reusesc sa le gaseasca singuri. Alteori e nevoie de un factor extern: in drumul lor apare o casnicie, o boala sau un...zid de piatra.
Aron Ralston (James Franco) se plimba prin canion "ca prin a doua lui casa", cand aluneca brusc pe un bolovan care ii prinde in cadere bratul drept si il ia prizonier intr-o ravena (o vale cu pereti stramti si abrupti, sapata de torenti). Primele zeci de ore le petrece in incercarea de a se elibera de sub stanca si facem cunostinta cu un om plin de resurse, idei si optimism. Incepe sa pileasca piatra cu o chinezarie de briceag, incearca sa o salte printr-un scripete facut din cordelina, doarme cu ajutorul unui ham improvizat tot din funie si, da, ajunge sa-si bea urina, ca in orice episod respectabil cu nemuritorul Bear Grylls.
Aproape intreg filmul se va petrece in acest spatiu claustrofobic (o parte a fost turnata in locul real, alta in replica identica construita pe un platou din Salt Lake City). Cu acelasi decor timp de aproape 90 de minute, riscul de a plictisi e urias. Greutatea pica astfel pe umerii actorului, pe care ori il credem, ori nu mai exista film. Boyle zice despre Franco ca le va calca pe urme unor De Niro sau Pacino. Eu n-as merge chiar atat de departe cu entuziasmul, dar eforturile (macar fizice ale) tanarului de 32 de ani, care joaca literalmente cu o singura mana, merita apreciate.
Gaselnita care a animat settingul static a fost pseudo-jurnalul (aka scrisoarea de adio) pe care Ralston l-a tinut cu ajutorul camerei video de buzunar, pentru a documenta ceea ce credea ca sunt ultimele sale zile. Ralston i-a aratat casetele lui Franco. Asta l-a ajutat imens pe actor sa coloreze portretul personajului cu numeroase nuante. De la semnele epuizarii fizice pana la cicatricile dupa lupta cu demonii interiori.
Momentul de catharsis suprem este cand Ralston isi da seama cine e vinovat pentru situatia ridicola in care se gaseste. Stanca aceea ii era predestinata de la inceputul universului. S-a indreptat spre intalnirea cu ea inca din momentul nasterii. Stanca era rezultatul vietii de om singuratic pe care a dus-o pana la cei 28 de ani ai sai. Aici ne lumineaza flash-back-urile cu fosta iubita, care l-a parasit simbolic in mijlocul unui stadion de fotbal. Flash-back-ul cu maica-sa care il suna inainte de excursie si el nu raspunde, ocazie cu care i-ar fi spus unde merge. In urma auto-analizei, Aron isi da seama ca e captiv sub roca pentru ca SI-A DORIT SA FIE SINGUR. Adica isi da seama cat a fost de bolovan.
El invata acum ca nu poti sa fii cu oamenii doar cand ai tu nevoie de ei. Alta morala: copii, nu plecati de acasa fara sa spuneti unde mergeti! Si nu faceti greseala sa va uitati briceagul elvetian acasa (SPOILER ALERT: pentru ca alea chinezesti taie insuportabil de incet ligamentele, oasele si nervii bratului; SPOILER ALERT 2: secventa cu taierea nervilor e ca o intalnire cu freza dentistului fara anestezic, motiv pentru care multi amici au si sarit-o; SPOILER ALERT 3: nici n-am stiut ca nervii din brat sunt asa de grosi, de marimea unor corzi de vioara).
Dincolo de detaliile visceral-morbide, 127 hours este un film despre responsabilitate, despre asumarea alegerilor pe care le facem in viata. Pentru ca, dupa cum vedem, fiecare alegere conteaza. Deschide si o discutie despre timp: presiunea efectiva asupra lui Aron, care are doar cateva zile sa gaseasca o scapare si presiunea generala asupra omenirii in legatura cu felul in care ne cheltuim timpul dat. Adevarurile universale care se desprind in cele din urma fac ca aceasta poveste sa fie mai mult decat o emisiune cu sarvaivarmeni. Totusi, de aici si pana la o capodopera e drum lung. Cam tot atat cat avea Aron de facut din ravena lui pana la masina parcata la mile departare. Boyle este asa cum te asteptai sa fie: visceral, euforic si triumfal. Dar parca prea ostentativ in alegerile sale. Preocupat sa ne faca pe plac si sa fie placut. Incepand cu coloana sonora.
Muzica nu prea cadreaza cu dramatismul scenelor. La Boyle, muzica puncteaza ritmic, "cool" si complementar scenele importante. Piesele alese sau orchestrate de A.H. Rahman comenteaza pe rand, ca o voce din off, disperarea, triumful, optimismul sau resemnarea eroului: Ca plane pour moi (Plastic Bertrand), Lovely Day (Bill Withers), Festival (Sigur Ros), Nocturna no.2 (Chopin), If I Rise (Dido) s.a.
Daca voi ramane cu ceva dupa 127 hours cred ca vor fi tocmai aceste ruperi (haioase, subtile, inteligente) de ritm. In nicun caz, ruperile de oase.
127 de ore are premiera in Romania maine, 22 aprilie
miercuri, 20 aprilie 2011
Final cut pentru Tim
Dupa ce a petrecut un an de zile in cel mai periculos loc de pe Pamant - valea Korengal din Afganistan - documentand alaturi de Sebastian Junger viata in transee a unui pluton de soldati americani (rezultatul e documentarul nominalizat la Oscar Restrepo) fotojurnalistul si regizorul britanic Tim Hetherington si-a gasit "odihna" pe strazile din Misrata, Libia, sub ploaia de mortiere a trupelor lui Ghadaffi. Alaturi de el a decedat inca un fotograf, Chris Hondros. Grea pierdere pentru jurnalismul de razboi...
Daca nu sunteti familiari cu Restrepo poate ca v-ajuta filmuletul de mai jos, un jurnal in imagini foarte personal realizat de Tim Hetherington dupa 10 ani de reportaj in zone de conflict..
Avocatul din limuzina (2011)
rating: brainwash decent
Am urcat amandoi la statia din Libertatii. Mi-a atras atentia cand a inceput sa dea suturi in usa tramvaiului, fara niciun motiv. Poate din cauza acestor miscari s-a si poticnit tramvaiul, pe podul Decebal. Nu era un aurolac sau vagabond. Era un pusti de 8-9 ani, care arata absolut normal, chiar dragut. Ca un pui de husky, cu o pereche de ochi metalici indaratul carora nu se citea nimic. M-am apropiat de usa din dreptul lui, pregatindu-ma sa cobor. Continua sa dea suturi in usa, compulsiv. "Ar trebui sa incetezi" i-am spus. "Nu vreau"a venit raspunsul taios al pustiului. "De ce faci asta?" l-am intrebat in timp ce coboram amandoi in Piata Traian. "Pentru c-asa vreau" a continuat in acelasi stil necrutatorul meu interlocutor. Am facut cativa pasi impreuna, in inertia departarii de statie, timp in care incercam sa-i explic ca tramvaiul era un bun comun, dar asta nu ne da dreptul sa-l distrugem, ca din munca mea si a parintilor lui se plateste functionarea tramvaiului, ca in fine nu are cei sapte ani de acasa. Dar pe masura ce mi-o taia din scurt, fara urma de rusine in glas la cei opt ani ai lui, mi se facea tot mai frig. Si tot mai frica. Nu replicile lui erau infricosatoare, ci ochii aceia care te inghetau.
Desigur, nu de copil imi era frica. Ci de ceea ce poate el sa devina. Mi-era frica de viitorul lui si, implicit, de al meu. Copii insolenti, cruzi sau nepasatori am mai vazut. Dar in ochii pustiului din tramvai se citea ceva mai mult. Ceva sumbru.
Am zarit pentru o clipa raul absolut.
Asta trebuie sa fi simtit si avocatul Mick Haller (Matthew McCanaughey) cand s-a uitat in ochii tanarului sau client. Aceeasi nuanta de albastru-metalic, datatoare de frisoane. Iar avocatul asta vazuse cate ceva la viata lui. Un tip uns cu toate alifiile, absolvent la Scoala Strazii, care se-nvarte fara greturi printre delicventi si uneori le copiaza metodele. E ceea ce americanii numesc hustler (pe romaneste "smecher"). Limuzina cu care se misca de la sala de judecata, la inchisoare si apoi catre o crasma, ii serveste drept birou. Numarul de inmatriculare al masinii are si rol de firma si reclama: NTGUILTY. Haller e avocatul unei lumi noi, perpetuum mobila si totodata dezradacinata. Treaba lui e sa-si apere clientii cat mai bine, fara sa-i pese prea mult de vinovatia lor. Treaba lui e sa le obtina un deal cat mai bun cu procuratura si sa-si fereasca clientii de "injectie" (pedeapsa capitala in California). Asa stau lucrurile. Si el le ia ca atare.
Pana in ziua in care priveste in perechea aceea de ochi.
Proprietarul lor, Louis Roulet/Ryan Phillipe (I know what you did last summer, 54) e un tanar de 30 de ani din noua high-society, milionar din imobiliare. El a intrat in casa unei prostituate de lux cu gandul sa violeze si sa ucida. Asa cum a mai facut o data. Pentru ca ASA VREA. Pentru ca POATE. Pentru ca "asa merita tarfa aia". Doar ca femeia scapa cu viata, iar tanarul "aristocrat" ajunge pe banca acuzatilor. Pentru crima sa anterioara a fost acuzat un nevinovat, aflat acum la inchisoare in locul sau. Ghiciti cine a fost avocatul nevinovatului? Exact, Mick Haller. Ce minte diabolica tese asemenea capcane? Ca tot vorbeam despre Raul absolut.
Cand Haller e angajat de Roulet crede ca a dat peste jackpot, cand colo se trezeste intr-un caz de cosmar. Are in fata o dilema teribila: cum sa-si apere in continuare clientul, adevaratul vinovat al crimei puse in carca altui client al sau? McConaughey e obligat sa joace credibil un dublu rol: de avocat si procuror. Si trebuie sa recunosc ca pentru un actor care pana acum nu m-a facut sa-i retin numele, ii iese destul de bine consumul nervos, povara compromisului, VINOVATIA mortii partenerului (William H. Macy), cand lucrurile incep sa scape de sub control. Ochii lui injectati, rosii ca de la conjunctivita vs. ochii lipsiti de viata ai clientului sau.
In mod normal la genul asta de filme cu tema legala, avocatul trebuie sa gaseasca o chichita, un truc la care nimeni nu s-a gandit si astfel sa rastoarne cazul in favoarea sa. Avocatul de fata trebuie sa gaseasca o chichita prin care sa-si salveze constiinta si totodata sa nu-si tradeze meseria. E o jonglerie de care regizorul Brad Furman se achita corect, fara mare arta dar si fara mari scapari.Verdict: Am intrat la Avocatul din limuzina (The Lincoln Lawyer) cu zero asteptari. Pentru un law movie a fost o experienta decenta. La care a contribuit castingul (Marisa Tomei, Michael Pena, John Leguizamo, Frances Fisher etc). Si, intr-o masura covarsitoare, muzica (lista completa, aici). Un sound urban foarte intens, numai bun de ascultat cand rulezi fin in limuzina. Sau, ma rog, la birou. De pilda, acest imn fara varsta, California Soul (Marlena Shaw).
marți, 19 aprilie 2011
Secretary (2002)
Secretary a fost o neasteptata surpriza in momentul vizionarii, unul din filmele pe care crezi ca le stii dinainte dar care iti produc ulterior o delicioasa rasturnare de prejudecati. Intotdeauna sunt curios de orice fel de subiect abordat in cinema, cu cat mai tabu cu atat mai bine, insa nu de putine ori am fost dezamagit de rezultate. Secretary trateaza la prima vedere sado-masochismul si relatia de supunere-dominare dintre doua persoane insa o face fara urma de exploatare, fara senzational, detalii explicite sau umor grotesc. In schimb se axeaza pe cele doua personaje si modul in care isi dezvolta relatia bizara de interdependenta (oarecum) romantica, dezgolindu-le excentricitatea in fata noastra cu toata candoarea si amuzamentul posibil. E drept ca abordarea cu manusi a unui asemenea subiect poate dezvalui o lipsa de cojones la Steven Shaimberg, sau, de ce nu, chiar pudibonderia americana in tratarea asemenor tabu-uri, insa din punctul meu de vedere, apreciez Secretara pentru ceea ce este: o comedie-drama romantica despre doi oameni teribil de complexati si de frustrati, care printr-un joc al sortii s-au descoperit complementari.
Inca de la inceput zic ca filmul n-ar fi fost la fel de reusit cu alta distributie de actori: James Spader, intotdeauna gata de o prezenta cripto-perversa imbracata la 4 ace, iar dulcea si suava Maggie Gyllenhaal, incredibil de blanda si supusa in rolul garofitei cu serioase tulburari emotionale. Lee Holloway (Maggie) e fiica unei familii disfunctionale proaspat eliberata dintr-un sanatoriu unde urmase un tratament pentru a se elibera de tentatia auto-vatamarii. Fata era atat de “defecta” incat in momentele de stres emotional isi provoca mici rani cu diverse obiecte ascutite si/sau fierbinti. Masochista.
Primul pas spre reabilitare inseamna un job de secretara - munca foaaaarte plictisitoare - pentru un avocat excentric si solitar, E.E. Grey (Spader). La inceput totul decurge linistit, avocatul dicteaza, fata bate la masina, relatia normala sef-secretara. Pana cand secretara face typo, seful ii freaca ridichea, iar fata fiind labila psihic cade in patima auto-mutilarii la birou. Din (ne)fericire seful o observa si ca un sef bun si sadic o ia deoparte si-i explica ca in loc de dureri fizice auto-provocate i-ar fi mai bine sa sufere umilinte, tachinari si cate-o mica bataita la fund atunci cand face o prostie. Doar ca o relatie de genul asta n-are cum sa fie sanatoasa si sa nu dea dependenta asa ca in curand lucrurile vor derapa serios intr-un BDSM in toata regula. Dragoste cu nabadai, ce mai.
Prima ora din film e excelent de agreabila, setingul, dezvaluirea personajelor si a idiosincraziilor lor, construirea triunghiului de amor (cu Peter, prietenul din copilarie al lui Lee) sunt reusite iar cateva scene dominatrix au o incarcatura erotica serioasa. Din nefericire criza inevitabila in care ajung cele doua victime ale propriei lor perversitati este rezolvata un pic cam ‘fericit’, chiar daca ingenios si amuzant. Finalul e prea dulce si prea facil pentru potentialul povestii (s-ar fi putut “rasuci” in orice directie, alta decat o casatorie) si lasa loc unui sentiment de dezamagire. Dar, in ciuda unui gust amar, experienta e memorabila, suprarealista si destul de incitanta.
Trailer*multumiri Adinei pentru impartasirea obsesiilor sale cinefile.
Mortal Kombat: Legacy - Episode 2
Pentru cei care au gustat episodul de saptamana trecuta, iata continuarea. Intr-o coaja de aluna, Major Jax continua cafteala, Sonya evadeaza iar Kano se alege cu un ochi rosu :). Daca va intereseaza opinia mea, cred ca s-a insistat cam mult pe "previously on..." si pe slow-motion dar finalul e cool. Abia astept sa-l vad pe Jax cu bratele de fier (sau ce aliaj or mai inventa).
luni, 18 aprilie 2011
Source Code (2011)
rating: Colectabil
Al doilea film al lui Duncan Jones (Moon) e o reinterpretare ceva mai stiintifica a paradoxului buclei temporale cunoscut probabil de cei mai multi din filmul Ziua Cartitei si una dintre temele cele mai iubite de filmele sf (mai recent, si serialele de televiziune o adopta in criza de creativitate, desi au fost cateva loop-uri excelente in Stargate). Repetitia inexplicabila a unei bucatele de timp, in mijlocul careia un om sau un grup resimt in mod constient implacabilitatea scenariului, imbraca la Duncan Jones forma unui experiment stiintific/misiune de salvare, adica ceva departe de a fi accidental si din care se poate scapa in anumite conditii. Asadar o abordare originala de la inceput. Iata ca dupa excelentul si minimalistul debut al fiului lui David Bowie - Moon a fost unul din filmele cu potential de cult de acum 2 ani - omul primeste pe mana un scenariu complex (Ben Ripley) din care trebuie sa scoata un thriller de actiune un pic repetitiv dar care sa ofere totusi destul suspans si mister pentru a nu plictisi. Fara ezitare spun ca reuseste sa faca acest lucru, ba chiar mai mult de-atat.
In esenta Source Code opereaza cu memoria si identitatea, dandu-ne fragmente si biti de informatii, indemnandu-ne sa speculam asupra celor stiute si nestiute, implicandu-ne si pe noi, ca spectatori, in rezolvarea puzzle-ului pe care il are de descifrat capitanul Colter Stevens (Jake Gylenthal). Fost pilot de elicopter in Afganistan, Colter se trezeste confuz intr-un tren de navetisti in drum spre Chicago, cu o d-ra draguta in fata (Michelle Monaghan) care pare sa-l cunoasca si-i vorbeste familiar. Ultimele sale amintiri tin de razboi si nu-si poate explica ce se intampla. Curand descopera ca si chipul propriu ii este strain iar minute mai tarziu trenul explodeaza iar Colter se trezeste intr-o capsula metalica cerandu-i-se informatii despre bomba. Confuzia i se mai risipeste cand afla ca a suferit un transfer de identitate in mintea unei persoane ucise in explozia-atentat si ca misiunea lui e de a descoperi atentatorul pentru a preintampina un alt atac, si mai devastator, cu o bomba nucleara. In consecinta, eroul va efectua multe plonjari de 8 minute pe durata carora va cerceta atat vagonul cat si ocupantii lui pentru orice fel de indicii.
Premisa scenariului e bazata pe niste detalii psudostiintifice care sustin ca dupa moarte creierul uman ramane un pic activ, ca un circuit electric abia inchis, ceea ce ar permite recuperarea unei memorii de scurta durata (cca 8 minute). Pe baza ei s-ar putea reconstrui o simulare a realitatii (un cod sursa) in care sa retraim ultimele momente ale victimei. Smecheria e ca o simpla simulare n-are permite devierea de la comportamentul original astfel incat, combinand treaba asta cu mecanica cuantica si pisica lui Schrodinger, rezulta o plonjare in realitatile alternative care se concretizeaza doar in momentul constientizarii lor. Abstract, stiu. Ei bine, nici capitanul Colter nu intelege mai multe dar descopera ca la fiecare “reincarcare” poate interactiona cum vrea el cu vecinii, poate impiedica explozia si salva pe toata lumea, poate parasi trenul dar nimic din ce face nu produce efecte in realitatea sa, unde oamenii astia deja murisera. Tot ce trebuie sa afle e identitatea atentatorului pentru a opri catastrofa din viitor. Dar oamenii aia din vagon n-au si ei o viata (alternativa) de trait?
Atu-ul acestui film grijuliu construit e ca desi cunosti toate detaliile de mai sus tot nu e ca si cum ai fi vazut filmul. Felul in care toate indiciile sunt relevate e intrigant, suspiciunea planeaza permanent asupra participantilor, misterul din jurul “centrului de comanda” - capitanul Goodwin (Vera Farmiga) calca pe o linie subtire intre profesionalism si compasiune - si chiar perspectiva ca transferul de indentitate sa fie o calatorie in timp si (sau) alte dimensiuni fac din Source Code un excelent film SF (cu accentul pe hard science) asa cum putine se mai fac zilele astea. Nu uit nici mica romanta care se naste intre Colter si Christina, previzibila dar nefortata (cel a carui constiinta o inclocuise soldatul era deja hotarat sa face o miscare in acest sens), imaginea si muzica pline de claritate si dedicarea lui Gylenthal in rolul unul Sherlock atemporal - inteligent, neobosit si spiritual.
Trailer
Specta(c)torul demascat
Identities - ATELIER 1 from Atelier 1 on Vimeo.
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Periferic
Gata! In sfarsit am inteles care imi este soarta si mi-o asum. Sunt un provincial, un periferic, cantitate neglijabila, un nima-n drum (cum se zice pe la noi prin provincie), care nu are drepturi egale la vazut filme. Am in schimb dreptul sa ma extaziez de fiecare data cand vine ceva misto de la capitala (si cum sa nu te extaziezi cand dai un meleon pe belet, cum s-a intamplat ultima oara la Inima de Caine, un spectacol bun, dar taxat la pret de specula).
Nu vreau sa cad in capcana bucurescentrismului, dar cand aud ca "din 11 martie, Aurora vine in cinematografele din toata tara", ma astept sa fie intocmai. 40 de zile mai tarziu, Aurora nu a ajuns inca. Periferic ii calca pe urme (nu, nu vreau sa-l vad pe net, am eu fixatia asta cu marele ecran). Si nu se arata inca semne sa ajunga vreunul pe aici. Aaa, daca va luati dupa Adevarul de Timisoara, Periferic ruleaza in oras, la Cinema City. Doar ca la ziar nimeni nu s-a obosit sa verifice informatia si s-au luat dupa programul Cinema City din...Bucuresti, publicat probabil pe cinemagia. Tradare, tradare dar s-o stim si noi, ca sa nu mergem degeaba pana la mall...Mai jos, am dovada plastografului...
Da, cetateni, stie toata Ioropa: cinemaul nou romanesc este sublim, dar lipseste cu desavarsire din cinematografele noastre. Da, stiu, "care cinematografe?". Pai alea in care ajung productiile americane la cateva zile dupa premiera in State. Hai, ca se poate, domnilor (ma refer la RADEF, ca Cinema City sunt in filmul lor). Desi stiu ca o s-o tineti tot asa. Eu m-am unul m-am cam plictisit de situatia asta. Nu stiu exact ce o sa fac, dar va promit un singur lucru: e ultima oara cand ma mai plang din cauza conditiei mele de periferic. Am zis!
later edit: Pana la urma strigatul meu in desert are un ecou. Dialogul pe care l-am inceput cu Oana (din cate am dedus, un om din interiorul industriei autohtone de film si parte din echipa care a facut Periferic) este mult prea interesant si plin de miez ca sa-l lasam doar la "comentarii". (Almost) Everything is illuminated!
@Oana
(...)Periferic o sa ruleze in cinema-ul RF Timis Timisoara intre 22 si 28 aprilie. Nu stiu de unde si-au luat informatia ziaristii aceia.
La filmele romanesti, spre deosebire de block-busters se fac mai putine copii, si cate o copie calatoreste din oras in oras cu popas de cate o saptamana (de aici intarzierea). Asta pentru ca din pacate se strang putini spectatori la proiectii, si nu e motivat ca si cost ca o copie sa fie facuta doar pentru spectatorii dintr-un oras. Oricum distributia filmelor romanesti e un dezastru financiar, si daca CNC-ul nu ar da niste bani, nici nu ar fi realizabila.
Multe filme romanesti abia fac 5 mii de spectatori in salile din Romania, iar numarul asta de spectatori e facut de aceleasi filme la cate un singur festival din strainatate. Tu vrei sa vezi filmele romanesti, vrei sa le sustii mergand la cinema, dar esti unul dintre putinii... unul dintre 5 mii. (...) Distributia e departe de a fi ideala, dar asta nu din dezinteres.
@Richie:
Lipsa de spectatori e in parte motivata si de calitatea locului de spectacol.. publicul are pretentii acum in anii de glorie ai multiplex-urilor si daca la Buc multe filme romanesti intra in sali hitech.. in tara lucrurile nu stau chiar asa. Inteleg ratiunile financiare.. rola de film e scumpa, nu ma oftic daca astept o saptamana desi ma indispune si defavorizeaza ca blogger de film. Insa daca e "din data x in cinematografele din tara" apoi sa vie candva si intr-un cinema din apropierea noastra.
@Oana:
Servus Richie,
Iti zic o chestie interesanta, care s-ar putea sa surprinda fanii de filme made in RO. Ziceai ca si lipsa salilor hi-tech in care sa ruleze filmele romanesti reprezinta una dintre probleme. La Arad ruleaza Periferic din 1 aprilie, in Cinema City Arad. In ziua premierei au fost trei reprezentatii. Ghici cati spectatori? 10, sau poate 5? Nu, 0. Adica zero spectatori. Zero interes. In rest, la Arad au fost maxim 4 spectatori pe reprezentatie. Si e sala hi-tech, si e asa cum s-a promis, din 1 aprilie. E trist. In rest, la Bucuresti filmul a rulat si la mall-uri, si la Studio (cinema de cartier, cum zic unii, desi e in centru :)). La Studio s-au dus de zece ori mai multi spectatori pe reprezentatie.
Da, copiile de film sunt scumpe, dar in curand cinemaurile vor avea si proiectoare digitale, si copiile digitale sunt cu mult mai ieftine. Poate asa o sa se rezolve si situatia asta cu asteptatul dupa film in unele orase.Cu caravana s-a mai dus si Marian Crisan cu Morgen... in rest nu stiu sa mai fi mers cineva...
@Lucian:
Oana, inteleg situatia pe care o descrii atat de clar, dar nu cred ca e vorba doar de distributie sau de dezinteresul spectatorilor. E vorba de un intreg sistem putrezit, corupt, depasit care a dus la rezultatele de azi si in cele din urma, DA, la "dezinteresul publicului" pentru film romanesc. Ca sa ma refer strict la situatia mea, iti dau cateva exemple din ultimele luni:
Autobiografia lui Nicolae Ceausescu a rulat numai doua zile la cinema Studio, o data pe zi, de la ora 14.
La Mar Nero, in acelasi Studio, a fost cat pe aci sa trebuiasca sa cumpar doua bilete ca sa ruleze filmul, pentru ca sunt prea putini nebuni doritori de reumatism sau pneumonie, din cauza unei sali lasate fara incalzire.
Motiv din care Studio s-a si inchis prin noiembrie "pe perioada iernii" si a ramas in acelasi stadiu si acum.
Cand am vrut sa merg la Portretul Luptatorului la Tinerete si am ajuns la cinema Timis conform programului, proiectionistul ne-a zis ca n-are ce film sa proiecteze pentru ca, din cauza ninsorii, masina cu filmul nu a ajuns inca de la Craiova.
In alta zi mi-am dat intalnire cu tovarasul de blog sa vedem Buna! Ce faci? si ne-am lovit de afisul JOIA, CINEMATOGRAF INCHIS.
Am reusit sa vad la mall Website Story, fara probleme. In schimb nu pot sa vad un produs bun, ceva ce astept cum ii asteptau partizanii nostri pe americani. Iti dai seama ca mi s-a cam aplecat de atata asteptat. Cam asta e experienta recenta cu filmul romanesc a unuia din cei 5000 care il iubesc, cum zici.
Eu zic ca "succesul de public" al filmului romanesc de azi e rezultatul multor factori, pe fondul unei crize si dezintegrari generale a societatii. Dar in particular cauza e o combinatie intre totala inadecvare a RADEF fata cu noul secol al comunicarii si concurentei, dublat de interesele "private" ale unor functionari de stat. Asa cum reiese dintr-o ancheta pe care am facut-o anul trecut. http://marele-ecran.blogspot.com/2009/09/cinematograful-o-afacere-imobiliara.html
si http://marele-ecran.blogspot.com/2009/09/ingroparea-cinematografelor-sau.html
Cum ziceam, mi s-au cam strepezit dintii de cand tot vorbesc despre asta. Who cares? Nu stiu care ar fi solutia (in afara sa deschid eu un cinema :). Stiu doar ca am inceput sa ma simt pe zi ce trece, pe film ce trece, din ce in ce mai...dezinteresat.
@Oana:
Servus Lucian,
Da e complexa situatia, si trista, e un lant al slabiciunilor. E ca si cu sunetul din filmele romanesti, ca sa fac o analogie din acelasi domeniu. Toata lumea se plange de sunet, ca nu se aud replicile, ca nu se intelege nimic... etc. Ca sunetul sa fie foarte bun, trebuie indeplinite mai multe conditii, printre care cele mai importante sunt astea: priza directa (captarea sunetului on set), mixajul si sistemul audio din cinematografe. E de ajuns sa nu functioneze un lucru, ca s-a stricat tot. De exemplu la Periferic sunetul s-a luat on set sub supravegherea unui director de sunet din Austria si tot acolo s-a facut mixajul. Au fost proiectii in care sunetul s-a auzit impecabil, si se mirau oamenii: cum de se aude asa bine, cum de toate replicile se inteleg perfect? Dar la Iasi, regizorul a fost socat cand la premiera de la Patria nu se intelegea mai nimic din replici. Am divagat cam mult :), dar idea e ca da, e un intreg sistem putrezit, si daca nu se repara absolut toate partile lui, e degeaba. Si normal ca discutia asta poate fi sterila, si ajungem sa ne saturam de ea, dar totusi sunt optimista.
Cu drag,
Oana
later later edit: Oana ne anunta ca s-a schimbat modificarea si Periferic ruleaza la Studio. Pe aceasta cale aflam si ca s-a redeschis.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)