miercuri, 12 ianuarie 2011
Bullitt (1968)
Ieri(11.01.11) a trecut in nefiinta Peter Yates, cel al carui nume va fi pe vecie legat de nasterea unui element abuzat excesiv in filmele de actiune moderne: cursa de masini. De-a lungul anilor fiecare regizor a cautat sa duca si mai departe mostenirea stilistica a precedentilor, inventand noi si noi modalitati de “urmarire”. In semn de respect am decis sa salut plecarea lui Yates cu vizionarea celui mai iubit si influentator film al sau, Bullitt, un policier pur-sange cu Steve McQueen in rolul detectivului nici bun, nici rau, dar incapatanat, Jaquelline Bisset in rolul sotiei indragostite dar incapabile sa priceapa aparenta insensibilitate a sotului ei, cu Robert Vaughn in rolul politicianului abil dublicitar si un tanar Robert Duvall drept taximetrist secundar... Deh, film de acum 42 de ani. O bijuterie, nu altceva.
Meritul incontestabil al filmului il reprezinta stilul inovator de filmare al unei scene esentiale: o urmarire de masini pe strazile din San Francisco in care, vreme de 10 minute, Steve McQueen, la volanul unul Ford Mustang 390GT, ii fugareste pe raufacatorii aflati intr-un Dodge Charger 440Magnum. Pe durata cursei de granturisme muzica se opreste, conversatiile se sting si tot ce ramane e uruitul motoarelor, adanc, vibrant, fioros si scrasnetul cauciucurilor pe asfalți. Ocazional se sparge cate un claxon sau un foc de arma. Suspansul domneste fiecare cadru, ritmul e frenetic, perspectivele sunt jumatate din interiorul masinii, de peste umarul soferului (punct de vedere subiectiv ce te face sa fii direct in film), un sfert din planurile urbane exterioare prin care bolizii trec cu peste 150 kph si un sfert de undeva din coada mâței, fix in spatele portbagajului urmaritor, de parca obiectivul camerei si spectatorul ar fi atarnati de-o sfoara fluturanda cu “proaspat casatoriti”. Privind aceasta scena definitorie pentru viitorul filmelor de gen reusesti sa intelegi niste lucruri acum firesti: succesul francizei Fast and Furious si a jocurilor NFS. Cursele de masini n-au fost niciodata mai angajante pentru privitor. Scena a avut 2 rezultate imediate: Oscar pentru montaj (Frank P. Keller) si transformarea filmului intr-un clasic cult movie. Aproape orice film de actiune serios, de la Arma Mortala la Matrix Reloaded sau de la Mad Max la seria Taxi, a trebuit sa contina niste urmariri furibunde.
Poate ca Bullitt nu a fost din cale-afara de original, nici nu se remarca prin prestatii rasunatoare sau dialoguri de inramat (desi are niste replici mai mult decat satisfacatoare) insa pe "umerii" lui s-au ridicat mai tarziu un Dirty Harry si un The French Connection, doua piese grele in care vom regasi tipologia politistului refractar la ordinele care nu-i convin si cursele de masini. Totusi, afara de elementul care a devenit endemic in multe filme politiste (eroul rebel posesor de muscle car caruia nici un bandit n-are cum sa-i scape) Bullitt are si o intriga solida care-si pastreaza misterul pana aproape de final si o scena destul de elaborata de fugarire pe-un aeroport, in toiul noptii, ingredient degustat peindelete de subsemnat, intrucat aminteste de mai-recentul Heat al lui Mann, insa intr-o nota ceva mai lipsita de tragism. E reconfortant sa privesti in trecut si sa gaseste unde au germinat semintele cinema-ului contemporan.. Urmatorul popas, Filiera Franceza.
marți, 11 ianuarie 2011
Cinemateca: Ladri di Biciclette
HOTII DE BICICLETE (1948) de Vittorio de Sica
Miercuri, la ora 20:00, in Aula Magna (UVT – Et. 1). Eveniment realizat de ASPTm parte din serile PsyCult.
Rare Exports (2010)
A Twisted Christmas Tale is Revealed
rating: Brainwash colectabil de sezon
Dincolo de Cercul Polar, in Laponia Finlandeza (apropo, exista si una suedeza) langa granita cu Rusia, se gaseste muntele Korvatunturi, casa lui Mos Craciun (Father Christmas, nu Santa Claus-ul celor de la Coca Cola care locuieste la Polul Nord, teoretic). Acolo se trimit sutele de mii de scrisori anuale cu cereri de cadouri sau rugaminti de nepedepsire pentru obraznicie. Noi oamenii mari stim adevarul. Cei mici, daca vor fi lasati sa vada filmul Rare Exports (desi n-ar fi indicat intrucat e clasificat R si le va bantui noaptea magica mai rau decat Cosmarul de Craciun al lui Burton), urmeaza sa-l afle pe pielea lor.
Cine ar fi fost mai in masura sa faca un film despre mitologia lui Mos Craciun decat unii din cei mai prolifici exportatori ai lui Santa. Finlandezii insa sunt prin definitie europeni si prin localizare geografica oameni nordici, ceea ce indica doua lucruri: 1. nu va fi o chestie lacrimogena si 2. probabil n-o sa le intelegi umorul pentru ca probabil nu va exista unul. Cu alte cuvinte desi va fi parodiata la greu imaginea barbosului jovial, spectatorul se va simti mai degraba disconfortat decat amuzat de viziunea macabra a lui Jalmari Helander, cel care la 7 ani dupa scurtul Rare Exports Inc. abordeaza inca o data ideea originii Mosului si finalizeaza versiunea “lunga” a povestii. Rezultatul a fost caracterizat de Roger Ebert ca “an R-rated Santa Claus origin story crossed with The Thing? A iesit un horror neobisnuit, o bizarerie in care renii sunt “de mancare” iar coarnele le poarta Mosul, o aventura palpitanta si destul de artsy izolata in peisajul montan finlandez si un film-parodie care da cu tifla versiunilor moderne care-l iau pe Mos Craciun in barca facandu-l betiv, hot ori retardat. Adevaratul Mos e mult mai rau.
Povestea finladeza a Craciunului are niste americani in ea, si chiar dansii sunt de vina pentru haosul ce urmeaza. Cautand originea lui Santa in adancurile muntelui Korvanturi cercetatorii dau peste un bloc de gheata stravechi in care stramosii Laapi l-au inchis pe Mos Craciun, o creatura abominabila care obisnuia sa se desfate in biciuirea copiilor neascultatori si transformarea lor in tocana de Craciun. Suna exagerat? Probabil... dar nici existenta unui Mos prietenos si a unei sanii cu reni zburatori nu e o mostra de realitate zilnica. Oricum abordarea in tonuri reci si excentric-macabre a mitului permite niste twisturi memorabile in privinta renilor, elfilor, sacului de cadouri si a intregii recuzite de sezon. Eroii intamplarii sunt niste oameni simpli si aspri ai Laponiei, asupra carora se resimt efectele eliberarii din strafunduri a Mosului. Viata lor se cam schimba cand o figura dubioasa incepe sa dea tarcoale localitatii, devorand renii, sterpelind radiatoarele si sacii de cartofi pentru ca in final sa puna mana pe copii. Salvatorul se va ridica chiar din randul pustimii, caci micutul si curiosul Pietari, descoperind in biblioteca povestea vechiului Mos, va incerca sa-si convinga tatal si pe ceilalti oameni mari de gravitatea pericolului.
Rare Exports nu se dezminte in privinta titlului caci dupa ce bate epic campii cu misterul din adancuri si supralicitarea scenei cu mosul ostatic scos spre vanzare corporatistilor, finalul ne va descifra o inventiva explicatie a Mosilor de peste tot. In felul asta filmul reuseste sa provoace si zambete si grimase, fiind o combinatie reusita de gore si umor negru... (se naste un nou fel de umor, negru-rosu?). Regret ca nu l-am vazut in noaptea de Craciun, dupa ce s-au impartit cadourile. La anu poate... Pana atunci safety instructions pentru asigurarea cuminteniei voastre:
luni, 10 ianuarie 2011
Happening
Cum ar fi ca, in calitate de spectator, sa treceti dincolo de cortina si sa vedeti actorul in cabina lui, pregatindu-se de spectacol? O data in viata (11.01.11) aveti ocazia sa intrati in pantofii actorului si...sa umblati cu ei.
Mmm? Suna tentant?
Atunci comentati rapid la acest post ca sa primiti adresa locului de intalnire cu actorul Boris Gaza. O intalnire care va poate schimba pentru totdeauna felul in care priviti teatrul si arta actorului.
Limitarile impuse de spatiu si de insasi natura intalnirii nu ne permit sa invitam pe toata lumea. Promitem insa ca se va repeta. Amatorii trebuie sa indeplineasca trei conditii:
1. sa se afle in Timisoara, maine la ora 9.00 dimineata
2. sa detina (maxim) 90 de minute libere
3. comentariul de inscriere sa apara intre primele trei si sa contina adresa de mail
un eveniment atelier 1 si marele ecran
Cliseul Nicholas Cage
Cred ca putem vedea in asta primul semn serios al iesirii Romaniei din criza.
Som-no-lence
Un scurt metraj SF care chiar te lasa cu dorinta de mai mult. Patrick Kalyn - scenaristul si regizorul Somnolentei - are un resume destul de solid pe partea de visual effects, lucrand la Avatar, District 9, I Robot si multe alte pelicule de profil stiintifico/fantastic. Asta e promitator, asa ca pumnii stransi pentru o adaptare serioasa in viitor.
via gogukaizer
duminică, 9 ianuarie 2011
Cliseul London Calling
sâmbătă, 8 ianuarie 2011
True Grit (2010)
True Western
rating: Colectabil
Ei bine, intotdeauna intampin cu asteptari imense orice film proaspat manufacturat de mainile fratilor Coen. Asta-i firea cinefilului adaptat la un anumit standard de calitate regizorala, ori a unui pasionat degustator de magicul umor negru, cinism si dialog inteligent-ironic din filmele celor doi. True Grit nu e un film pe care sa-l atribui cu ochii inchisi stilului ‘obisnuit’ al fratilor Coen. E pe alta linie. Pastreaza imaginea extraordinara a lui Roger Denkins din filmele anterioare dar intr-un registru mult diferit: nu e comedie urbana neagra (absurdul ilariant Burn After Reading), nu e country road-movie (ca odiseea campeneasca O Brother, Where Art Thou), nu e film noir (stylish-ul The Man Who Wasn’t There) sau crime thriller (minunatele Fargo, Miller’s Crossing) si nici o viziune pesimista asupra societatii actuale (ca in No Country For Old Men, preambulul trecerii lor spre drama western). E un gen aparte care aminteste de clasicele filme ale preeriei dar in tusa intunecoasa (si as spune realista) pe care o impune natura Frontierei.
True Grit nu e un remake ci o readapatare a romanului lui Charles Portis. Prin urmare difera de adaptarea din 1969 cu John Wayne in sensul ca e mai apropiata de realitatile perioadei din vestul-salbatic si de natura “bunului” si “raului”. (In realitate, amandoi sunt rai, dar in masuri diferite...) In vreme ce versiunea cu John Wayne e destul de romantata (specifica anilor ‘60) cu silueta si vocea inconfundabila a Ducelui intotdeauna gata sa apere onoarea unei d-re la nevoie, fratii Coen se apropie mai mult de atmosfera cartii (spun criticii) dand astfel o adaptare mai fidela. Rolul serifului Rooster Cogburn a fost preluat de Jeff Bridges (cel care de 2 ani starneste numai valuri de aprecieri) si trebuie sa admit ca e un tip diferit de “om al legii”. Cu un simt al dreptatii dubios, un supravietuitor convertit dintr-un nelegiuit cu complexul Robin Hood (obisnuia sa sparga banci), Rooster “Jeff” e la fel de autosuficient si incapatanat ca orice cowboy solitar. Bea de stinge, vocea ii e atat de stirita ca abia il intelegi ce zice, e chior de-un ochi si in general trage inainte sa intrebe. Un barbat care poseda acel “true grit” de care Mattie Ross are nevoie.
Cine-i Mattie? Contrar asteptarilor Mattie e personajul principal al filmului si cea prin ochii careia se spune povestea. Are 14 ani (uimitoarea Hailee Steinfeld avea 13 la filmari) si a sosit in Fort Arkansas pentru a ridica trupul tatalui ei ucis miseleste de Tom Chaney (Josh Brolin, genial in cele cateva minute de ecran, un adevarat villain alunecos). Dupa ce se ocupa de treburile funerare si financiare ramase pe capul ei Mattie Ross urca la nivelul urmator: dreptate sau razbunare. Dar ea nu stie prea multe despre vanatorii de recompense, are doar 14 ani, insa e fiica tatalui ei si deci o femeie infipta (la 14 ani, repet) care nu accepta sa fie luata peste picior fara sa pomeneasca de avocatul familiei. Il angajeaza pe Rooster Cogburn, cel mai “tare caracter” de pe-acolo si porneste spre “indian county” unde talharul Chaney s-a aciuit la adapost in banda condusa de Lucky Ned Pepper (jucat de Barry Pepper). Celor doi li se alatura seriful texan LaBoeuf (Matt Damon cu vreo 15 kile in plus) care il urmareste pe acelasi Chaney pentru o recompensa diferita. Asocierea celor 3 caractere fundamental opuse nu va fi lipsita de diverse remarci artagoase, ironii subtile sau tachinari dure. Oarecum, conversatiile lor mai indulcesc atmosfera de “falci inclestate” a filmului. Dar doar un pic intrucat mana fratilor Coen nu permite alunecarea intr-un registru diferit. This is true western.
Desi parea ca va fi vorba de un film “peisagist” ce va oferi imagini de carti postale ca in western-urile clasice True Grit e mai rezervat in locatii, gasind doar cele mai infricosatoare zone din Texas si zabovind acolo. Exista o padure atat de sinistra in film incat iti lasa impresii supranaturale, mai ales intalnirea lui Rooster cu un calaret anonim (mai tarziu afli ca era indian) si schimbul de cadavre realizat. Am avut senzatia ca era un fel de intalnire cu The Grimreaper, venita sa-si recupereze ce-i apartinea. Apoi o parte din scene se intampla noaptea, intr-o bezna aproape deplina, luminata in rastimpuri de focuri de arma, iar finalul, cu prabusirea fetei intr-o pestera “serpicoasa”, aduce cu o cadere in infern. Asa ca daca accentul pe imbogatire vizuala e mai redus stilistic, dar remarcabil in orice caz, concentrarea pe “characters” e exemplara. Jeff Bridges e genial iar Hailee Steinfeld e pe masura. Iar rolurile de suport sunt de acelasi calibru (Brolin, Damon, Pepper) chiar daca prezenta lor e de la redusa la ocazionala. Toti sunt perfect intrati in roluri.
Ca sa inchei concluzionez scurt ca True Grit e un western memorabil, filmul care a curs natural tocmai datorita mai-modernului No Country For Old Man. Nu e “cel mai...” al fratilor Coen dar e o mostra excelenta de profesionalism si regie. O pelicula bine inchegata, demna de revazut si cu un final pe care am dubii daca sa-l declar “fericit” sau doar onest. “You must pay for everything in this world, one way or another. There is nothing free except the grace of God. “
vineri, 7 ianuarie 2011
Trei filme de sezon
Cand zic "filme de sezon" nu ma gandesc la ciclul de Sarbatori care tocmai se incheie. Ma gandesc la filme cu zapada, cu vreme hibernala infernala. Chestii pe care e placut sa le urmaresti de la caldurica.1. North Face (Nordwand, 2008). Ce se intampla cand asezi la poalele unui munte periculos cativa camarazi alpinisti, un reporter nazist si o idila platonica? North Face e plasat in 1936, anul Olimpiadei de la Berlin, cand masinaria de propaganda a Reichului vroia sa trambiteze o noua cucerire: "ultima problema din Alpi", adica fata nordica a masivului Eiger (3970 m.). Doi tineri cataratori talentati, Hinterstoisser si Kurz, se incumeta sa ia in piept versantul necucerit care a facut multe victime pana atunci. Desi competitia se duce intre ei si alti alpinisti, pana la urma vom vedea ca adevarata competie e intre oameni si munte, miza fiind supravietuirea.
Bazat pe filmul real al evenimentelor, regizorul (Phillip Stoelzl) nu pune accent pe partea tehnica a ascensiunii, cazul fiind usor romantat pe stil hollywoodian. In principal e o poveste despre forta camaraderiei vs. forta naturii dezlantuite. Mai nemiloasa chiar decat muntele este presa - reporterul nazist (Ulrich Tukur) prezent la fata locului declararand ca asteapta de la aceasta ascensiune "un triumf colosal" sau macar "o tragedie". Aviz acrofobilor: peisajele sunt ametitoare!
2. Touching the Void. Un documentar deja clasic, dedicat amatorilor de distractii outdoor (ei sigur l-au vazut deja). Are aceleasi ingrediente ca Northwand minus partile romantioase. Cazul a generat o vie dezbatere in comunitatea alpinistilor odata prin problemele morale pe care le-a pus, apoi prin uimitoarea poveste de supravietuire. Touching the Void e un "survival movie", aparut pe vremea cand (2003) inca nimeni nu auzise de Bear Grylls in afara camarazilor lui din Legiunea Straina. Poate calitatile regiei (reconstituire in stilul emisiunilor tv gen I shouldn't be alive) nu se ridica la inaltimea povestii, dar pentru adrenaline junkies e un musai. Vesnica infruntare dintre limitele fizice si vointa de a trai. Si inca un teaser pentru 127 hours.
3. Encounters at the End of the World. Werner Herzog ne duce literalmente la capatul lumii, intr-una din cele mai uluitoare calatorii ale speciei. McMurdo este o statie de cercetare din Antarctica, loc care arata ca de pe alta planeta. Daca treceti peste accentul gen Arnie al regizorului/comentator, va veti molipsi de fascinatia sa si a interlocutorilor sai (savanti, muncitori, aventurieri) pentru intinderile nesfarsite de zapada si mai ales de ceea ce zace sub ele.
La capatul filmului veti ajunge la aceeasi concluzie ca si cercetatorii de la pol: Mama Natura are multi copii care sunt aici dinaintea noastra si vor fi aici si dupa noi, chit ca acum pare ca omul conduce show-ul. Encounters at the End of the World este un exercitiu de admiratie in fata maiestuozitatii si diversitatii vietii, intr-unul din cele mai neospitaliere locuri de pe pamant. Pe mine m-a miscat mai mult decat toate documentarele eco-alarmiste la un loc. Scufundati-va numai cateva minute sub stratul de gheata si veti descoperi, mai jos ( incepand de la min. 3), o "catedrala" mai grandioasa decat San Pietro. Atentie: risc de convertire la noua religie eco.
Trailerul zilei: Ice Age 4
Probabil daca ati mers zilele astea la cinema l-ati vazut si voi. In caz ca nu, here it is! Marele Ecran si Scrat va invita sa asteptati linistiti Continental Drift-ul din 2012:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)