vineri, 20 august 2010
Amatori
Am si uitat de cati ani scriu pentru editia locala 24 FUN. Si am mai uitat ceva: ca ghidul ghidus apare si in Arad, nu doar in Timisoara. Spre rusinea mea nu m-am invrednicit pana acum sa scriu despre evenimentele de cinema care se intampla in orasul vecin, "prieten si rival". Si chiar se intampla. M-a asigurat Gabriel Gorgan, coordonator proiecte WWMP, căruia îi cedez spaţiul de mai jos să vă spună ce şi cum:
"1,3 megapixeli la una bucată telefon ori un aparat foto luat la ”super promoţie” pot face din oricine un mic regizor. O cameră video deja te umple de curaj iar ”iutubul” te provoacă. Dupa cîteva click-uri, on-line-ul te umple de steluţe, tag-uri şi comment-uri dintre cele mai diverse. Dacă te prinde creativitatea încerci un ”muvi meicăr” şi încet-încet te apropii de statutul unui mic regizor. Steluţele şi comment-urile te umplu de energie şi începi să-ţi asumi responsabilitatea unui creator de filme.
Cam aşa am putea descrie portretul unui tînăr internaut care se visează următorul Cristi Mungiu sau Cristi Puiu. Însă ce face el joi? Joi îşi culege laurii! Ne-am propus să adunăm aceşti tineri şi să le oferim ocazia de a se face văzuţi. De prieteni, colegi, apropiaţi ori simpli spectatori. Acestea sunt ingredientele serii de film amator din Arad (iniţiată în KF Arad, se va relua din toamnă într-un spaţiu surpriză).
Succesul evenimentului a generat A.F.F., singurul Festival de Film Amator din vest ţării. Pentru că ”iutubul” nu reprezintă o platformă compatibilă cu aspiraţiile unui viitor cineast am creat WWMP Film unde orice creator amator poate interacţiona cu semenii săi şi, mai important, cu Publicul”.
Termenul "amator" a capatat la noi, nu stiu de ce, un sens peiorativ. Actiunea din Arad ne aminteste -ce bine!- de originea cuvantului (amare) ce descrie oameni care fac lucruri din dragoste. Fara de care, dupa cum stim, nimic nu e.
Trailerul zilei: Thor
Cred ca unul din cele mai asteptate filme din 2011 e Thor, o superproductie Marvel dupa aceleasi comics-uri care par sa fie in ultima vreme singura sursa de inspiratie la Hollywood. Dar in lipsa de altceva mai bun.. si daca le iei drept ceea ce sunt, blockbustere de vara menite sa scoata economiile din criza prin cresterea vanzarilor de crantzanele, merg si astea. Thor insa e o combinatie ciudata inca de pe hartia cu benzi desenate, amestecand mitologia nordica a Asgardului cu cultura pulp a supereroului american cu initiala pe piept. Asadar, in filmul regizat de Kenneth Branagh, zeul scandalagiu al scandinavilor (jucat de uriasul Chris Hemsworth) este deposedat de ciocanul lui magnific si trimis pe Pamant in exil. Chipurile sa invete a fi erou de la 0. Doar ca prin Asgard se intampla niste chestiuni mai neplacute, tradari, uneltiri, si imediat se pune de-o invazie a Pamantului(!) de catre fiintele celeste(!). Asa ca inevitabil se va ajunge la un razboi total, exact ceea ce asteapta fanii. Filmul are si nume grele ca Natalie Portman, Stellan Skarsgard si Anthony Hopkins ceea ce-i de bine, zic. Vom vedea in primavara viitoare.
Trailerul de mai jos e "neoficial", de fapt e "scurs" din greseala pe interneti intrucat a fost prezentat o singura data la o conventie a fanilor comicbook si cineva la furat. Ii suntem recunoscatori pentru ca arata bestial.
joi, 19 august 2010
Everybody's Fine (2009)
Eram gata sa ratez ultima performanta a lui Robert de Niro daca nu-mi vorbea ea de film asa cum a facut-o, atragand atentia ca e vorba despre niste probleme foarte prezente in viata noastra: parintii care te imping de la spate cu toate sacrificiile lor sperand ca tu sa faci ceva cu viata ta si apoi teama ta de a nu-i dezamagi si micile minciuni albe cu care te prezinti la raport. Everybody's fine e povestea unui tata ramas vaduv si singur, cei patru copii traind fiecare pe picioarele lui intr-un alt oras, facand ceva cu viata lui. Frank (Robert de Niro) muncise toata viata intr-o fabrica de cabluri iesind la pensie cu o frumoasa boala de plamani si acum nu prea avea voie sa calatoreasca..asa ca isi cheama copiii la el pentru un picnic. E adorabil sa-l vezi la inceputul filmului cum pregateste totul in curte, la fel ca pe vremea cand copiii erau mici, punand masa, umfland piscina aia de cauciuc, cumparand un gratar nou-nout de vreo 600 de $, carne proaspata, vin scump... omul stie ca e un moment special si vrea sa-l faca perfect. Si apoi seara il suna pe rand toti ca sa-si anuleze vizita. Scuzele lor care par realmente cusute cu ata alba iti dau primul indiciu despre relatia care exista intre ei si tata. Il iubesc dar de la distanta.
Doar ca Frank nu-i omul care sa renunte. A doua zi isi face bagajul si pleaca la drum cu gandul de a le face cate-o surpriza fiecaruia din ei si a vedea cu ochii lui cat de fericiti sunt. Asta i-ar aduce o multumire sufleteasca macar, ar sti ca tot efortul lui a fost cumva rasplatit prin succesul lor. Si are si de ce sa fie mandru de dansii: David e pictor celebru in NY, Amy (Kate Beckinsale) e asociata la o firma de publicitate in Chicago, Robert (Sam Rockwell) e dirijor in Denver iar Rosie (Drew Barrymore) o faimoasa dansatoare in Vegas. Calatoria lui Frank transforma filmul intr-un mic roadtrip prilejuind cateva din fantasticele peisaje americane intr-o lumina aproape ireala. Schimband trenuri si autobuze Frank are ocazia sa-si vada munca lui intinzandu-se peste intreaga America, cei 3000 de km de cablu invelit de mainile sale in PVC. Negasindu-l pe David acasa Frank pleaca spre Amy aparandu-i la usa fara veste. Ideea lui de a ramane cateva zile cu nepotul si fiica se loveste de scuzele vesnicelor probleme de servici, lucru care se va repeta si la Robert si la Rosie. Copiii nu stiu cum sa-i vorbeasca tatalui, cum sa se deschida si prin urmare-l mint pentru binele lui iar peste toate mai au si de rezolvat probleme lui David care fusese arestat in Mexic.
Doar ca nici Frank nu-i nascut ieri: el simte ca ceva s-a petrecut cu David intrucat era cel mai "problematic" copil, observa raceala dintre fiul lui Amy si tatal sau, descopera ca Robert nu e mare dirijor ci doar un marunt percutionist si ca Rosie il cara cu limuzina si-l cazeaza intr-un apartament de lux pentru a-l impresiona.. dar nu vrea sa accepte ca presiunea pe care a pus-o el in educatia lor e vinovata pentru disconfortul si raceala pe care le provoaca acum copiilor. Convins insa de fericirea lor "relativa" decide sa se intoarca acasa insa infarctul din avion prevesteste furtuna emotionala care urmeaza sa vina iar scena suprarealista in care viseaza constient o masa cu cei 4 copii in care toate banuielile sale sunt confirmate este de o finete remarcabila.. Filmul se incheie intr-o nota destul de trista dar un pic optimista si mie unul cel putin mi-a dat de gandit.
Rolul lui de Niro e insa unul din cele mai frumoasa din ultima vreme si e imbucurator faptul ca a iesit un pic de faza cu comediile stupide pentru a arata un pic de clasa. E genul de actor care nu necesita replici elaborate pentru a-si traduce gandurile.. asta se vede prin expresiile chipului sau. Restul distributiei e la fel de reusita iar cei trei copii sunt excelent jucati de trioul Beckinsale, Barrymore si Rockwell. In special Rockwell intra perfect in rolul unui tip relaxat si nestresat de viata dar caruia prezenta tatalui ii este intotdeauna intimidanta si generatoare de conflicte. Pacat insa ca personajele lor n-au timp sa devina mai "carnoase". Filmul cred ca e extraordinar in redarea acelei idei simple: in viata suntem mai fericiti facand ceea ce ne place sau ceea ce cred parintii ca trebuie facut? De discutat..
Ar mai fi de spus ca Everybody's Fine in regia lui Kirk Jones e un remake dupa mai vechiul Stanno tutti bene al lui Tornatore.
Ar mai fi de spus ca Everybody's Fine in regia lui Kirk Jones e un remake dupa mai vechiul Stanno tutti bene al lui Tornatore.
miercuri, 18 august 2010
Trailerul zilei: Black Swan
Putem sa ne facem in sfarsit o idee despre cum arata noul film al lui Darren Aronofsky, Black Swan, intrucat tocmai s-a lansat un prim trailer. Black Swan e ceva nou pentru Aronofsky, un thriller psihologic in care ideea centrala ar fi efectele maligne ale stresului care pot duce la tulburari grele de pesonalitate. Rolul principal e detinut de Natalie Portman in ipostaza de balerina a Operei din New York. Vincent Cassel este directorul artistic care urmeaza sa puna in scena o productie Lacul Lebedelor in care o distribuie pe Portman ca prima balerina, substituind-o pe Winona Ryder. Rolul cere insa o fiinta capabila de a transmite atat inocenta Lebedei Albe cat si senzualitatea sireata a Lebedei Negre, astfel ca apare o rivala jucata de Mila Kunis. Cele doua balerine devin tot mai competitive astfel ca Natalie trebuie sa isi caute latura intunecata pentru a face fata presiunii exercitate de mama ei, fost balerina obsedatat de control, cat si de directorul artistic Cassel.. Iar asta e doar o premisa pentru un final violent. Nu mai e mult pana in decembrie. Trailer jos:
marți, 17 august 2010
Pe marginea mortii
rating: Colectable
Si daca tot v-am batut la cap cu actiunea lui Razvan Georgescu, e musai sa va povestesc si despre filmul sau, Testimony (Testimonial, 2008). In cuvintele pe care juriul Documfest le-a folosit acum 2 ani, cand a argumentat premierea regizorului timisorean (Premiul Special al Juriului si Premiul Publicului):
„Ca şi creatori de documentare ne facem filmele sub diferite forme de presiune. Bugete strâmtorate. Cerinţele televiziunilor. Timpul. Echipamentul limitat. Propria noastră inadecvare. Cu atât mai mare triumful cîştigătorului. Acest om a realizat un documentar magnific sub presiunea unică a morţii. Mai mult, a făcut din această ameninţare chiar inspiraţia operei sale. E contribuţia remarcabilă adusă acestui festival şi documentarului românesc independent. Şi o inspiraţie pentru noi toţi”.
N-ar trebui să vedem Testimonial pentru că autorul a primit de la doctori un dead-line de 3 ani (pe care, Slava Domnului, l-a depăşit). Sau pentru ca e roman. Pelicula e dovada vie că moartea poate fi creatoare. Răzvan Georgescu a strîns mărturiile unor artişti atinşi de boală şi a arătat că apropierea morţii le-a accelerat creativitatea şi le-a dus opera la alt nivel, mai profund. În ciuda temei grave, filmul e plin de viaţă (aş zice „îndrăgostit de ea”) iar muzica lui Remus Georgescu (tatăl autorului) acompaniază cu eleganţă imaginile. Testimonial trebuie văzut pentru că, oricat de cliseic ar suna, la final vei preţui mai mult viaţa.
"Cred ca adevarata semnificatie a confruntarii propriei mortalitati, cel putin dupa experienta mea, este ca inveti cum sa traiesti, nu cum sa mori." (Razvan Georgescu)
sâmbătă, 14 august 2010
Iar propunerea Romaniei la Oscar este...
Si fara absolut nicio legatura, va propun sa intrati in magazinul de vise al prietenului Marian, care vorbeste mereu despre unul si acelasi lucru: filmul ca "sculptura in timp" vs. filmul ca "pierdere de timp".
Caravana cinematografica (2010)
Sculaţi bă! Am venit cu filmu'!
rating: Brainwash
Ultimul film al lui Titus Muntean a fost adus, cum atfel, de Caravana Tiff sosita la Timisoara in cinematograful Studio. Comedia rurala ecranizata dupa cartea lui Ioan Grosan si produsa in tandem de romani si statul german are drept subiect tocmai o caravana cinematografica, una comunista ce-i drept, venita sa aduca taranilor "lumina cu care smulgem din intuneric masele populare". Pe scurt Filmul. Cu o distributie in care se remarca Mircea Diaconu, Dorian Boguta si Iulia Lumanare, Caravana lui Titus Muntean are aerul unei comedii de situatie romanesti sau a unei legende a activistului de partid ceva mai detaliate. Tovarasul Tavi (Boguta) e tipul de intelectual comunist care crede cu fervoare in utopia socialista si natura providentiala a liderilor sai (sau a mandatarilor lor) si deci nu poate intelege pasivitatea taranilor in fata minunii tehnice pe care o aduce el. Pentru dansul, "asta e sabotaj, tovarasi".
Caravana soseste in satul Mogos intr-o sambata ploioasa gasindu-l aproape pustiu, populat doar de 'organe' si cativa batrani. Degeaba striga cei doi activisti de la Regiune "Am venit cu filmul tovarasi", caci oamenii nu sunt impresionati. Mai cu amenintari, mai cu injuraturi, in jurul Caravanei se aduna presedintele sfatului popular (Diaconu), seful de post, invatatorul si nevasta plus tiganul satului si nebunu'. Nicicare nu-i prea dornic sa-i ajute pe 'musafiri' sa-si realizeze misiunea de culturalizare propagandistica si prefera sa faca pe prostii. Abia cand sunt urecheati ca "s-au imburghezit" presedintele incepe sa se teama pentru pozitia lui. Totusi problemele nu dispar: rolele de film s-au udat iar puse la uscat langa cazanul de tuica s-au colorat (cine-a mai auzit de filme colorate!) curentul e taiat, telefonul a luat apa iar peste toate, bacul care trecuse Caravana dincolo de rau a fost dus de ape si deci sunt blocati in sat.
Neajutorarea tovarasului Tavi si furia ce-l cuprinde sunt insa treptat evaporate de d-ra de la cultural, bibliotecara satului, Corina. Fata asculta naiva sugestiile siretului presedinte si-i da nas tovarasului agitandu-i hormonii. Pasiunea tineretii plus tuica curata a tovarasului invatator zgandaresc viscerele activistului dar ceea ce ar fi putut deveni in conditii normale dragoste este intentionat pervertita de rolul personajului, simbolul politrucului josnic. Acesta, incapabil sa-si stapaneasca excitatia sau sa accepte un refuz, ofera punctul culminant al filmului sub forma unei palme moralizatoare data pasivitatii: inocenta este siluita in vreme ce siretenia pleaca capu si merge pe burta (Vin altii? Lasa ca scapam noi si de ei..). Filmul se incheie subtil cu plecarea caravanei, iesirea soarelui si un joc de septica metaforic: - Schimba culoarea! - Rosu.
Concluzia ar fi ca Titus Muntean a reusit o comedie amuzanta, in tonuri gri, cu suficient umor de situatie si comic de limbaj care sa provoace zambete sau chiar rasete zgomotoase. Scenariul e simplut, poantele sunt axate pe lipsa de cultura si zelul "organelor" de partid care invata pe de rost discursuri propagandistice fara sa fie in stare a emite un gand propriu. Actorii mi-au placut cu totii chiar daca personajele sunt insuficient conturate, probabil sunt niste tipologii pe care fiecare privitor le poate umple cu bagajul sau de experienta. In afara de cei trei piloni ai plotului central: presedintele, activistul si culturalul (bibliotecara) cred ca merita puncte in plus pentru interpretare invatatorul (gestica si constructiile sale verbale sunt delicioase "atat din punct de vedere, cat si politic"), nea Anton (soferul Caravanei) si tiganul satului, responsabil benevol cu maturatul.
Ps: Il puteti vedea si azi de la 16:30 la Studio.
Ps2: Al doilea film din Caravana Tiff prezentat aseara a fost Antichristul lui von Trier. Inutil sa mai vb despre el, tot ce pot spune e ca acum am inteles de ce nu s-a proiectat prin Cinema City. Nu e film pentru consumatori si face exact ce m-am asteptat: imparte sala in doua - cei care sunt bulversati si impresionati de "actul artistic" al unui om dificil de inteles si cei care se simt inselati de oferta pentru ca nu se pot desprinde de cele doua, trei scene de sex si o vulpe care "vorbeste". Dar stim cu totii ca rasul e medicament si atunci cand mintea ti-e bombardata cu ceva ce nu-ti poti explica, fugi sau razi, incerci sa-ti maschezi stanjeneala. Dar nu-i o rusine sa nu intelegi ceva "de neinteles", ceva "de simtit". E prostie insa sa crezi ca artistul iti datoreaza tie ceva explicatii cand tu nu ai simtit nimic. .
Funfact: scena hardcore din final, in care femeia se automutileaza, a produs vaiete, tipete si apoi rasete. Noroc cu nenea din primul rand care a pus fetele la punct: Nu mai radeti! Fiti atente! dupa ce ele tocmai fusesera "castrate" vizual de LvT. Priceless.
Ps: Il puteti vedea si azi de la 16:30 la Studio.
Ps2: Al doilea film din Caravana Tiff prezentat aseara a fost Antichristul lui von Trier. Inutil sa mai vb despre el, tot ce pot spune e ca acum am inteles de ce nu s-a proiectat prin Cinema City. Nu e film pentru consumatori si face exact ce m-am asteptat: imparte sala in doua - cei care sunt bulversati si impresionati de "actul artistic" al unui om dificil de inteles si cei care se simt inselati de oferta pentru ca nu se pot desprinde de cele doua, trei scene de sex si o vulpe care "vorbeste". Dar stim cu totii ca rasul e medicament si atunci cand mintea ti-e bombardata cu ceva ce nu-ti poti explica, fugi sau razi, incerci sa-ti maschezi stanjeneala. Dar nu-i o rusine sa nu intelegi ceva "de neinteles", ceva "de simtit". E prostie insa sa crezi ca artistul iti datoreaza tie ceva explicatii cand tu nu ai simtit nimic. .
Funfact: scena hardcore din final, in care femeia se automutileaza, a produs vaiete, tipete si apoi rasete. Noroc cu nenea din primul rand care a pus fetele la punct: Nu mai radeti! Fiti atente! dupa ce ele tocmai fusesera "castrate" vizual de LvT. Priceless.
vineri, 13 august 2010
Centurion (2010)
Cu un buget de 10 ori mai mic decat se obisnuieste la asemenea productii Neil Marshall realizeaza un thriller istoric antrenant, filmand in zonele inzapezite din muntii Scotiei o distributie de actori europeni intre care se disting cel mai bine Michael Fassbender si Olga Kurylenko. Regizorul mi-era familiar de la precedentele filme, claustrofobicul survival horror The Descent, cu echipa de speologi captiva intr-o pestera prin care dadeau tarcoale niste fiinte carnivore si thrillerul apocaliptic Doomsday, intens, dramatic si plin de gore, setat intr-o Scotie ravasita de un virus ucigas si trimisa in haos si anarhie. Centurion se desfasoara in aceeasi Scotie si e tot atat de dramatic si violent, dar cu un scop precis. In primul rand epoca romana, caci anul 117 EN era teribil sa-l petreci la frontiera "civilizatiei" si apoi e vorba de povestea vestitei Legiuni a IX-a, a carei soarta inca e un mister pentru istorici, intrucat a disparut fara urma din analele romanilor, cel mai probabil masacrata de barbari.
Neil Marshall speculeaza aceasta directie, a macelului Legiunii de catre picti, razboinici din nordul Scotiei, din regiunea numita Caledonia. Stilul narativ e simplist si direct, avem obisnuitul erou (Fassbender) care cade prizonier in urma unui atac al pictilor si apoi evadeaza doar pentru a se reuni cu Legiunea trimisa pentru "pacificare" lor definitiva. Reamintim, asta se petrece in 117 EN, in perioada de maxima expansiune a Imperiului Roman si inainte de construirea zidului lui Hadrian in Britania. Deci romanii luptau pe niste coclauri impadurite impotriva unor triburi de guerilla care opuneau o ultima rezistenta in calea navalitorului. Cele doua tabere sunt insa confuz expuse, nevoia de dramatism al povestii impunand afisarea romanilor drept buni (ei fiind trupe invadatoare) si a pictilor drept salbatici si cruzi (acestia fiind un fel de daci mai vopsiti). Cum era de asteptat apare inerenta tradare si legiunea pica intr-o ambuscada din care scapa doar o mana de soldati, condusi de Dias (Fassbender) iar generalul Virilus (trebuie spus ca toate numele romane sunt pe aceeasi linie: Maximus, Macros) cade in mainile pictilor si a teribilului duo ce-i conduce: Gorlacon si Etain, lupoaica. Jucata de o Olga Kurylenko muta, intolita in blanuri care-i ascund formele cunoscute din Quantum of Solace si inarmata cu o lance, Etain e imaginea femeii razboinice absolute, o veritabila amazoana in blana de lup, rece, cruda si razbunatoare -avea si de ce, romanii o violasera, ii ucisesera familia si ii taiasera limba.
Grafic filmul arata foarte bine. Filmat prin padurile si muntii Scotiei, prin ceturi sau pe creste de zapada, filmul aduce o atmosfera reala de salbaticie si sustine ideea de lupta pentru supravietuire. In definitiv e vorba de cativa soldati supravietuitori si un trib de razboinici care-i vaneaza. Personajele sunt diverse, avem romani, greci, arabi (usor sa-ti dai seama care vor fi sacrificati) iar cei doi antagonisti sunt echilibrati ca forta. Ziceam cat de fantastic e personajul Etain, ei bine nici Dias nu-i mai prejos. Cu sange de gladiator si nume de centurion plus un trup de fibra parca sculptat la sala, germanul care vorbeste la perfectie engleza cu romanii si limba picta(!) cu barbarii intra in rol ca-ntr-o manusa simtindu-se extraordinar de bine cand alearga la bustul gol prin zapada. Violenta vizuala ar trebui sa satisfaca si cel mai ahtiat iubitor de gore, oferind de la beregati taiate pana la scena in care Etain descapataneaza un roman cu trei lovituri de barda. Centurion e facut sa inspire un pic de groaza fata de lumea "civilizata" oferita de pax romana acum 2000 de ani. E comparabil cu King Arthur din 2004, cu o actiune decenta si prestatii actoricesti misto dar nefiind la fel de epic ca si Gladiatorul. Totusi, nu ti-ai dori sa vezi un film in care se vorbeste cu "You escaped the clutches of Gorlacon" si apoi cu "When will they learn not to f*** with the Ninth [Legion]?".
In concluzie, Centurion e filmul in care multi oameni primesc headshot cu sageti, in care armurile si armele par facute din otel inoxidabil, in care se vorbeste de vrajitoare dar lipsesc vrajile, in care cel putin doua personaje ies din scena total aiurea: negrul lasat in gura lupilor dar pe care il astepti pana la final sa apara strigand: Ha, credeati ca m-au manact lupii?! si Gorlacon, seful pictilor, care macar din bun simt trebuia aratat (in)jurand ceva.. Sunt un pic carcotas, recunosc, dar filmul putea fi mai bun cu toate ca si in forma actuala livreaza suficient 'entartainment' si te tine curios pana la final, un final complet ilogic din perspectiva tipului care alearga spre garnizoana romana uitand ca n-are pe el uniforma... patesti.
miercuri, 11 august 2010
Iron Man
Simteam de mult ca noua ca natie ne lipseste un “ceva” esential. Nu stiam exact ce, pina ce am vazut capodoperele polonezului Andrzej Wajda: Omul de Marmura (1976) si Omul de Fier(1981). In momentele tragice (si polonezii au avut cu duiumul) un popor isi gaseste forta in unitate si demnitate.
Omul de Marmura surprinde deceptia unui idealist naiv si lupta sa aproape neintrerupta pentru pastrarea verticalitatii. Birkut (Jerzy Radziwilowicz) este muncitor-erou, intr-o perioada in care stahanovismul era aproape 100% religie. Zidarul-voluntar ajunge "statuie-vie" si apoi este repede daramat de regim, cind da primele semne de constinta.
Douazeci de ani mai tarziu, Agnieszka (superba Krystyna Janda), curajoasa studenta la film, vrea sa-si faca lucrarea de diploma despre viata acestui erou cazut. Ii reconstituie "cresterea si decaderea" din pseudo-filmulete de arhiva (intre care cele mai remarcabile scene sunt cele din timpul recordului la zidit caramizi, care mi-au amintit, nu stiu de ce, de absurdul concurs de infulecat-viteza din Taxidermia). Simultan cu construirea orasului-nou (Novy Huta) observam construirea Omului Nou, de tip stalinist. Sau, mai bine, deconstruirea lui.
Film in film in film, Omul de Marmura e 100% postmodern, lucru remarcabil pentru anii '70 (ca sa nu mai zic ca Wajda avea scenariul din 1962, dar nu l-a putut produce decat intr-un scurt moment de deschidere a regimului). Dealtfel, in film, vorbeste deschis despre cenzura, filmul fiind in scurta vreme interzis, ceea ce nu e deloc surprinzator. Surprinzator e faptul ca, in primul rand, a reusit sa apara.
Omul de Fier (facut la "comanda" grevistilor din Gdansk) consemneaza pe viu nasterea primului sindicat liber din lumea comunista, “Solidarnosc” (Solidaritatea), care pina la urma a si provocat colapsul colosului rosu. In film apar multe scene reale din timpul grevelor de la Gdansk. Eroul fictiv, Maciej Tomczyk (Jerzy Radziwilowicz), “omul care a inceput revolta” este construit dupa Lech Walesa, fondatorul Solidaritatii. El e Omul de Fier (Walesa apare si in film; la Cannes circula bancul ca Walesa va lua si premiul pentru rol secundar).
Modul revolutionar in care a imbinat documentarul, cine-verite-ul, cu arta cinematica i-a adus lui Wajda un Palme d’Or. A contat desigur si curajul regizorului de a infrunta cenzura. Dealtfel, este una din rarele ocazii cind un film a influentat amploarea evenimentelor pe care le relata. Ambele filme sunt grele (la propriu si figurat). Persoanele neantrenate cu filmul de arta se vor simti ca dupa o zi de carat fier/marmura, dar senzatia de implinire de dupa vizionare e rarissima. Am realizat ca nu te poti chema cinefil daca nu ai vazut astea doua filme monumentale. Cand au rulat ultimele scene din Omul de Fier mi s-a facut pielea de gaina (Balada lui Janek Wisniewski). Vroiam si eu sa pornesc, atunci, pe loc, o revolutie. Sau mai multe.
In esenta, ambele pelicule vorbesc despre refuzul de a face compromisuri si pretul pe care trebuie sa-l platesti pentru asta. In Romania socialista, n-am avut prea multi eroi ca Birkut/Tomczyk/Walesa, care sa mearga pana la capat. “Capul plecat” prea multa vreme strimba coloana vertebrala. E cauza pentru care astazi, noi, romanii, suntem atat de dezbinati, individualisti si meschini. Nimic nu ne mai poate uni intr-un front comun (in afara de vreun meci de fotbal, eventual).
Mai sunt si raze de speranta. Cum e gestul recent al regizorului Razvan Georgescu, sustinut si de asociatia Documentor. In calitate de membru in comisia CNC de evaluare a proiectelor de film documentar, timisoreanul a denuntat gravele incalcari ale regulamentului si ale moralei. Poate ca oameni de marmura si de fier se gasesc pana la urma si pe la noi.
marți, 10 august 2010
Fanfan (1993)
Daca sunteti fani al Jeux d'Enfants, asa cum sunt si eu, cred ca veti gusta la fel de bine si jocul din Fanfan, o poveste de dragoste cu dureri de cap in care "stralucesc" doi frumosi actori francezi: Sophie Marceau si Vincent Perez. Realizat in 1993 de Alexandre Jardin, dupa nuvela pe care o scrisese tot el, Fanfan ofera cheia pentru rezolvarea ecuatie dragostei prin eliminarea necunoscutei numite 'sex'. Alexandre (Perez) e un tip cam deceptionat de iubire si blazat - considera ca sexul duce treptat la plafonare odata ce ai cunoscut ceea ce ravneai - aflat intr-o relatie de vreo 5 ani cu o tipa al carei simt al umorului inseamna sa-i faca cadou niste papuci de Sf Valentin. Cu perspectiva casatoriei in fata ochilor tipul se retrage pe o insula la unchiul sau pentru un pic de "reculegere". Ajungand noaptea nimereste in acelasi timp cu verisoara indepartata, Fanfan (Marceau), venita si ea in vizita la matusa ei. Doi tineri frumosi intr-o noapte ploioasa intr-o casa cu un singur pat. Fanfan nu sta mult pe ganduri, fiind genul de fata care papa prajitura imediat ce-o gaseste, dar Alexandre rezista avansurilor, destul de stangaci ce-i drept.
Din acel moment incepe o interesanta joaca du-te-ncolo vino-ncoa in care amandoi se indragostesc doar ca, in vreme ce Fanfan vrea sa consume iubirea imediat, Alexandre ar amana-o la infinit. Chiar isi face o promisiune sa o iubeasca vesnic dar sa nu ii spuna niciodata si in acelasi timp sa-i dea tot timpul dovezi de indiferenta. Pe principiul "esti cea mai buna prietena, esti ca o sora". Frustrant pentru Fanfan. Oricum sunt adorabili in lupta orgolilor, in felul cum cauta fiecare sa-si indeplineasca planul. In esenta amandoi sunt niste tacaniti cu probleme vechi in racordul sentimental - ea devorand barbati iar el cautand iubirea ideala. Dar "dansul" lor e misto prilejuind o gramada de scene amuzante, cum e cea cand servesc cina intr-o casa care nu le apartine si sunt surprinsi de proprietari. Sau cea in care el se muta in apartamentul alaturat si fara stirea ei schimba peretele despartitor cu o oglinda de voyeur. Din nefericire Alexandre trebuie sa mai dea ochii si cu viitoarea nevasta pentru a pune la cale nunta si cum dealtfel e si normal cele doua femei afla una de cealalta cerandu-i sa "aleaga".
Trebuie sa recunosc ca filmul asta mi-a placut si m-a enervat deopotriva, pentru ca daca privelistea a doi oameni indragostiti care-si provoaca intentionat suferinta pentru a dovedi "ceva" e interesanta, ideea in sine imi provoaca nesomn cand o traduc prin filtrul realitatii. Dar totul e bine cand se termina cu bine si daca ma gandesc un pic la coloana sonora si la faptul ca mi s-a oferit o priveliste superba cu sanii goi ai Sophiei Marceau, ei bine, filmul e delicios. Nu mai vorbesc de cat de bine s-au potrivit cei doi actori si de scena fabuloasa de dans "in oglinda" pe care o puteti vedea aici.
Trailer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)