miercuri, 20 mai 2015

Tinereţea ca o amintire difuză, distantă : Youth/La Giovinezza

Ziua numărul 8 a Festivalului de la Cannes a început pentru mine cu tradiţionala înghesuială nebunească a celor ce încearcă să intre la premierele de dimineaţă. Am plecat devreme din apartamentul minuscul în care locuiesc săptămâna asta - situat la o binevenită distanţă de vânzoleala de pe Croazetă, pe o stradă pe care suspectez că trăiesc mai multe pisici decât oameni (iar în faţa geamului meu îmbătrâneşte elegant un portocal) - şi am reuşit să prind un loc.

Conform tradiţiei, m-am îmbulzit alături de alţi vreo 2300 de oameni  pentru a încăpea în Grand Teatre Lumiere şi a vedea una dintre cele mai aşteptate premiere. Da, mă refer la afişul pe care se află plasat central fundul divin al Mădălinei Ghenea, iar în background apar figurile contemplative ale septuagenarilor Michael Caine şi Harvey Keitel. Prăpastia de generaţii vizibilă ce apare între corpul dezvelit angelic în prim-plan şi pielea stafidită a celor doi anunţă una dintre temele marcante ale filmului. Dar acesta e departe de a fi unicul contrast pe care marşează Paolo Sorrentino în Youth/La Giovinezza. După cum ne-a arătat deja în, printre altele, La Grande Bellezza, contrastele sunt specialitatea sa.  

Spre exemplu, impresia că Miss Universe (Mădălina Ghenea) e un personaj lipsit de inteligenţă, a cărui ascensiune se bazează exclusiv pe calităţi fizice greu de ignorat, e deconstruită cu eleganţă. Deşi are un număr de replici care se poate numără pe degete, domnişoara Ghenea le serveşte eficient pentru a scoate personajul din eticheta iniţială de « Barbie fără creier ». Că apoi urmează câteva cadre cu trupul ei statuar-angelic complet gol, iar asta consolidează lipiciul personajului, e o altă poveste.


Dincolo de acest detaliu estetic, filmul lui Paolo Sorrentino e un superb demers meditativ, o reflectare prelungită asupra rostului vieţii. Dar nu transpusă în prea multe fraze filosofic-grandioase, ci mai degrabă în scene scene lungi de o frumuseţe răpitoare, în schimburi scurte şi isteţe de replici, de multe ori amuzante, şi în episoade muzicale redate fără multe tăieturi. Muzica, de fapt, e un mod de a comunica folosit fără zgârcenie în filmele lui Sorrentino. Poate pentru că, după cum observa un personaj la un moment dat, e un limbaj universal, care nu cere nici cuvinte şi nici experienţă – intermediază cu uşurinţă emoţii accesibile oricui.

Distribuţia adună suficiente nume celebre pentru a atrage atenţia, şi fiecare personaj, oricât de mică i-ar fi intervenţia, construieşte o prezenţă notabilă. Jane Fonda atrage atenţia de la distanţă în rolul actriţei parvenite care îl părăseşte, cu un amestesc şarmat de vulgaritate şi iubire, tocmai pe regizorul care a făcut-o celebră. Michael Caine e rece-apatic în rolul de muzician septuagenar care refuză să se reîntoarcă la a dirija orchestre, chiar şi când acest lucru îi e cerut de regina Angliei. Harvey Keitel e un regizor faimos în perioada de mijloc a vieţii, dar autor a trei filme ratate la bătrâneţe.


Cu toţii evoluează pe fondul antifonat al unei staţiuni exclusiviste din Elveţia, într-un centru de odihnă în care îşi consumă timpul între sesiuni de masaj, băi calde şi serate muzicale. Cu un pic din aerul de « lume veche » al lui Grand Budapest Hotel, dar fără partea caricaturală, refugiul elveţian în care se adună bogătaşi ce încearcă să scape de atenţia publicului din toată lumea – printre care apare şi un Maradona parodic – e mediul ce oferă liniştea şi calmul suficient în care Sorrentino îşi poate conduce personajele spre conversaţii revelatoare.


Dintre ele, poate cea mai amuzantă pentru audienţa de la Cannes a fost cel dintre personajele jucate de Jane Fonda şi Harvey Keitel – ea jucând rolul acriţei ce îşi lasă baltă regizorul care tocmai a scris pentru ea un scenariu întreg, doar pentru că a primit un contract mai bănos pentru a face un serial TV. Discuţia devine o meta-reflecţie asupra concurenţei dintre cinemaul de artă şi serialele de televiziune, în care actriţa argumentează irefutabil moartea iminentă a celui dintâi. Poate fi ceva mai ironic-amar când te afli tocmai la un festival care celebrează filmul de artă ?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu