luni, 14 ianuarie 2013

L'heure d'été - un film de neratat


Înainte de a vedea, poate chiar pe vreunul din marile ecrane din România, Apres mai, cea mai recentă realizare a lui Olivier Assayas, premiată în 2012 la Veneţia pentru scenariu, propun o scurtă revenire, în urmă cu doar patru ani, la L'heure d'été (2008). Dacă l-aţi bifat deja, la timpul lui, vă felicit şi invidiez. Dacă nu l-aţi văzut la acel moment, cum nici eu nu am făcut-o, atunci ar cam trebui să-l treceţi pe locurile fruntaşe în lista de priorităţi. Altfel veţi rata ciocnirea cu un mare film. 

Întâlnirea mea cu L'heure d'été acum (şi nu mai târziu) se datorează nu atât lui Olivier Assayas, indiscutabil unul din cei mai originali cineaşti francezi ai momentului, pe care nu l-am urmărit foarte îndeaproape şi aplicat, dar despre al cărui Carlos (2010) am scris de bine. Atracţia principală a reprezentat-o Juliette Binoche, ale cărei filme importante (că alea mai mici sunt imposibil de găsit) nu-mi prea place să le ratez (vă recomand, cu ea, recentele Elles (2011) şi La vie d'une autre (2012), că pe cele mai vechi le ştiţi cu siguranţă, iar deja clasicele Copie conforme (2010) şi Cosmopolis (2012) le-aţi bifat indiscutabil). Iar anul ăsta o vom vedea în Camille Claudel, 1915, cea mai recentă trăsnaie (care va fi prezentată în premieră la Berlinale) a francezului Bruno Dumont, un regizor greu digerabil, dar extrem de precis în a diseca natura umană. 


Cu părul vopsit blond, Binoche joacă aici rolul unui designer de obiecte stabilit în SUA, care revine de câteva ori pe an în Franţa, unde se întâlneşte cu mama sa, cei doi fraţi, soţiile şi copiii acestora. Prima reuniune, care ocupă minute bune din debutul filmului, este de la aniversarea de 75 de ani a mamei, Helene, interpretată de Edith Scob, pe care aţi văzut-o recent în rolul şoferiţei lui M. Oscar din Holy Motors

Helene, moştenitoare a unei impresionante case aristocratice nu foarte departe de Paris şi a mai multor obiecte de valoare ale unui unchi artist şi colecţionar (cu care ar fi avut şi o relaţie tulbure), vrea să pună lucrurile la punct în privinţa testamentului, bazându-se în special pe fiul cel mare, Frederic (Charles Berling), economist şi scriitor, cel care este un fel de personaj central. În restul filmului, la nivel narativ, asistăm la jocul între convenţii familiale şi interese personale dintre cei trei fraţi, nevoiţi să discute moştenirea mamei (mezinul, director de departament în cadrul unei importante companii, deplasat cu serviciul în China alături de soţie şi trei copilaşi, este jucat de Jeremie Renier, creaţia fraţilor Dardenne).



Acum, că am trecut peste cele câteva informaţii din scenariul semnat tot de Assayas necesare pentru a construi un spaţiu comun de înţelegere, merită să vă spun de ce L'heure d'été este un must-see.
 
Aş putea să încep cu imaginea lui Eric Gautier, care şi-a mai pus semnătura pe filme ca Pola X, Diarios de motocicleta, Coeurs, Into the Wild, On the Road sau Les herbes folles. Culorile sunt când luminoase şi vii, în momentele de armonie familială, timp în care şi aparatul de filmat este în mişcare continuă, când întunecoase şi reci, în secvenţele mai tensionate, când camera îşi încetineşte ritmul, întârziind pe personaje în scurte, dar percutante momente de regret şi tristeţe. Assays evită însă orice tentaţie lacrimogenă, păstrând distanţa necesară şi tăind prin montaj atunci când trebuie. 

L'heure d'été este filmul detaliilor evocatoare. Assayas reuşeşte ca din doar două-trei replici sau gesturi să contureze temperamente şi chiar tipologii, iar din cadre de câteva secunde – să aducă informaţii indispensabile în aprofundarea multiplelor sensuri pe care le dezvoltă. 


Aşa cum scrie Andrei Gorzo în cazul filmului Apres mai („Cât despre Assayas, acesta nu-i aici nici elegist, nici ironist, ci mai degrabă un arheolog al "contra-culturii" lui personale - adică aşa cum a cunoscut-o el, căci, după cum lasă destul loc de înţeles prin refuzul lui de a trage concluzii generale despre epocă, "pentru alţii o fi fost altfel"), cineastul francez nu este nici în L'heure d'été dictatorul gata să impună prin generalizări brutale opinia sa despre lume şi viaţă, şi nici paseistul care bombăne în barbă despre decăderea societăţii actuale, într-un film care pune totuşi faţă în faţă (sau, mai degrabă, umăr la umăr) trei generaţii, fiecare cu atuurile şi, mai ales, scheletele sale din dulap. 

Dar poate cel mai provocator aspect al filmului este felul în care Assayas ne direcţionează atenţia spre „personajele” pe care nu le-am menţionat până acum, dar care joacă un rol hotărâtor: obiectele, fie ele de mare valoare în bani sau doar cu încărcătură sentimentală. Aşa cum spune şi personajul Helene, atunci când oamenii şi amintirile lor dispar, obiectele sunt cele care mai dau seama de ce a fost odată. Iar renunţarea la lucrurile dragi care au aparţinut predecesorilor înseamnă de fapt abandonarea unei bune părţi  a trecutului, moment niciodată uşor de depăşit. Rămân însă un oarecare regret şi necesitatea de a alerga mai departe, aşa cum fac cei doi tineri în final.            

Ionuţ Mareş


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu