duminică, 29 mai 2011

Filme la vrac (2)

Ziua buna dragi cititori. Daca-i duminica zic sa facem un mix bun de filme mediocre si nu numai, dar perfecte pentru petrecut o zi chefless in pat si poate tras un somn bun in timpul vizionarii. 


Water for Elephants (2011). Aceasta pelicula de Francis Lawrence (Constantine, I Am Legend) nu e un film indicat a-l viziona impreuna cu un tovaras, asa cum am descoperit recent noi, co-autorii Marelui Ecran, intrucat gestul starneste chicoteli si ridicari din sprancene in randul cunoscutilor. Scuza noastra insa era imbatabila: restul le vazuseram. In plus, motivatia noastra se chema Christoph Waltz, cel care dezbracat de uniforma colonelului Landa se infatisa in haine fistichii ca August Rosenbluth, directorul circului Benzini, "the most spectacular show on earth" in anii crizei financiare din America interbelica. Data fiind predispozitia lui Waltz pentru amestecat siretenie si rautate cu politete simulata, era nedrept sa nu i se dea o contra la fel de 'fizica' in persoana chipesului Robert Pattinson, pe care soarta vitrega l-a vaduvit de parinti si l-a urcat in aventura vietii: trenul circului. Expresivitatea lui suplineste destul de bine lipsa unui dialog cursiv. 

Posedand cunostinte convingatoare de medicina animala, caci studiase la prestigioasa scoala Cornell, Jacob devine veterinarul circului si favoritul lui August, cel putin pana seful se prinde ca nevasta (Reese Witherspoon) ii facea ochi dulci junelui. Eroina filmului insa este elefantica Rosie care in mod ciudat nu prea agreeaza apa, ci wiskey-ul (ce sa-i faci, educatie poloneza) si care manifesta o inteligenta si o tinuta deosebita ducand circul in zona succesului. Fiind insa vorba de o drama a epocii e usor de ghicit ca fericirea nu va dura mult si o nenorocire pandeste undeva, printre gratiile custilor cu animale sau din vagoanele cu personal supraexploatat si neplatit. Filmul putea fi prea bine numit The (Final) Rise and Fall of the Benzini.

Filmul e vizionabil pentru Chris Waltz, chiar daca rolul abia il mascheaza pe vechiul Landa. Cu aceeasi cruzime interioara incotosmanata bine intr-un farmec burghez, August devine acelasi sadic dresor de caractere, oferind cu o mana sampanie iar cu cealalta carligul de dresaj. Ar mai fi demne de sesizat constructia realista a cortului si trenul Benzini, amandoua purtand amprenta efortului de autenticitate. Adaugand la asta si coloratura specifica a circului - chiar daca lipsesc multe personaje simbol (femeia cu barba, omul de fier, iluzionistul etc) - avem o poveste destul de comestibila si cu un graunte de istorie in ea. Rating: Brainwash.

Red Riding Hood (2011). Scufita Rosie era ea destul de horror si fara varcolaci insa complet lipsita de sex pentru a deveni o fantezie moderna. Conversia ei pentru o audienta de puberi invatati cu povestile nemuritoare din Twilight necesita acest mic element definitoriu: sexul, de fapt spectrul sau, intrucat va ramane pe veci neconsumat. Fetitele se pastreaza pana dupa majorat. Asa ca se ia un mic sat medieval, se arunca in mijlocul unor paduri pitoresti facand ca tot locul sa para taram de basm, se insereaza mitul lupului care da tarcoale si cere tribut de sange si-avem un setting. Scufita Valerie (Amanda Seyfried) este exact amestecul potrivit de frumusete ingenua si bomba blonda cu un fitil intunecat. Si are o pelerina rosie cu gluga, dar de nunta de la bunicuta. Maica-sa e prototipul a ceea ce tinerii din ziua de azi au ajuns sa considere drept milf. Pentru romantici este loc si de una, ba nu, doua povesti de amor, de fapt un triunghi medieval de dragoste intre fierar-nobil-si fata blestemata. 

Descoperim repede ca omorurile care incep in sat o vizeaza cumva pe Valerie iar in clipa in care lupu’ (varcolacul) incepe sa-i vorbeasca cumetria e evidenta. Noroc ca soseste Parintele Solomon (Gary Oldman) in chip de vanator-cruciat, cu mercenarii lui cu tot si dotati chiar cu un instrument de tortura antic: un elefant de fier. Cum au carat elefantul ala prin munti pana in mijlocul satului - si de ce? - depaseste scopul acestui articol. Din acest moment plotul devine ridicol si mult prea serios. Parintele e cel care arunca capra in curtea taranilor inaintand posibilitatea unui inside wolf, ascuns la vedere in randul gospodarilor pasnici. Din nou biserica iese fusarita din toata afacerea. Oamenii refuza sa creada si trag un chiolhan sanatos pana ce varcolacul apare neinvitat si aparge petrecerea. 

Fiind vorba de o poveste clasica ne-am intreaba cat s-a pastrat din ea in adaptare. Ce-i drept, Scufita o intreaba pe bunicuta de ce are ochii atat de mari, iar aceasta ii raspunde ca la carte insa scena se petrece intr-un vis si reflecta banuielile Scufitei/ Valerie privind indentitatea varcolacului. Acest artificiu cliseic mi se pare cea mai crunta pervertire a basmului fratilor Grimm intrucat rostul acelei scene era de a culmina toata povestea intr-un twist revelator. Apoi mai exista si cosul cu bunatati care insa ascunde o arma “improvizata”. Totusi un lucru e bine expus: casa bunicutei e mai mult decat stranie. Dar Vanatorul poate fi oricare din cei doi petitori ai Scufitei, fierarul Peter sau nobilul Henry. Acestia pot fi la fel de bine si varcolacul. Suspiciunea planeaza asupra tuturor protagonistilor dar, rand pe rand, ei vor fi achitati printr-o verificare sumara a ochilor: lupul are ochi caprui inchis. Din tot "basmul" Catherinei Hardwicke ramanem doar cu niste panorame seducatoare cu peisaj montan si cateva mizanscene ingenioase. Rating: Eroare.



Los Ojos de Julia (2011). Guillermo del Toro e un brand. Il putem pune pe afis si vinde filmul. Totusi in cazul Ochilor Juliei rolul sau de producator executiv cred ca se simte in imaginea clara, lipsita de asperitati vizuale deranjante, atmosfera stranie si cele cateva thrill-uri ingenios construite care tintesc visceral ochiul cinefil. Guillem Morales semneaza insa regia acestui horror spaniol de tip slasher in care o putem revedea pe Belen Rueda (El orphanato) in dublul rol, Julia/Sara, surori gemene afectate de o maladie congenitala care le produce in timp pierderea vederii. Sara moare in circumstante dubioase in debutul filmului, un fel de sinucidere asistata in timpul carei cineva ii face fotografii, iar Julia revine in casa sorei pentru a incerca sa inteleaga. 


Suferind de aceeasi degradare progresiva a vederii femeia vrea sa puna cap la cap indiciile privind viata sorei inainte de a-si pierde definitiv vederea. Cautarile ei dezvaluie existenta unui personaj bizar de care toti par sa fi uitat, un “om invizibil” care gaseste placere in pândă si anonimat. Dar tensiunea ii accentueaza starea iar sinuciderea sotului (tot prin spanzurare) o lasa pe Julia sa infrunte singura misterele intunericului care o invaluie si pe ea si pe cei din jur. In mod suspect gaseste sprijin in persoana unui infirmier care se implica un pic mai mult decat ii recomanda profesia si pe care filmul ni-l mascheaza permanent pana in clipa in care nu mai e necesar. Un thriller cu momente bune, incitante chiar, insa nu destul de memorabil ca sa-l pui la sertar. Rating: Brainwash.

Vanishing on 7th Street (2011). As dori sa-mi spuna cineva ce se petrecea in mintea lui Brad Anderson cand s-a apucat de acest film. Cum isi imagina el ca va “vinde” un film horror in care oroarea vine din partea unor umbre prelinse pe pereti si a cvasi-fobiei fata de intuneric. E frustrant la modul dureros sa-l vezi pe autorul The Machinist decazand atat de mult in plan conceptual, ratand chiar la nivel de constructie filmica. Fara dubii cred ca din nefericire Vanishing on 7th Street e cel mai prost film de anul asta, prost la modul ca-it vine sa-l ingropi in padure si sa-l uiti definitiv. Iar ideea nu era intrutotul rea, cu toate ca se sprijinea pe cliseul disparitiei tuturor oamenilor mai putin a protagonistilor. Filmul debuteaza chiar intr-un cinema-mall, unde John Leguizano opereaza rolele din cabina de proiectie pana ce intervine o pana de curent la adapostul careia lumea dispare lasand in urma doar hainele. O premisa cu potential as zice. Doar ca in minutul 5 ne-am si lamurit cine face lumea sa dispara: cateva umbre care se desprind de pereti si ataca pe cei fara surse de lumina proprii. Intunericul inghite la propriu, fara discriminare, femei, barbati, batrani, copii. Astfel in primele 10 minute am scapat de problema si de elementul incitant, cel care ar fi trebuit sa apara undeva in a doua treime a filmului ca sa permita acumularea de tensiune. 

De-aici incolo avem doar mai mult de o ora de “supravieturile” in care 4 personaje (Leguizano, Hayden Christensen, Thandie Newton si un pusti) se adapostesc in singurul birt dotat cu generator de rezerva asteptand sa-i inghita intunericul cand se termina benzina. Pana atunci fac tot posibilul sa ne plictiseasca cu flashback-urile lor din clipa cand s-au trezit singuri si cum au fost de fapt scutiti ei de ‘aneantizare’ punctand din cand in cand crize patetice de isterie si filozofari existentiale: “n-am disparut pentru ca mi-am dorit sa exist”. E ilar cat de mult se straduiesc unii sa tampeasca protagonistii unei intamplari, facandu-i parca inapti sa priceapa evidentul doar pentru a lungi dramatic toata povestea. Ei bine, exista si o explicatie, ca intotdeauna, o legatura intamplatoare cu dispariatia misterioasa a coloniei Roanoke. Inutil.. totul se reduce in final la pedeapsa divina, nu altceva. Dureros de plictisitor. Un scenariu varza, un montaj fara viziune clara, simt estetic mediocru si efecte reduse la umbre cu degete.. demult nu mai dorm cu lumina aprinsa. De evitat, pe cuvant. Rating: Oroare.

2 comentarii:

  1. hi hi uite niste ochi de adaugat la colectie :D
    http://cinefillebookeeper.blogspot.com/2011/05/method-el-metodo.html

    RăspundețiȘtergere
  2. Los ojos a fost buniciel. mi-a placut inceputul cand nu realizezi exact cum se produc crimele.

    RăspundețiȘtergere