vineri, 9 ianuarie 2015
marți, 6 ianuarie 2015
Hobitul e mut, oameni buni!
Pe barba lui Gandalf, proiecțiile Hobbit-ului la Timișoara sunt blestemate de orci!
Dacă anul trecut a fost o neașteptată invazie de purici, finalul noii trilogii peterjacksonești a sucombat la ciocnirea celor cinci oștiri. Mai multe personaje și-au pierdut glasul și am văzut silent movie timp de vreo 7-8 minute (atașez proba A mai jos, pînă se sesizează youtube și mi-o blochează). Apoi filmul a fost întrerupt mai bine de un sfert de oră. Cum nimeni din partea cinematografului nu a sărit în ajutorul spectatorilor debusolați de ochelarii 3D rămași fără folos pe nas, eram pe punctul să mă ridic și să strig "Scapă cine poate!" înainte să cer banii pe bilet înapoi. Doar că mai eram cu un prieten și n-am vrut să-l las singur cu dragonul. La reluarea filmului, am revăzut cele 10 minute mute (acum cu sunet), așa că, în total, Hobbitul 3 a ținut 3 ore pentru mine. Cu aproape 3 ore mai mult decît trebuia, pentru că în afară de cîteva scene cu adevărat "epice" și peisajul neozeelandez (atît cît e real și nu e compus digital), restul nu are nici măcar farmecul filmelor de "aventura! strigați ura!". Sau poate am ieșit eu din "demografic", la cîte bunicuțe cu nepoței am văzut în sală (totuși, nu e cam devreme pentru atîta violență?).
Nu e prima oară cînd proiecțiile de la Cinema City, costisitoare de altfel, au probleme tehnice. Dar defecțiunile tehnice se pot întîmpla oricui. Ceea ce mă irită e faptul că se dispune de timpul meu, nu doar de bani. Cu altă ocazie, la o animație, proiecția a întîrziat să înceapă cu un sfert de oră după ora trecută în program. Am ieșit și am rugat pe cineva din personal, dacă tot au întîrziat, măcar să ne scutească de programul de reclame și trailere. Eram 6 oameni într-o sală de 200 de locuri, deci n-ar fi fost mare pierdere. Mi-au dat dreptate dar cînd m-am întors în sală am avut parte de calupul întreg de publicitate. Deci încă o jumătate de oră my precious din viață pierdută.
Și pe timpul pierdut nu cred că poți să ceri banii înapoi la casa de bilete.
Ce filme mai vede Diaspora
"Noul Val Românesc" ajunge și pe țărmul Marsiliei, în cadrul unui eveniment dedicat "filmelor incredibile din anii 2000 semnate de absolut necunoscuți...În ciuda precarității sale economice, s-a arătat surprinzător de durabil. La 15 ani de la nașterea sa, Noul Val Românesc fierbe încă și surprinde."
Vor fi prezentate la Marsilia o bună parte din filmele românești care au făcut istorie în ultimii ani: Moartea Domnului Lăzărescu, 432, A fost sau n-a fost, Morgen, Eu cînd vreau să fluier, fluier, California Dreamin', Toată lumea din familia noastră, Amintiri din epoca de aur, Despre dragoste și melci, Poziția Copilului, București, unde ești? dar și Balanța lui Lucian Pintilie.
În caz că stați în zonă, îi puteți întîlni între 27 ianuarie și 4 februarie pe regizorul Tudor Giurgiu, actrița Dorotheea Petre, monteuza Dana Bunescu, criticul Andrei Rus și 12 elevi de la liceul Eminescu din Cluj. Întîmplarea aceasta ne-a fost semnalată de Ioan T. Morar care, din cîte știu de pe twitter, locuiește în La Ciotat (orașul strîns legat de nașterea cinematografului, acum 120 de ani).
120 de ani de cinema (1895-2015)
Anul acesta se implinesc 120 de ani de cand fratii Lumiérè au proiectat primul film intr-o sala de cinema cu public - L'arrivée d'un train à La Ciotat (28. dec 1895) - dand startul unei curse pentru maiestrie tehnica si artistica si sadind germenii celei de-a saptea arte, arta secolului XX.
Realizatorii montajului de mai jos va invita sa sarbatoriti aceasta aniversare mergand cat mai des la cinema, locul unde s-a nascut magia filmului.
Alegerea filmelor ramane la discretia d-voastra.
luni, 5 ianuarie 2015
Lighthouse Stories
TU CE VIZIUNI AI?
Waka_x și Qewza adică Makunouchi Bento deschid un nou capitol din muzica lor cinematică sau noi coloane sonore pentru filme imaginare sau pur și simplu filme în sine.
Poți să vezi dansatori spanioli, meciuri de box, corăbii, samurai și alte minunății, ca aici. Eu am văzut un duel pe burta unei balene albe între Steve Zissou și un yakuza din filmele lui Sion Sono. E muzica pe care Philleas Fogg a ascultat-o la iPod pe drumul între Shanghai și Yokohama.
În asta constă magia Makunouchi Bento. Cu cîteva sugestii, te ajută să-ți faci propriile filme pentru marele ecran al minții. Ei sunt doar niște facilitatori. Regizorul ești tu.
Tu ce viziune vei avea? Află poveștile misterioase ale farului, aici. Lighthouse Stories costă mai puțin decît un bilet la film. Dar tu vei avea acces nelimitat, ori de cîte ori vrei să călătorești cu imaginația. La îmbarcare primești și un scurt ghid introductiv care sună, în parte, așa:
In misterioasa vara a anului 1999, cei doi pustani de la Makunouchi Bento, elevi pe vremea aceea, au ajuns intr-o tabara de vara impreuna. Tabara se tinea intr-un far dezafectat, undeva pe langa Bergen, in Norvegia.
Farul nu era facut din ciment sau caramamida, cum te-ai gandi, ci din pipe vechi, iesite la pensie, donate de marinari din toata lumea. Era un far fara pereche: un far care la fiecare adiere de vant imprastia arome exotice de tutun din toate colturile pamantului si fluiera ca un grup sanatos de marinari la vederea unei blonde. Era un far care spunea povesti fara incetare, o inventie complexa nascatoare de aventuri nemaiauzite pentru toti cei care stiau sa asculte.
De la acest far am cules si cele 3 povesti spuse in acest ep. A durat mult sa ni le amintim si sa le impartim cu voi dar odata cu orice poveste vine si o responsabilitate: povestile de la far umbla cu un blestem in coada. Un blestem asumabil si absolut rezonabil: fiecare creatura care aude povestea pana la capat e obligata sa transmita povestea in continuare la cel putin 6 persoane. (e foarte probabil ca blestemul acesta sa fie doar o legenda a taberei, scornita si perpetuata de minti tinere si naive, dar noi nu am dorit sa riscam). Cine nu raspandeste povestea sufera o soarta groaznica: nu mai poate intra in apa in viata lui si nu mai poate fluiera. Astfel, presupunem noi ca sfarseste ursuz si puturos, fara prieteni si fara tainica bucurie a fluieratului sub dus.
Waka_x și Qewza adică Makunouchi Bento deschid un nou capitol din muzica lor cinematică sau noi coloane sonore pentru filme imaginare sau pur și simplu filme în sine.
Poți să vezi dansatori spanioli, meciuri de box, corăbii, samurai și alte minunății, ca aici. Eu am văzut un duel pe burta unei balene albe între Steve Zissou și un yakuza din filmele lui Sion Sono. E muzica pe care Philleas Fogg a ascultat-o la iPod pe drumul între Shanghai și Yokohama.
În asta constă magia Makunouchi Bento. Cu cîteva sugestii, te ajută să-ți faci propriile filme pentru marele ecran al minții. Ei sunt doar niște facilitatori. Regizorul ești tu.
Tu ce viziune vei avea? Află poveștile misterioase ale farului, aici. Lighthouse Stories costă mai puțin decît un bilet la film. Dar tu vei avea acces nelimitat, ori de cîte ori vrei să călătorești cu imaginația. La îmbarcare primești și un scurt ghid introductiv care sună, în parte, așa:
In misterioasa vara a anului 1999, cei doi pustani de la Makunouchi Bento, elevi pe vremea aceea, au ajuns intr-o tabara de vara impreuna. Tabara se tinea intr-un far dezafectat, undeva pe langa Bergen, in Norvegia.
Farul nu era facut din ciment sau caramamida, cum te-ai gandi, ci din pipe vechi, iesite la pensie, donate de marinari din toata lumea. Era un far fara pereche: un far care la fiecare adiere de vant imprastia arome exotice de tutun din toate colturile pamantului si fluiera ca un grup sanatos de marinari la vederea unei blonde. Era un far care spunea povesti fara incetare, o inventie complexa nascatoare de aventuri nemaiauzite pentru toti cei care stiau sa asculte.
De la acest far am cules si cele 3 povesti spuse in acest ep. A durat mult sa ni le amintim si sa le impartim cu voi dar odata cu orice poveste vine si o responsabilitate: povestile de la far umbla cu un blestem in coada. Un blestem asumabil si absolut rezonabil: fiecare creatura care aude povestea pana la capat e obligata sa transmita povestea in continuare la cel putin 6 persoane. (e foarte probabil ca blestemul acesta sa fie doar o legenda a taberei, scornita si perpetuata de minti tinere si naive, dar noi nu am dorit sa riscam). Cine nu raspandeste povestea sufera o soarta groaznica: nu mai poate intra in apa in viata lui si nu mai poate fluiera. Astfel, presupunem noi ca sfarseste ursuz si puturos, fara prieteni si fara tainica bucurie a fluieratului sub dus.
one two, build a crew.
three four, sail some more.
five six, pipes and sticks.
seven eight, sharks to hate.
nine ten, sail again!
duminică, 4 ianuarie 2015
De-a hotii si vardistii in Coreea de Sud si Hong Kong
"Memories of Murder" (2003)
Politistul "de capitala" si politistul "de provincie" fac echipa in incercarea de a depista un dus cu Zodiacu', inainte ca Fincher sa "puna pe tapet" povestea si cu rezultate emotional-disturbante mult mai zdruncinatoare.
"The Chaser" (2008)
Politistul "rau" si Psihopatu' "teribil, dom'le, teribil" se alearga prin toata urbea, pentru ca la final...dar ce final!?
"New World" (2013)
"Operatiunea Monstru", fara undite, da' cu un politist batran care mulineaza si-ntr-o parte si-n cealalta si cu o serie de filetari memorabile.
(Calin Lazea)
Bonus de la noi pentru voi:
2 x Johnnie To, "politiste" din HK, adica HiperKinetice si ultrastilizate!
Running out of time (1999)
Un joc fatal de-a soarecele si pisica in care un negociator de ostatici e atras intr-o cursa contra cronometru de un criminal sclipitor a carui ultima lovitura are miros de vendeta personala.
PTU (2003)
"Rondul de noapte", atmosferic excesiv si profesional abuziv, al unei trupe de "sectoristi" care scotocesc un cartier rau-famat si scarmana cativa motani cu 2 picioare in cautarea unui pistol pierdut/furat.
miercuri, 31 decembrie 2014
duminică, 28 decembrie 2014
Comedia balcanică
După o privire aruncată asupra titlului probabil începe să vi se deruleze în minte
filmul unei nunţi ţigăneşti aranjate, cu lăutari care cântă agăţaţi într-un
copac, cu împuşcături şi cu whisky contrafăcut. Ca într-o peliculă de Kusturica.
Sau poate o discuţie ce se vrea serioasă despre „ce a fost sau n-a
fost” în decembrie '89, în studioul unei televiziuni locale al cărei
cameraman uită periodic să ţină camera dreaptă. Ca într-un film de Porumboiu.
Sau poate absurdul unei parade gay prin centrul Belgradului ortodox-naţionalist, ca în Parada, despre care scriam nu demult.
Uneori macabru, alteori
absurd, uneori foarte negru, iar alteori doar gri, luând adesea în glumă
subiecte sobre precum moartea sau sărăcia, umorul balcanic are câteva trăsături
care cred că merită studiate cu atenţie. De aceea m-am bucurat să dau peste o
colecţie de eseuri pe tema asta. Comedia
balcanică e un volum coordonat de Marian Ţuţui, în care stau adunate lucrări
despre film prezentate la Divan Film Festival 2013 – eveniment care adună
anual, pe la sfârşitul lui august, la Port
Cultural Cetate, degustători de film şi artă culinară din toată zona
balcanilor şi nu numai.
Volumul pune cap
la cap multe analize interesante pe tema comediei româneşti, a celei din
spaţiul ex-yugoslav, bulgar, grec sau albanez. Comedii subversive la adresa
socialismului, a războiului, a naţionalismului sau a forţei manipulatoare a televizorului.
Unele titluri cinematografice sunt puţin cunoscute, mai ales pentru publicul
românesc, iar felul în care apar tratate îţi incită interesul şi curiozitatea.
Altele privesc nişte teme vechi dintr-o perspectivă nouă.
De exemplu, Angelo
Mitchievici vorbeşte despre tragicomedia balcanică şi relaţia ei cu istoria,
oprindu-se asupra câtorva filme din Noul Val românesc. A fost sau n-a fost, California
dreamin’ şi Amintiri din epoca de
aur prezintă, toate, situaţii în care „comicul nu oferă eliberare, (...) nu
evacuează tragicul, ci doar istoria cu majusculă”, lasând loc „micilor istorii
personale”.
Constantin
Pârvulescu explică dintr-o perspectivă inedită priza la public avută de seria de
comedii poliţiste BD (BD intră în acţiune, BD în alertă şi BD la munte şi la mare), în cazul recentelor
reluări televizate. Avându-i drept protagoniştii pe „escrocii simpatici” jucaţi
de Dem Rădulescu, Puiu Călinescu şi Jean Constantin, filmele din seria BD
permit publicului nu numai să arunce o privire nostalgică spre România anilor '70, ci
şi „să închidă un ochi la costurile morale şi existenţiale legate de viaţa în
socialism”. Agerimea prin care micii infractori din film reuşesesc să trişeze
sistemul printr-o succesiune de evenimente comice ajută publicul reluărilor să se
identifice cu imaginea de „supravieţuitor isteţ al socialismului”, ce face ca
trecutul să pară mai „confortabil” şi „mai puţin neliniştitor”.
Dana Duma discută
posibilitatea existenţei unor mari autori de comedii în cinematografia
românească, care să îşi lase o amprentă la fel de pregnantă ca Woody Allen sau Charlie
Chaplin. Ea se opreşte asupra cazurilor lui Jean Georgescu, Nae Caranfil şi
Corneliu Porumboiu, şi observă tendinţa lor de a acapara cât mai multe roluri
din spatele realizării filmului (regie, scenariu, joc actoricesc).
Mihai Fulger
încearcă o scurtă cartografiere a istoriei comediei româneşti, în care include
nu doar titlurile menţionate mai sus aici, ci şi alte producţii cu mare succes
la box-office, cum ar fi Nea Mărin
Miliardar sau Garcea şi oltenii.
Una dintre concluziile interesante ale analizei lui e că „din 2005 încoace,
comedia românească s-a dezvoltat şi s-a diversificat ca o reacţie şi o
alternativă la Noul Cinema Românesc, etichetat depreciativ de către adepţii
cinematografului comercial drept „minimalist” sau „mizerabilist””.
vineri, 26 decembrie 2014
Cele mai bune filme din 2014 (III) - adaugiri personale
Winter Sleep (Kis uykusu)
(regie: Nuri Bilge Ceylan)
Fara discutie, filmul cu cel mai bun si cerebral dialog (fara sa fie fortat) din 2014, asta pe langa multe alte calitati: scenariul mustind de intelepciune orientala si subiecte sociale mereu fierbinti, acting fara cusur, imaginea sihastra aproape nepamanteana a Anatoliei in iarna, umor fin adaugat de urmasul lui Nastratin Hogea. Un film lung cat o iarna din sufletul unui om inghetat, lung cat incapatanarea aparent logica a unui barbat (chiar generic luat) incapatanat. Un copac crescut fara graba, cu toate ramurile si ramurelele la locul lor si cu fructe perfect coapte in plina iarna. Dupa "Once Upon a Time in Anatolia", Winter Sleep ajunge sa fie filmul meu preferat din arta lui Nuri Bilge Ceylan.
The Drop
(regie: Michaël R. Roskam)
Un film asteptat de mine tot anul, un film recomandat de regizor (acelasi regizor ca si la memorabilul "Bullhead"), scenaristul Dennis Lehane (unul din cei mai creativi si interesanti scenaristi contemporani sub eticheta "film politist/drama/neonoir") si cameleonicul Tom Hardy (unul din putinii actori tineri care se fac una cu rolul si nu trag cu nesimtire rolul la stilul lor de a juca). Un film de noapte modest dar bun, o poveste domoala in aparenta dar cu tensiuni interioare gigantice si complexe gestionate cu o maiestrie de apreciat. Sa mai adaug ca ii are in roluri secundare pe James Gandolfini si Matthias Schoenaerts. Revelatie definitiva: Tom Hardy nu are nevoie de botnita. E extrem de periculos artistic si fara:)
'71
(regie: Yann Demange)
Jack O'Connell in rolul unui proaspat soldat britanic uitat in Belfastul incendiar al anului '71, un adevarat camp de lupta civil intre catolici si protestanti. Un film "de razboi civil" un pic altfel, fara povesti glorioase si stralucire, un film minimalist si intunecat, de supravietuire printre oameni manati de nebunie religioasa si sange. Jack O'Connell ne este ghid infricosat de moarte si involuntar. Jack O'Connell trebuie urmarit cu mare atentie in acest film cat si in afara lui. O poveste care te duce cu pulsul aproape de cel al unui iepure vanat de lupi!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)