vineri, 6 iulie 2012
Un autobuz a intrat în Teatru. Sau viceversa.
TEATRU MOBIL OPREŞTE LA TIMIŞOARA. ACUM!!!
Unora le place teatrul. Sau, mai precis, ideea de mers la teatru. Care a devenit un ritual monden, în cîţiva paşi: 1. te afişezi pe Corso asortat cu fularul /eşarfa de duminică, frezat-parfumat-apretat, 2. intri cu emoţie de bacalaureat în clădirea-mamut din centru (o ştiţi, aia cu balconul din 89), 3. ocupi o lojă în care te manifeşti plenar (la telefon) ca să te vadă/audă lumea (că oricum de-aia ai venit) 4. apoi aştepţi să ţi se presteze serviciul pentru care ai achiziţionat bilet, 5. rîzi zgomotos de toţi banii (dacă scrie pe afiş că e comedie) sau caşti la fel de zgomotos dacă e prea "existenţială" ("pff! ce ţapă! am crezut că e cu Mălăiele"), 6. la sfîrşit musai aplauzi, pentru că aşa e frumos, chiar dacă n-ai înţeles nimic, 7a. aplauzi cu atît mai tare cu cît numele actorilor sunt mai sonore, care ţi-au făcut un hatîr şi au venit pe un "meleon" biletul, 7b. uneori, cu cît e piesa mai proastă cu atît ovaţiile-în-picioare ţin inexplicabil mai mult, pentru că publicul timişorean e civilizat şi fin, nu-i aşa? Şi snob, aş adăuga.
Poate am exagerat puţin (sunt convins că sunt şi destui spectatori sinceri). Cert e că mie-mi vine tot mai greu să mă apropii de teatrul instituţionalizat. Am ajuns să consumăm teatru, aşa cum consumăm, de pildă, sushi. Nu prea ştim cu ce se mănîncă, dar e de bon-ton. Nu ne place neapărat, dar dacă ni-l permitem...
Slavă zeiţei Thalia, care ne-a trimis zilele astea şi altfel de teatru. Un teatru care te ia pe sus. Care te mişcă. Literalmente. Un autobuz alimentat de Grolsch opreşte în staţiile din centrul Timişoarei. Podeaua autobuzului se transformă în scenă mobilă. Nu are controlor, dar nici sufleur. Între 5 şi 8 iulie vor fi mici spectacole pentru fiecare staţie. "Mici alambicuri dramatice" extrase din “Asta-i tinereţea noastra” de Kenneth Lornegan. Orarul şi traseul precis al vehiculului teatral e aici. Nu-i cunosc pe toţi actorii din distribuţie, dar ştiu că vreau să-l revăd pe Paul Ipate (Hîrtia va fi albastră, California Dreamin, Portertul Luptătorului la Tinereţe, Visul lui Adalbert etc)
Unora s-ar putea să li se pară un experiment "hipsteresc", însă genul ăsta de teatru e mai aproape de teatrul din Grecia Antică, de teatrul din timpul încă "tînărului" Will sau de "commedia dell'arte". Pentru că e un TEATRU CARE IESE ÎN STRADĂ. Care îndrăzneşte. În teatrul mobil eşti la cîţiva centimetri de actori. Deci nici tu, nici actorii nu puteţi mima emoţia. E un teatru care nu are alte bariere decît semaforul şi...spectatorul (adică deschiderea lui). Se zice că după femei şi după tramvai nu trebuie să fugi niciodată. Eu voi fugi după autobuzul "experimentaliştilor". Vedeţi, într-un fel, şi eu sunt snob.
PS. Autobuzul circulă fără bilete RATT sau de alt fel (dar puteţi rezerva scaun AICI).
Unora le place teatrul. Sau, mai precis, ideea de mers la teatru. Care a devenit un ritual monden, în cîţiva paşi: 1. te afişezi pe Corso asortat cu fularul /eşarfa de duminică, frezat-parfumat-apretat, 2. intri cu emoţie de bacalaureat în clădirea-mamut din centru (o ştiţi, aia cu balconul din 89), 3. ocupi o lojă în care te manifeşti plenar (la telefon) ca să te vadă/audă lumea (că oricum de-aia ai venit) 4. apoi aştepţi să ţi se presteze serviciul pentru care ai achiziţionat bilet, 5. rîzi zgomotos de toţi banii (dacă scrie pe afiş că e comedie) sau caşti la fel de zgomotos dacă e prea "existenţială" ("pff! ce ţapă! am crezut că e cu Mălăiele"), 6. la sfîrşit musai aplauzi, pentru că aşa e frumos, chiar dacă n-ai înţeles nimic, 7a. aplauzi cu atît mai tare cu cît numele actorilor sunt mai sonore, care ţi-au făcut un hatîr şi au venit pe un "meleon" biletul, 7b. uneori, cu cît e piesa mai proastă cu atît ovaţiile-în-picioare ţin inexplicabil mai mult, pentru că publicul timişorean e civilizat şi fin, nu-i aşa? Şi snob, aş adăuga.
Poate am exagerat puţin (sunt convins că sunt şi destui spectatori sinceri). Cert e că mie-mi vine tot mai greu să mă apropii de teatrul instituţionalizat. Am ajuns să consumăm teatru, aşa cum consumăm, de pildă, sushi. Nu prea ştim cu ce se mănîncă, dar e de bon-ton. Nu ne place neapărat, dar dacă ni-l permitem...
Slavă zeiţei Thalia, care ne-a trimis zilele astea şi altfel de teatru. Un teatru care te ia pe sus. Care te mişcă. Literalmente. Un autobuz alimentat de Grolsch opreşte în staţiile din centrul Timişoarei. Podeaua autobuzului se transformă în scenă mobilă. Nu are controlor, dar nici sufleur. Între 5 şi 8 iulie vor fi mici spectacole pentru fiecare staţie. "Mici alambicuri dramatice" extrase din “Asta-i tinereţea noastra” de Kenneth Lornegan. Orarul şi traseul precis al vehiculului teatral e aici. Nu-i cunosc pe toţi actorii din distribuţie, dar ştiu că vreau să-l revăd pe Paul Ipate (Hîrtia va fi albastră, California Dreamin, Portertul Luptătorului la Tinereţe, Visul lui Adalbert etc)
Unora s-ar putea să li se pară un experiment "hipsteresc", însă genul ăsta de teatru e mai aproape de teatrul din Grecia Antică, de teatrul din timpul încă "tînărului" Will sau de "commedia dell'arte". Pentru că e un TEATRU CARE IESE ÎN STRADĂ. Care îndrăzneşte. În teatrul mobil eşti la cîţiva centimetri de actori. Deci nici tu, nici actorii nu puteţi mima emoţia. E un teatru care nu are alte bariere decît semaforul şi...spectatorul (adică deschiderea lui). Se zice că după femei şi după tramvai nu trebuie să fugi niciodată. Eu voi fugi după autobuzul "experimentaliştilor". Vedeţi, într-un fel, şi eu sunt snob.
PS. Autobuzul circulă fără bilete RATT sau de alt fel (dar puteţi rezerva scaun AICI).
Plesh Goes to Hollywood IV
GUEST POST DE CRISTIAN PLESH
Nu am mai scris nimic despre aventurile mele de ceva vreme. In mare pentru ca prea multe nu s-au intamplat. Am ajuns in Los Angeles si m-am ocupat cu alte lucruri ce nu tin de film. Oricum am terminat cu aceste diversiuni si am inceput sa o iau, din nou, de la zero. Problema este ca daca lipsesti mult timp din LA lumea incepe sa uite de tine (in caz ca nu ai deja un renume mondial). Lucru de fapt normal pentru ca daca arunci o piatra pe geam cu siguranta o sa lovesti o persoana care vrea sa lucreze in film. Toate progresele care le-am facut anul trecut in cele trei luni cat am fost aici au trebuit luate de la zero. Dar asta e, nu-i problema.
Asa ca m-am regasit lucrand la un video clip mexican... Stupid, dar filmarea a fost haioasa. Pentru proiectul de lungmetraj am inceput sa scriu o a doua poveste concomitent cu ideea initiala pe care o aveam. Ideea initiala o scrie Victor Dragomir (scenarist si la The Crossing, n.n.) asa ca eu pot sa o scriu pe cea noua atunci cand nu sunt la filmari. Visul maret este ca in August sa ma prezint cu ambele idei la impresari si manageri, sa vad daca este careva interesat. De ce la ei? Studiourile si producatori seriosi, in general, nu accepta scenarii daca nu vin de la impresari. Asta pentru a evita sa fie dati in judecata daca un film are elemente similare cu un scenariu respins. Si la cate scenarii se depun sunt sanse mari ca acest lucru sa se intample. Insusi scenaristul Terry Rossio (Pirates of the Caribbean), pe vremea cand meseria lui era citirea scenariilor, a spus ca a citit trei scenarii, trimise din diverse parti ale Statelor Unite, care aveau o scena ce se intampla intr-un loc similar. Totusi se accepta si scenarii fara impresari, daca ai putin noroc, dar m-am gandit asa: daca nu reusesc sa ademenesc pe vreunul cu povestea atunci sansele sunt la fel de mici, ba chiar mai mici, sa ademenesc studioul.
Intre timp vad un anunt pentru un film studentesc de la American Film Institute (AFI... cam cea mai serioasa scoala de film din SUA) care cauta ajutor pentru o filmare. Am aplicat... Recunosc ca nu am tratat aplicatia intr-un mod extrem de serios. Ce naiba, e film studentesc nu? Eh... pe scurt, m-au luat. Dar am aflat ca au fost 300 de aplicatii... Raspunsul meu a fost "I should have sent you a proper cover letter!". M-au luat din cauza selectiei scurtului The Crossing la Angelus Student Film Festival. Se pare ca cei de la AFI iau foarte in serios acest festival si sa ajungi finalist acolo inseamna ca te deosebesti de majoritatea competitiei. Intr-un fel ii inteleg, festivalul a avut acum doi ani pe God of Love si anul trecut pe Raju ca si premianti. Ambele filme au fost, dupa, nominalizate la Oscar (si evident God of Love a castigat).
Si asa voi incepe filmarile Sambata. Astazi am fost la intalnirea cu echipa. Asa un producator romantic nu am intalnit niciodata. Daca ar fi toti producatori asa regizorii ar fi in al noualea cer. Tipul a stat si ne-a descifrat spicul in douazeci (nu patru) si ne-a povestit ce inseamna povestea pentru el si cum trebuie privita... timp de o ora... pentru un film de 5 minute.
Ah da, si actorii din scurt o sa fie, printre altii, Bonnie Bedelia (Die Hard 1 si 2) si Liam Aiken (Road to Perdition, Lemony Snickets).
joi, 5 iulie 2012
Un mamut la Grădina de Vară
Aseară a fost multă lume la Festivalul Filmului de Umor, ca în zilele bune ale Grădinei de Vară de la Capitol. Un mic pont pentru deseară: mergeţi mai devreme să ocupaţi loc mai în faţă (cu vizibilitate mai bună). Deşi, pe mamutul de Depardieu cred că-l puteţi ochi şi de la un kilometru distanţă. E mare, dom'le!
miercuri, 4 iulie 2012
Deneuve şi Depardieu la Grădina de Vară
Astă-seară se rîde la Grădina de vară (ora 22.00). Festivalul Filmului de Umor începe cu Potiche (de Francois Ozon, 2011), după un aperitiv de Leo Verrier (Dripped). A propos, pe tînărul realizator puteţi să-l întîlniţi în persoană la librăria Cartea de Nisip, la ora 19 (proiecţii şi dezbateri pe tema scurtmetrajelor).
interesant de (re)văzut cuplul Deneuve+Depardieu, odată tineri şi frumoşi...
astăzi, aproape dubli
marți, 3 iulie 2012
What to Expect When You're Expecting
rating: Brainwash
M-am trezit
săptămâna trecută la cinemaul din mall în faţa unui şir de afişe cam la fel de
insipid ca oferta de junk-food de la Mac. Am stat, am studiat, poate-poate îmi
face cu ochiul ceva. Nu mă omor după thriller-uri, horror-uri şi SF-uri (scuze
în gând către restul colegilor de blog), deci chestii gen Prometheus, Piranha
sau Chernobyl Diaries nu îmi produc niciun frison. Iar Madagascar 3 am văzut
deja şi la The Dictator am hotărât să nu merg după ce am citit cronica lui
Lucian. Aşa că inevitabilul s-a produs – am intrat la Pregăteşte-te că vine (What
to Expect When You’re Expecting).
Titlul cam zice
totul de unul singur. Filmul e despre cinci cupluri americane care se pregătesc
să aibă un copil. Cele zece personaje (da, 10!) în discuţie acoperă o arie
largă de preferinţe. De la tipul și tipa de 20 de ani care „rămân gravizi” după
prima întâlnire, la cei peste 35 care se decid să adopte un copil din Africa
după ani de încercări eşuate. Ce-i drept, lipseşte cuplul gay, însă în rest sunt toate tipurile prezente. Şi adevărul e că trebuie să fii foarte atent ca
să ţii minte toate cele 10 personaje, plus pe cele secundare care gravitează în jurul lor. Eu am încercat să fiu şi m-au distrat stereotipurile
folosite. Deci uite lista de cupluri:
#1 El şi ea sunt
staruri de reality show, proaspăt câştigători ai unui concurs gen Dansez pentru
tine. Ea află că e însărcinată când vomită (live) în cupa oferită drept premiu. (Aplauze! Reflectoare!.. Oops!) Cameron Diaz joacă rolul ”femeii de succes în carieră” – capricioasă, impulsivă, egoistă, cu aere veșnice de șefă ş.a.
#2 Cuplul care nu poate face copii şi adoptă unul din Africa. Jennifer Lopez se ocupă cu fotografiatul bebeluşilor, dar nu poate avea unul al ei. Ea e ”tipa sterilă, de vârstă mijlocie”, cu care se identifică o halcă tot mai groasă din audiența feminină americană, din câte citesc.
#3 El + ea, amândoi de vreo de 19-20 de ani, îşi încheie prima întâlnire îmbrăţişaţi fierbinte pe capota unei maşini. În cadrul următor, ea apare cu un test de sarcină. ”Tinereii fără minte” sunt pedepsiți fără milă de scenarist. Nu vă zic cum, că sunt destule spoiler-e în postarea asta oricum, dar o pățesc cu vârf și îndesat, vă asigur.
#4 Isterica + dentistul docil, care încearcă să aibă copii de nu ştiu când, şi reuşesc tocmai când nu mai aveau nicio speranţă. Adică ”nevasta-șefă și soțul pămpălău”.
#5 Sexagenarul un pic alcoolic (Dennis Quaid), dar foarte bogat, ex-campion la curse de maşini + un supermodel de vreo 20 de ani, cu picioare interminabile. Familia Trump în toată regula.
Toţi cu danturi
perfecte, toţi uşor isterizaţi de perspectiva de a avea copii. Dacă reuşeşti să
te descurci prin jungla de personaje şi să urmăreşti ce i se întâmplă fiecărui
cuplu, filmul devine entertaining. Multe glume reuşite, dar şi destul de
previzibile, de duzină. Adică da, cele de clasa a 2-a, cu pârțuri, râgâituri și schimonoseli. Chris Rock, ca de obicei, piperează fain scenariul,
deşi într-un rol mic aici. Filmul e OK de văzut într-o duminică în care te
plictiseşti, cu o vadră de popcorn la îndemână. Sau pur şi simplu dacă vrei să
te tratezi emoţional după ce ai văzut We Need to Talk About Kevin :). Acolo găseşti toate motivele pentru care nu vrei să ai un copil, aici le găseşti exact pe cele contrarii.
luni, 2 iulie 2012
Trailerul zilei: Hotel Transylvania
Iaca, suntem si noi pe harta cinematografului de consum. Macar cu numele (geografic). Hotel Transylvania va ajunge si in cinematografele din...Transilvania. Cu vampiri (previzibil), care vorbesc engleza cu accent romanesc (foarte previzibil) dar ceva mai bine ca Nea Nelu, intr-un castel care seamana cu Branul (super previzibil) si cu Adam Sandler (Dracula) intr-un gen de rol care aduce a Despicable Me. Funfact: Regizorul Gennadiy Tartakovsky, mai cunoscut poate pentru creatiile sale de la Cartoon Network, Dexter's Laboratory si Samurai Jack si care, iata, debuteaza acum in lungmetraj, este anuntat sa regizeze si Popeye 3D.
duminică, 1 iulie 2012
Fa un film intr-un week-end (sau 48 Hour Film Project)
IN ATENTIA TUTUROR PRIETENILOR CARE VOR SA FACA SCURTMETRAJ
Ce ziceti de un week-end racoritor la Brasov? Vorbesc acum pentru oamenii de la campie care se parjolesc intre betoane ca micii uitati pe gratar si ar da orice sa inspire aer de munte. Si pentru cei care se simt inspirati sa faca un scurtmetraj, indiferent de unde vin. Apoi, unde mai faci 5000 $ in numai 48 de ore?
Organizat in aprox 100 de orase din lume (si de un an si la Brasov), 48 HFP este "o competitie de creatie de film, contracronometru, care stimuleaza creativitatea, munca in echipa si ii provoaca pe participanti sa dezvolte o productie originala intr-un timp scurt". Adica, ma repet, 48 de ore.
Pe scurt, fiecare echipa inscrisa primeste urmatoarele elemente: o replica, un personaj, o piesa de recuzita, un gen cinematografic si cele 48 de ore pentru a face un scurt de maxim 8 minute. Dupa 2 zile de concurs, se dau laurii, dolarii si se proiecteaza toate operele. Mai aveti 10 zile sa va inscrieti (pana in 10 iulie). Io zic ca-i cel mai bun pretext sa scapati de canicula, sa invatati ceva despre facerea de cinema si despre...voi insiva. Vedeti cum a fost anul trecut AICI si AICI. Mai jos, un teaser.
Ce ziceti de un week-end racoritor la Brasov? Vorbesc acum pentru oamenii de la campie care se parjolesc intre betoane ca micii uitati pe gratar si ar da orice sa inspire aer de munte. Si pentru cei care se simt inspirati sa faca un scurtmetraj, indiferent de unde vin. Apoi, unde mai faci 5000 $ in numai 48 de ore?
Organizat in aprox 100 de orase din lume (si de un an si la Brasov), 48 HFP este "o competitie de creatie de film, contracronometru, care stimuleaza creativitatea, munca in echipa si ii provoaca pe participanti sa dezvolte o productie originala intr-un timp scurt". Adica, ma repet, 48 de ore.
Pe scurt, fiecare echipa inscrisa primeste urmatoarele elemente: o replica, un personaj, o piesa de recuzita, un gen cinematografic si cele 48 de ore pentru a face un scurt de maxim 8 minute. Dupa 2 zile de concurs, se dau laurii, dolarii si se proiecteaza toate operele. Mai aveti 10 zile sa va inscrieti (pana in 10 iulie). Io zic ca-i cel mai bun pretext sa scapati de canicula, sa invatati ceva despre facerea de cinema si despre...voi insiva. Vedeti cum a fost anul trecut AICI si AICI. Mai jos, un teaser.
'Ceauşescu ar fi interzis acest film'
Din fericire, Timisoara a avut ceva de spus in privinta asta. Zilele astea la cinema Timis putem vedea debutul in lung-metraj al lui Gabriel Achim, Visul lui Adalbert, o comedie neagra bazata pe o intamplare reala dintr-o uzina comunista din anii '80. In distributie ii gasim pe Gabriel Spahiu, Doru Ana, Ozana Oancea, Anca Androne, Mimi Brănescu, Alina Berzunteanu. Filmul ruleaza teoretic pana miercuri de la orele 16, 18 si 20. A venit mai greu la noi dar, stiti cum e, un film bun vine atunci cand e nevoie de el, ca sa-l parafrazez pe unul din personaje. Ramane sa judecam pe banul nostru.
sâmbătă, 30 iunie 2012
Polisse (2011)
rating: Colectabil
Premiul juriului la Cannes 2011 e un minutios raport de activitate al Brigazii Juvenile din cadrul Politiei Pariziene construit sub forma unei dramatizari colorate de catre regizoarea-coscenarista Maiwenn dupa o munca de documentare in cadrul acelei brigazi. Asa cum te avertizeaza de la inceput, Polisse e inspirat din cazurile delicate pe care politistii de la ‘protectia minorilor’ le-au intalnit in perioada in care Maiwenn era alaturi de ei. Faptul ca regizoarea a ales filmul in locul unui reportaj schimba si tonul general al naratiunii, facand-o ceva mai dinamica, mai pe muchie de cutit, haotica si, evident, mai personala. Regizoarea alege chiar sa se includa direct in actiune - nu stiu cat de inspirat - sub forma unui fotograf trimis de la centru pentru a captura o imagine realiste a muncii intregii echipe.
Cazurile care se ivesc in film sunt din cele mai diverse si mai bolnave. Majoritatea au de-a face cu abuzuri de natura sexuala asupra unor copii mult sub varsta pubertatii iar faptul ca ti se spune din start ca toate astea nu sunt fabulatii te incranceneaza. Intr-un moment o fetita ii spune mamei sale ca ‘tatal o iubeste prea mult’ iar intr-altul o mama nu pricepe cum metoda ei de linistire a pruncului masandu-i cuculetul reprezinta in realitate un viol. Ai loc in primul rand la o razie intr-o tabara de tigani romani pentru recuperarea copiilor trimisi la cersit iar apoi participi la o urmarire contra-cronometru pentru gasirea unui bebelus rapit de mama sa proaspat eliberata de tacaniti. Te straduiesti sa pricepi ce-i in mintea unei pustoaice dispusa sa presteze un oral pentru a-si recupera smartphone-ul sau in inima unei mama imigrante nevoite sa-si abandoneze copilul.
Urgentele se succed si se intretaie intr-un ritm ametitor iar asta se rasfrange asupra ansamblului de politisti din brigada. Nu exista un personaj central - afara poate de personajul colectiv, excelent asamblat de Maiwenn. Femei si barbati de rase si religii diferite formeaza un grup omogen de 9-10 temperamente, seturi de principii si manunchiuri de probleme din cele mai diverse. Se acorda insa destul timp pentru a lua act si de vietile lor private ceea ce ofera o intelegere mai buna deciziilor luate apoi in cadrul profesional. Observi astfel ca oricat s-ar stradui sa nu ia lucrurile personal, uneori autocontrolul nu e de ajuns.
Atuurile filmului sunt, in mod evident, ansamblul actoricesc excelent ghidat si montajul dinamic al scenelor. Sunt atat de multe personaje si atat de multe evenimente care se succed si intrepatrund incat era foart usor sa iasa un ghiveci incoerent. Si, totusi, narativitatea nu pierde nimic din logica iar singurul lucru care ramane obscur e ce se-ntampla cu victimele si agresorii dupa ce sunt procesati. Dar, in realitate, asta nu mai tine de competenta politiei. Un film destul de puternic si de realist dar care, din pacate, nu schimba nimic.
Trailer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)