vineri, 2 iulie 2010
Mergem la Shrek?
Dat fiind ca n-am mai fost de multisor la un film in masa propun ca duminica seara sa ne radem in 3D cu ultimul Shrek. Eu am rezervat cateva (20 mai exact) locuri pentru ora 22:15 si as vrea sa stiu cine vine la spectacol. Sa ne relaxam putin inainte de noua saptamana.
Ps: e avampremiera, asa ca mai devreme nu era decat cel dublat in limba romana dar fara vocile lui Eddie Murphy sau Banderas n-are sens filmul.
Triumful Cinematografului
E clar. Nu se mai aude nimic de zumzaitul vuvuzelelor. Dar va place cum se vede Cupa Mondiala, nu-i asa? Si nu ma refer la transmisiunile in HD sau 3D. Ma refer la noua estetica a spectacolului sportiv: vedem meciul din toate unghiurile ca in Matrix, din cer sau din interiorul portii (de „la paianjen”); vedem prim-planuri cu zeii stadionului - noile staruri; vedem la relanti cum i se umfla jugulara sportivului in actiune. Nu mai exista timpi morti. S-au suprimat prin montajul dramatic si ritmat al reluarilor (aici un antrenor isi smulge parul, aici ride un spectator). Totul e facut sa ne emotioneze si sa spectacularizeze, chiar si acolo unde nu e nimic spectaculos.
„Tehnologia tine pasul cu fotbalul” spunea unul din comentatorii meciului SUA – Ghana. „Ma astept ca la urmatorul Campionat sa bage o camera in minge”. De fapt, ceea ce vedem astazi pe „toate ecranele lumii” nu e triumful tehnologiei. Este triumful tehnicii cinematografice si a spiritului sau.
Ii las pe Gilles Lipovetsky si Jean Serroy sa va explice cum vine asta: "Cu televiziunea hipermoderna, realul sportiv se metamorfozeaza in show superlativ, in film de mare spectacol, globalizat. Televiziunea, magia transmisiunii in direct, sportul, toate au facut ca cinematograful sa-si piarda exclusivitatea si pozitia predominanta. Dar acest regres e sinonim si cu incoronarea sa, intr-atat i-a imprumutat show-ului sportiv tehnicile sale de luat vederi, estetica-soc si emotionala, spiritul sau de starizare si scenarizare totala” (Ecranul Global, Polirom, 2008)
Curat scenarizare. Au fost cateva meciuri cu "scenariu" scris parca la Hollywood: cu rasturnari de situatie, cu goluri in ultimul minut, cu cei slabi infrangandu-i pe favoriti (si intotdeauna telespectatorii dezinteresati vor tine cu "the underdog"). Zilele trecute, pe burtiera stirilor sportive de la ProTv trona titlul: Meci de Oscar (despre Paraguay-Japonia). Semn ca toata lumea s-a prins ca "spiritul cinematografic se amesteca in televiziune" ( e de-ajuns sa vedeti trailerul asta).
"Acum intreaga informatie se construieste in vederea divertismentului si a mobilizarii afective a publicului. Jurnale televizate, punerea in scena a stirilor, reportaje: media TV isi organizeaza tot mai mult programele ca o punere in film generalizata (sublinierea autorilor) centrata pe uman si pe intim, pe emotie si pe compasiune. Daca videofilia detronat cinefilia, aceasta a fost in beneficiul cautarii emotiei-cinema pe toate celelalte ecrane".
Cei doi cercetatori francezi concluzioneaza: "Cinematograful nu e in regresie: adevarul este ca el a fagocitat mai mult sau mai putin toate imaginile, el remodeleaza gusturile si practicile inspre tot mai multe efecete-soc si de mare spectacol. S-a nascut o cinemanie care, prin intermediul televiziunii si dincolo de ea, prin intermediul celorlalte ecrane, inaugureaza atat un nou stil, cat si un nou fel de a privi: cineviziunea. Visul nu mai e asteptat doar in fictiunea cinematografica, ci intr-un real audiovizual, filmat si scenarizat. Dupa ce am visat alte lumi, vrem visul si senzatiile pe toate ecranele lumii (sublinierea mea)".
joi, 1 iulie 2010
The A-Team (2010)
Specialisti in ridicol
rating: Brainwash
Ca pustan eram printre cei mai vrednici urmaritori ai serialelor A-Team si MacGyver astfel cand am auzit de tranzitia spre marele ecran a ‘echipei de elita’ aproape c-am strigat ca un Smeagol ingrozit: “You’ll ruin it!!” Dupa ce am urmarit asnoapte filmul lui Joe Carnahan - The A-Team - m-am mai linistit. Nu e rau deloc dar nici mai bun ci doar mai mare si mai tare, o versiune upgraduita la nivelul in care se fac filmele de actiune big-budget. Primesti exact ce platesti: divertisment vizual ticsit de explozii, cascadorii, alergari frenetice (fratii Scott sunt producatori executivi), invariabila relatie cu scantei dintre Face (Bradley Cooper) si o ea (Jessica Biel), mult haos presarat cu aproape la fel de mult umor (aparent involuntar) si un joc actoricesc foarte bun din partea lui Liam Neeson in rolul colonelului Hannibal Smith.
A-Team incepe “undeva in Mexic”. Chiar asa scrie. Acolo Hannibal e cam torturat de niste mexicani si dat potol unor draguti de rottweileri pe care reuseste sa .. nu-i impuste ci doar sa-i incatuseze(!) dovedind din startul filmului esenta unui membru A-team: e mai periculos cand e inarmat doar cu acul percutor al unei arme decat daca ar poseda intreaga arma. Filmu continua “altundeva in Mexic” unde Faţosul (Face) e la randul sau gata sa plece cu ingerii dupa ce un colonel rebel l-a prins incercand sa-i... salveze iubita. Cu ajutorul lui B. A. Barracus (Quinton Jackson) pe care-l intalnise evident, tot in Mexic, Smith il salveaza pe Face si apoi il angajeaza pe tacanitul Murdock (nebun cu acte) sa-i zboare cu “elicopterul armatei salvarii” peste granita. De aici incolo restul e istorie... 8 ani de istorie mai precis, ani in care A-team a devenit un comando respectabil folosit in cele mai debile 80 de misiuni si aflati in prezent in Irak pentru a 81-a.
In Irak cei patru isi baga nasul in oferta CIA, ceva extrem de riscant, stiti voi, blackops under the radar full deniability si se cam ard, ajungand in puscarie nevinovati. Si cam de aici incepe filmul propriu-zis, A-team trebuind sa-si curete reputatia si sa-i gaseasca pe adevaratii vinovati. Toate astea insa sub privirea capitanului Sosa (Biel) care pe langa contrele cu fostu’ - adica Face - mai are si un dinte impotriva lor ca i-au stricat operatiunea in Irak. Astea fiind zise nu trebuie sa va asteptati la prea multe de la film in afara de fun, foc si fum. Tradari, twisturi, planuri ridicole care functioneaza, cascadorii imposibile fara CGI, neuitatele gag-uri cu B.A. Barracus si tepele trase de colegi pentru a-i invinge frica de zbor. Cred ca una din cele mai bestiale scene e cand echipa aflata intr-un tanc A1M1 in cadere libera dintr-un avion foloseste tunul “ca sa zboare cu el”, de fapt sa carmeasca. E epic, ca sa nu mai vb ca B.A. e treaz in tanc.
Sunt insa si regrete din partea mea iar astea se leaga de putinul rol avut de Murrdock, cu toate ca momentele sale au fost hilare, de inlocuitorul lui Mr T care nu mi s-a parut defel amenintator, de lipsa van-ului emblematic (care apare doar la inceput pana sa fie distrus din greseala de Murrdock) si de aspectul general cam prea neserios al filmului, in ciuda prezentei mai mult decat suficiente a doua ingrediente serioase: sexul si violenta. Dar macar sunt onesti: “They are the best, and they specialize in the ridiculous.” Apoi CGI-ul n-a parut mai deloc convingator, puteai foarte usor sa-l elimini mental din locurile unde-si facea simtita prezenta si sa-ti strici vizionarea. Iar pe final efectele au fost atat de neverosimile ca-ti insultau inteligenta, ca intr-un B-movie. Totusi ‘artificiile’ au explodat, adrenalina a existat in unele momente, story-ul a captivat chiar daca retrospectiv povestea nu e foarte ingenioasa si cel putin un personaj, col. Smith, parca s-a reinventat. Zic sa-l vedeti singuri ca nu-i asa rau cat ma asteptam. E chiar amuzant.
Air(ic)
Eric* iubeste filmul. Eric iubeste natura. Eric iubeste Timisoara. A facut ce a facut si a imbinat toate aceste pasiuni intr-un frumos vis de vara. Trei seri de cinema in aer liber, dedicate maestrului comic Jacques Tati (actor si regizor).
Asta seara se proiecteaza Les Vacances de Monsieur Hulot (Vacantele Domnului Hulot, 1953) la gradina de vara de la Capitol. Foarte apreciata de critici, comedia a fost rasplatita si cu un premiu Oscar. Influenta sa dureaza pana in zilele noastre, cel mai recent exemplu fiind Mr. Bean's Holiday. Fimul e subtitrat in engleza. Liber la cinema!
*Eric Baude este directorul Centrului Cultural Francez Timisoara. Tot astazi, ca o coincidenta, baiatul unor buni prieteni a luat prima gura de aer. Il cheama Eric.miercuri, 30 iunie 2010
Trailerul zilei: Paranormal Activity 2
Si un teaser proaspat la continuarea hit-ului din 2009, Paranormal Activity, pe care Paramount se grabesc sa-l lanseze in toamna frecandu-si mainile la gandul incasarilor virtuale (primul s-a dovedit o adevarata mina de aur strangand peste 100 de milioane doar in State). Anyway, ca sa nu mai vorbim doar de bani, reteta lui Oren Peli a fost destul de ingenioasa si n-as fi crezut ca un film care in mare consta doar in a urmari un cuplu dormind se poate transforma intr-un horror onest. Ramane de vazut ce s-a pastrat din reteta si ce ingrediente noi au fost adaugate de Tod Williams, noul regizor.
Trailerul zilei: Harry Potter 7
Primul 'oficial full of awesomeness' trailer la ultimul Potter si-a facut aparitia si arata promitator de captivant pentru deznodamantul acestui epic fantasy cu vrajitori abia trecuti de pubertate. Desfasurarea plotului in doua filme distincte ne asigura ca adaptarea cartii nu va suferi de gauri mari iar trecerea la 3D ma face sa cred ca vom avea niste recorduri noi la box office. Avatar s-ar putea sa nu mai domine mult, intrucat ultimul episod din saga lui HP, impartit strategic in 2 parti, are din start asigurate minim 2 miliarde $ incasari.
marți, 29 iunie 2010
Codruţ Kegheş, faţa serioasă a lui Dezbrăcatu
photo: phonopia
Codrut Keghes se “dezbraca” cu usurinta de Dezbracatu. Pentru ca “Dezbracatu nu-l suporta pe Codrut. Codrut e serios si inchis”. In apararea sa, invoca o cugetare de-a lui Dem Radulescu: “Ce face un comic cand e serios? Se odihneste”. Tocmai asta vroia sa faca actorul Codrut Keghes, creatorul lui Catalin Dezbracatu, atunci cand l-am sunat: era in prima lui zi de vacanta, dupa un sezon epuizant de Cronica Circotasilor.
“Codrut e satul de Dezbracatu. De trei zile nu-si mai vorbesc. S-au luat de la bautura, nu stiu, sunt certati". Mai degraba era satul de munca decat de Dezbracatu, pentru ca de-a lungul discutiei noastre “mi l-a dat” si pe Dezbracatu la telefon de cateva ori. Codrut schimba suspect de usor pe “modul Dezbracatu”. E ca si cum ar avea un comutator, pe care il apasa in permanenta, ca un copil neastimparat.
Filmele Pustiului Dezbracatu
Sa nu va imaginati ca in copilarie a fost cuminte. A taiat tevile cu freon de la frigider si a bagat doua fire in priza ca sa faca patinoar acasa, asa cum a vazut in Tom si Jerry. Sunt desenele animate pe care i le va arata si lui Stefan, baiatul sau de un anisor, pentru ca nu sunt “cu crime, cu violuri”.
Eroul numarul 1 al copilariei sale a fost Omul din Atlantis (serial din 1977). Stătea ore întregi în cadă şi mînca alge din acvariu în speranţa că o să-i crească branhii ca omului-amfibie (interpretat de Patrick Duffy, Bobby din Dallas). De atunci are ochii roşii si privirea de betiv, glumeşte cîrcotaşul.În adolescenţă i-a placut mult Undeva, Cîndva (1980, cu Christopher Reeve) – l-a văzut de vreo 14-15 ori. Pe urmă As good as it gets cu Jack Nicholson şi, mai nou, un reality-show: Totuşi, unde e Osama Bin Laden?.
Codruţ recunoaşte că nu mai are stare să vadă un film pînă la capăt. El nu e ca Pustiu (Marian Stanciu, cameramanul aflat pe urmele lui Dezbracatu), care poate sa vada 6 filme intr-o zi. Pe Codrut il ia somnul.
Dezbracatu fura
L-am intrebat unde isi gaseste inspiratie pentru personajul Dezbracatu, daca nu in filme. Mai ales cand lumea zice ca are ochii lui Stallone sau mimica lui Mr. Bean. Prietenul sau, regretatul Toni Tecuceanu ii spunea ca seamana cu Toma Caragiu. Codrut trece pe modul Dezbracatu si imi raspunde: “Stallone e deja disperat ca il striga lumea pe strada Dezbracatu si Mr. Bean turbeaza in Londra la el, din acelasi motiv”. Revine Codrut-cel-serios care se simte mai apropiat de maestrul Toma “ca si atitudine, ca si fel de a pune problema”.
Codrut traieste, se hraneste si se inspira din interactiunea cu ceilalti. “Lumea, oamenii cu care mă întîlnesc, toţi sunt personaje. De la fiecare ai ceva de furat”. Dezbrăcatu fură, dar dă ceva înapoi. E ca un schimb de energie, asa defineste Codrut momentul său de la Cronică. “Dacă mergi pe stradă, stai la o coada, comentezi şi îi faci pe oameni sa rîdă, te încarci şi tu de la ei. E o chestie de reciprocitate.”
Magicul Codrut zboara
La prima vedere ai putea zice ca Dezbracatu e un clovn. Dar ceea ce face el seamana mai degraba cu un numar de magie (nu degeaba e prezentat ca “magicul Codrut Keghes” de catre Serban Huidu). Nu e la indemana oricui sa agate oameni pe strada, sa faca misto de ei si apoi sa scape nevatamat. Daramite sa fie si iubit pentru asta. Cei mai multi chiar isi doresc sa se numere printre “victimele” sale, sa ii faca jocul. Secretul lui Codrut e ca abordeaza oamenii cu onestitate, fara trucuri. Ride cu ei.
“Trebuie sa faci treaba asta in limitele bunului simt. Secretul e să nu te apropii de oameni cu răutate. Sa nu devii disperat dupa audienta. Asta poti s-o faci o data, de doua ori, dar oamenii simt rautatea si ii pierzi. E un umor pe muchie. Dar poti sa faci umor din atitudine, din gesturi, din mimica si imbracaminte. Am zis de multe ori: daca imi pun costumul lui Superman, zbor. La fel cand imi pun costumul lui Dezbracatu. Nu e vorba de machiaj si de haine in sine. E vorba de credinta in personaj”.
Probabil ca isi da seama ca discursul sau risca sa devina prea serios, asa ca schimba rapid la alter-ego-ul nastrusnic: “ Stii ce galagie e in mine? Cum se bat personajele sa iasa...” ride auto-ironic.
Cand a pomenit puterile pe care i le da costumul pestrit al lui Dezbracatu, m-am gandit imediat la costumul puturos pe care il imbraca Sacha Baron Cohen ca sa devina Borat, alt reporter nauc. “Borat e genul de personaj pe care si-l doresc toate televiziunile. Dar spre deosebire de Borat unde ai lumini, camere, o echipa intreaga, actori care repeta pana ies bine, Dezbracatu creeaza tot ce vezi la tv acolo, pe loc. “
Banc Show-man
Circotasul are un simt innascut pentru poanta. Stie cand sa se opreasca. Dupa ce a livrat punchline-ul si si-a lasat interlocutorul cu gura cascata, Dezbracatu “iese din scena”, fara sa mai adauge nimic. Stie ca ar strica gagul. Stie ca uneori e mai amuzant ceea ce omiti sa spui, decat ceea ce spui. Spectatorii vor completa spatiile (pe care el le lasa) goale si astfel ii face complici la gluma. Asta e arta lui Dezbracatu.
Mai sunt si lucruri pe care spectatorii nu le vad la tv. La Cronica vedem momentul poantei si pe Dezbracatu parasind rapid “locul faptei. Dar dupa ce Pustiu coboara camera de pe umar, comicul se intoarce si discuta cu “victimele” de care aparent s-a folosit. Nu e nimic prefacut in asta, nu e un gest din interes. Asa e natura lui.
L-am vazut cu ochii mei la lucru (de fapt hobby-ul sau). Oriunde exista un grup de oameni mai mare de doua persoane si Codrut e in preajma, nu se abtine sa treaca pe acolo fara sa arunce un banc. Apoi oamenii se strang in jurul sau si chiar daca au mai auzit bancurile, vor sa le auda spuse de el. Pentru ca nu poanta in sine conteaza acum, ci drumul pana la ea.
“Ce e un banc? E o poveste care s-a intamplat undeva, candva pe pamantul asta. Tot farmecul e cum impachetezi tu povestea, intamplarea respectiva. Trebuie sa o vezi” . Codrut te face si pe tine sa “vezi” bancul. Nu intamplator, a fost descoperit in 2001 tocmai la o emisiune de spus bancuri (un an mai tarziu se alatura Cronicii - biografie aici).
"Eu asa sunt: te fac sa rizi"
Codrut Keghes isi vede rolul ca pe unul utilitar, de folos obstesc. Are fani care se amuza doar cand le arata degetul. Recunoaste ca nu ii iese tot timpul. “Poti sa ai zile cand esti senzational sau zile cand campurile de energie sunt negative. Pe vremurile astea, e cel mai greu sa-l faci pe om sa rada, sa iasa din carapacea aia a lui. Dar cand reusesti, ii dai omului gramul ala de energie de care are nevoie sa mearga mai departe”. E fericit cand iese pe strada si oamenii bufnesc in ras doar la vederea lui.
Asa a fost dintotdeauna, de cand era cu cheia de gat, in Ploiestiul copilariei sau in Oltenita unde petrecea vacantele. “Am o chestie, de cand eram mic. Poti sa intrebi in Ploiesti. Am prieteni de liceu pe care daca-i suni sa-i intrebi despre mine, n-or sa poata vorbi de ris”.
La facultatea de teatru (putina lume stie ca a facut actorie la Hyperion, la clasa doamnei Rodica Mandache si a profesorului Eusebiu Stefanescu, dar nu si-a mai dat licenta) se intampla aceeasi chestie cu colegii de an. “Se jucau chestii serioase, piese rusesti, Shakespeare, dar era greu sa lucrezi cu mine. Cand eram pe scena, ii pufnea pe toti rasul. Nu pot, doamna profesoara, se plangeau colegii. Eu asa sunt: te fac sa rizi.”.
Codrut crede ca talentul lui e dar divin. “E ceva de sus, de la Dumnezeu. Degeaba vii la facultate daca nu ai palma de la Doamne-Doamne pe cap.” Circotasul a vazut o gramada de tineri care au intrat talentati in scoala si cel care trebuia sa ii sculpteze a lovit gresit cu dalta si a iesit ceva fara forma. In cazul lui, scoala a fost buna macar pentru ca aici l-a cunoscut pe actorul Toni Tecuceanu, coleg intr-un an mai mare.
“Ce prost esti”
Din echipa Cronicii, cu Toni se intelegea cel mai bine la joc. Erau mereu pusi pe glume, chiar si in momentele foarte serioase. “In primul rand a fost un prieten adevarat. Puteai discuta orice cu el. Singurul cu care ma intelegeam pe bransa noastra. Am invatat amandoi unul de la celalalt. Vorbeam sa luam impreuna o clasa de actorie. Iti dai seama ce ar fi iesit?”.
“Ce prost esti” - asta era vorba lui Toni cand Codrut facea o poanta geniala fara sa-si dea seama. Avea senzorul poantelor pe care doar ei le pricepeau, doar ei aveau “alfabetul”. La scenetele in care jucau impreuna la Cronica, nu existau jumatati de masura. Toni era foarte constiincios, chiar si la faza de machiaj: “Ei las ca merge si asa, cu putin rosu. Nu. Si daca aparea 3 minute sau 3 replici, personajul era pregatit la fel de serios.”
Dezbracatu forever
Pentru finalul interviului aveam pregatita o intrebare privind speranta de viata a lui Dezbracatu. Dar dupa ce discutasem 40 de minute stiam si eu ce raspuns voi primi: “E aceeasi ca speranta de viata a lui Codrut. Cand Pustiu o sa aiba 90 de ani, o sa-l strige pe strada: Uite-l pe Pustiu! Suna ciudat. Dupa mine, la 90 de ani o sa strige...maestre, monstru sacru.” Si iata-l din nou, acum, la telefon, cum isi face numarul de magie. A trecut la cealalta personalitate a sa, intr-o clipita: “Mi-am luat un credit de casa pe 300 de ani si trebuie sa-l platesc.”
Oricat s-ar lepada unul de celalalt, lucrurile sunt clare : Dezbracatu este Codrut. Codrut este Dezbracatu.
(imagine luata inaintea ultimei sale scamatorii: Dezbracatu face turul Romaniei pe bicicleta)
duminică, 27 iunie 2010
The Last Station (2009)
rating: Colectable
Dupa Creation, care punea o lumina personala asupra vietii omului Charles Darwin, ma bucur sa regasesc inca un film european fascinant, ce trateaza in mod sensibil si uman ultimii ani din viata ai maestrului Lev Tolstoy. Coproductie germano-ruso-britanica (regie-subiect-actori) filmul lui Michael Hoffman, The Last Station, aduna la un loc in peisajul campenesc ce recreeaza mosia de la Yasnaya Polyana un careu de actori extraordinari: Christopher Plummer (Tolstoy), Helen Mirren (contesa Sofia), Paul Giamatti (bunul prieten Vladimir Chertkov) si James McAvoy (Valentin Bulgakov, secretarul personal al autorului rus). Desi nu se lauda cu o actiune consistenta, filmul asta e un exemplu de intepretare actoriceasca pentru fiecare din cei patru si un tur de forta splendid pentru doamna Mirren. Simpla ei prezenta e suficienta pentru a inflacara atmosfera fiecarei scene, contesa Sofia aparand ca o femeie distinsa, apriga, orgolioasa, posesiva, indragostita si geloasa pana la Dumnezeu si inapoi.
Ultima Statie e un film de epoca in cheie dramatica, cu o grija deosebita pentru autenticitatea decorurilor si a costumelor, centrat pe ultimii ani din viata marelui scriitor rus Lev Tolstoy, cand acesta scrisese deja Razboi si Pace si Ana Karenina. Retras la mosia sa impreuna cu sotia si fiica, maestrul ramane spiritul miscarii 'tolstoiene', care, sub ingrijirea lui Chertkov, devine un fel de religie a iubirii, pacii si renuntarii la posesiuni materiale si pasiuni carnale. Contesa Sofia insa nu inghite deloc aceasta filozofie intrucat dupa 43 de ani de casnicie sotul ei e gata sa-si vaduveasca familia de mostenire schimbandu-si testamentul si cedand drepturile asupra intregii sale opere poporului rus. Intrucat Chertkov avea interdictie de a parasi domiciliul este trimis un tanar secretar, Valentin Bulgakov (a nu se confunda cu Mihail Bulgakov, scriitorul) pentru a veghea si oferi un partener de conversatie filozofului rus. Adept convins al 'tolstoismului' bulgakov intra exact in mijlocul disputei conjugale dintre idealismul lui Tolstoi si pragmatismul Sofiei iar peste toate se indragosteste de o fata de pe mosie.
Batalia principiala dintre cei doi Tolstoi e dura, punctata deseori de manifestarile bolii lui Lev sau de isteriile Contesei. Si totusi intre cei doi exista iubire, asa cum se va vedea in scurtele momente de tandrete copilareasca sau in amintirile relatate de Lev secretarului sau. "I am the work of your life, you are the work of mine!" puncteaza Sofia Andreeva relatia existenta intre cei doi dupa ce in prealabil dezvaluise cat de mult a contribuit ea la opera sotului (a scris si rescris de mai multe ori Razboi si Pace pentru el, sfatuindu-l asupra personajelor cu intuitia ei feminina). Nu sunt prea multe de spus despre un plot al filmului intrucat e vorba mai degraba de o prezentare si dezvoltare a personajelor. Toti patru de care spuneam au performante superbe, Paul Giamatti isi asuma rolul de "villain" care vrea sa-i rapeasca contesei drepturile matrimoniale insa o face politicos, James McAvoy, tanarul a carui viata va fi fundamental schimbata de contactul cu un filozof al dragostei, pune mult suflet in jocul sau actoricesc (reconfirmand talentul din Atonement), iar Christopher Plummer si Helen Mirren ofera un regal cinematografic nominalizat la Oscar.
Finalul e ca in orice bio-pic, trist si emotionant si il vad capabil sa smulga un oftat cand privitorul numara ultimele 3 suflari ale maestrului in gara Astapovo. Nu ratati Ultima Statie, e o mica bijuterie.
Trailer
The Ghost Writer (2010)
Nu-i drept ca ultimul film a lui Roman Polanski sa ruleze in cea mai mica sala de la CinemaCity in vreme ce 'ultima poveste cu jucarii' se proiecteaza simultan in 3 sali imense - 2D, 3D si dublat in romana. La fel de nedreapta e si traducerea titlului (adaptata) ca Marioneta, obscurand originalitatea si sensul intentionat de autori (Robert Harris, autorul romanului The Ghost, si scenaristul-regizor Polanski). Ghost Writer e un thriller politic actual realizat in maniera obisnuita a lui Polanski, cu acea doza de 'strange creepiness' ce-ti da impresia ca urmaresti un film supranatural. Dar nu e nimic supranatural in firea umana, in tenacitatea sau lipsa de scrupule a politicianului ori in mintea unui maestru in crearea suspansului cum e Polanski. Roman cunoaste toate tertipurile prin care sa ne atate curiozitatea, sa ne faca sa punem intrebari, sa credem ca am ghicit raspunsul pe care ni-l sugereaza el in doze mici pentru ca sa ni-l intoarca pe dos intr-o revelatie surprinzatoare si apoi sa ne "ucida" fara menajamente orice speranta pentru happy-end, reamintindu-ne ca cercul fatalist incepe si se termina in acelasi punct.
"Fantoma" sau "negrisorul" jucat de Ewan McGregor este acel scriitor anonim care ajuta persoanele publice lipsite de talent in condei sa-si scrie biografiile. In filmul lui Polanski el preia de la predecesorul sau decedat, rolul de a-i compila memoriile fostului prim-ministru britanic Adam Lang (Pierce Brosnan intepretand un personaj ce aduce cu Tony Blair), "auto-exilat" pe o insula in largul Statelor Unite in anticiparea unei decizii a Curtii Penale Internationale. Dat fiind ca biografia pregatita de fantoma precedenta e un "perfect remediu pentru insomnie", Ewan il chestioneaza pe Lang asupra laturii personale, in ideea ca publicul vrea sa stie ce inseamna sa fii conducator de stat. Investigatiile sale releva insa niste neconcordante care apoi, coroborate cu suspiciunea mortii precedentului biograf si cu cateva dovezi "mostenite", il duc pe o panta a neincrederii si-l arunca intr-un paienjenis de manipulari si secrete periculoase, implicand "crime de razboi" si CIA.
In afara de tehnica fara cusur a lui Polanski in derularea povestii si gradarea tensiunii, maestrul stie sa creeze si cateva personaje excelente iar aici ma gandesc la sotia fostului premier, Ruth, pe care Olivia Williams o interpreteaza extraordinar ca pe o femeie deopotriva senzuala, vulnerabila, puternica si misterioasa. Pierce Brosnan e prezent exact asa cu iti imaginezi politicianul britanic: elegant, sarmant, cu o inteligenta si aroganta subtila. Din pacate insa nici el si nici "anonimul" biograf nu lasa o impresie foarte puternica iar scenele lor pe ecran nu aduc deloc emotie. E interesant modul in care personajul lui McGregor e pastrat anonim: nu se prezinta, lumea i se adreseaza cu "omule" sau "ghost" (fantoma), nu are trecut, istoric, familie sau planuri de viitor, e doar o umbra.. ceea ce insa m-a impiedicat ca privitor sa ma raportez cumva la el si sa-mi fie "simpatic". Fantoma nu reuseste astfel sa devina un "erou" tipic desi actiunea sa de descoperire a adevarului e laudabila.
Totusi, daca e sa ramanem la personaje, sunt cateva care in opinia mea stralucesc: cele secundare. Tom Wilkinson e un profesor dubios iar conversatia sa cu McGregor e ca un interogatoriu detectivistic, apoi batranul de pe plaja care n-are decat un minut pe ecran dar face toti banii, asistenta Amelia ofera o Kim Cattrall total neasteptata pentru mine si James Belushi e de nerecunoscut in debutul filmului. Iar cei doi chinezi ce fac menajul in casa premierului sunt magistrali in ciudatenia lor. Nota zece maestrului Polanski pentru urmarirea cu masina si scena de pe bac, plimbarea cu bicicleta, scena filmarii din elicopter, pentru cinematografia superba si aspectul rece-albastrui ce-mi amintea de The Ring, pentru muzica atmosferica stranie a lui Desplat si pentru locurile de filmare autentice gasite in Germania (regizorul are interdictie in State). Posibil ca finalul va parea unora jenant si nedrept, justificand trimiterea acestui film in debaraua multiplex-ului, dar cei care cunosc stilul lui Polanski nu vor fi deloc surprinsi. The Ghost Writer n-o fi o capodopera ca si Chinatown sau The Tenant dar e un thriller captivant de peste 2 ore ce trebuie verificat..
vineri, 25 iunie 2010
Gradina de vara
Stimati spectatori, va anuntam ca cinematograful se muta in aer liber (asta in zilele fara ploaie, tot mai rare). Pe stranduri, pe terase, pe ecranele-gigant care transmit fotbal din tara aceea exotica. E sezonul vuvuzelelor, sandalelor, hamacelor, salatelor de fructe si a comediilor light. Toata lumea vrea acum filme usurele, nesolicitante (asta in tara unde oricum nu luam nimic prea in serios, niciodata).
E sezonul perfect pentru un sezon din It’s always sunny in Philadelphia. Un sitcom lejer, combinatie de Seinfeld si Friends (mult mai crud, mai superficial, mai hedonist si simultan mai cinic, deci mai anii 2000). Patru „adolescenti intarziati” de 30 de ani (The Gang) se ocupa de un bar cvasi-falimentar (Paddy's Pub). Cvartetul de (anti) eroi e format din doi frati Dee (Kaitlin Olson) si Dennis (Glenn Howerton) si prietenii lor: infatuatul Mac (Rob McElhenney) si semi-retardul Charlie (Charlie Day).
Toti sunt mega-egocentrici, certareti si depravati. Asa, cum sunt oamenii in general, dar ceva mai exagerat. Poate de asta si ajungi sa-i simpatizezi, desi nu au nicio calitate vizibila. Sunt total „gresiti”. Nu suporta ca vreunul dintre ei sa aiba succes. Sunt asemeni celor "trei muschetari", dar pe invers. Daca unul scoate capul din mizerie, ceilalti trei comploteaza pe rand si ii pun bete in roate 'fericitului' chiar cu pretul nefericirii proprii.
Fiecare episod trateaza o tema grava in cel mai usuratic mod: avorturile, rasismul, cancerul, toate subiectele tabu sunt luate la misto. Pretind ca sunt ologi sau cancerosi ca sa obtina intalniri, pretind ca sunt gay doar ca sa atraga consumatori homosexuali in barul lor, sunt gelosi pe colegii lor care au fost molestati in liceu de profu de sport si se simt complexati ca n-au fost si ei abuzati. In fiecare noua actiune, membrii The Gang sunt animati de intentii bune, dar ajung intotdeauna sa faca exact opusul. Natura lor reala, profund meschina, infrange pana la urma orice dilema morala.
Daca Larry David (co-creatorul Seinfeld) s-ar fi nascut in 1980, in acest show si-ar fi bagat codita lui de provocator. Ideea serialului i-a venit lui McElhenney (in 2005) plecand de la povestea unui tip care-i marturiseste unui amic ca are cancer, in timp ce singura intentie a amicului era sa imprumute o minge de baschet. Pilotul a fost filmat cu un camcorder (camera digitala de buzunar) si a costat intre 85 - 200 $ (in functie de surse).
Scenariul e scris de obicei la patru maini, de McElhenny si Howerton. In State, show-ul ajuns la sezonul sase ( canalul FX i-a contractat pana la sezonul sapte) si intre timp in distribuitie a intrat si Danny De Vito. Episoadele se devoreaza rapid (au cate 20 de minute), ca inghetata la cornet. Te simti la fel de lipicios si murdar dupa. Sincer, It’s always sunny in Philadelphia nu e genul de serial pe care sa-l recomand cu amandoua mainile. Dar ma scuzati, e vara.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)