duminică, 9 februarie 2014
Her (2013)
O poveste despre iubire virtuala sau una despre dragostea omului pentru tehnologie? In cel mai recent film al lui Spike Jonze, Her, un scriitor deprimat se indragosteste de un sistem de operare futurist, o inteligenta artificiala capabila sa invete si sa evolueze acumuland experienta de la o ora la alta. Situatia e, cu usoara ingaduinta, chiar plauzibila, mai ales daca tinem cont ca vocea OS1 apartine lui Scarlett Johannson iar personalitatea Samantha se contureaza in relatie directa cu eroul povestii, Theodore (Joaquin Phoenix), mulandu-se pe nevoile lui si pe felul sau de a fi. Cazul e insa unul exceptional: El e extenuat psihic de esecul in casnicie si in cautarea unei conexiuni “umane” cu cineva care sa-l asculte, in vreme ce Ea, posedand banci de date gata sa fie umplute cu informatii despre lumea din jur, se dovedeste ascultatorul perfect.
Nici nu e de mirare ca in scurt timp apropierea dintre ei evolueaza catre o intimitate previzibila desi, pentru noi, cam inconfortabila. Si asta nu datorita considerentelor de natura morala pe care le creeaza ideea unei relatii intre o fiinta umana biologica si una artificiala. Ele au fost intotdeauna interesante de explorat -vezi Blade Runner, Omul Bicentenar- intrucat ofereau observatii patrunzatoare asupra societatii dar si speculatii asupra unor potentiale cai de evolutie. Actionand la nivel intelectual lucrurile astea amplifica experienta. Disconfortul e creat de faptul ca Jonze vrea sa exploreze la fel de patrunzator latura fizica a ineditei relatii, adica necorporalitatea unuia dintre parteneri, raspunzand apoi unei intrebari de altfel naturale: “dar cum fac sex?” Habar n-am.. E atat de important? Cum fac dragoste un om sanatos si un paralitic? Chiar trebuie sa intru in patul lor ca sa ma conving ca au o relatie profunda?
E absolut normal ca Samantha, desi virtuala, sa caute sa-si exploreze sexualitatea. E parte din dezvoltarea personalitatii ei. Dar faptul ca o ascult gafaind si oftand nu ma convinge ca acolo in circuitele ei e umana si chiar “simte” ceva si nu interpreteaza o partida de sex telefonic din baza ei de date. M-ar fi convins probabil daca un orgasm virtual de-al ei ii strica telefonul lui Theo. Era hazliu si de efect. Altfel tot exercitiul ala amoros nu e nici tragic, nici comic, ci foarte, foarte straniu si patetic.
Din fericire sunt si multe lucruri bune in Her. Modul in care e construit scenariul e fascinant, cu o prima treime excelenta in oferit context si definit personajul lui J. Phoenix. Theo, captiv intr-un balon de tristete dar permanent conectat la prezent via tehnologie wireless activata vocal. Theo, sensibil si romantic de la 9 la 17, compunand emotionante scrisoridemana fara a misca un deget, la fel cum face cand vine vorba de acceptat propriul trecut sau de exprimat noi sentimente. Theo incapabil sa mearga mai departe, inclusiv in jocul virtual in care are de urcat un munte sau de evadat dintr-o pestera. Atat personajul cat si mediul in care se afla sunt excelent redate si nu creeaza probleme de perceptie. La fel de interesante sunt si femeile reale din viata lui Theo: fosta sotie, Catherine (Rooney Mara) si amica/vecina Amy (Amy Adams), amandoua foarte expresive in stari si uneori mult mai mature in simtiri decat Theo.
Exista insa si atat de multa ironie in Her incat e garantat sa te apese. De la exagerarea relatiilor deja personale pe care le avem cu gadgeturile noastre pana la ideea rezolvarii unor probleme de angajament emotional cu ajutorul unui fiinte virtuale, de la explorarea granitelor in materie de incredere reciproca si repetarea greselilor pana la chestiuni filosofice cum ar fi capacitatea de a iubi a unei supraminti sau fidelitatea unei ‘masini’. Sub filtrele de culoare si dulcegariile romantice in care e impachetat, Her provoaca destul multe intrebari interesante iar raspunsurile nu sunt deloc usoare.
Trailer
sâmbătă, 8 februarie 2014
Borgman
DEMONII CUPLULUI CONTEMPORAN
Borgman (de Alex van Warmerdam) a fost în competiția oficială pentru Palme d'Or la Cannes 2013. N-am ajuns să-l văd atunci. Dar nici cronicile pe care le citisem la cald nu îmi spuneau că aș fi pierdut ceva. Felix/waka_x e singura voce care a insistat să văd filmul și apoi să-l discutăm. Așa că ne-am întîlnit din nou pentru una din convorbirile noastre înregistrate.
mircu: Aparent e un film despre familia perfectă, familia americană din anii 50-60. Casa de vis, el-un job bun, ea- casnică.
waka-x: Casa e un detaliu interesant. Casa nu există. E făcută toată din carton, din pereți aparenți. Nu are greutate. Și tot timpul intri dintr-una într-alta. E aparența unei case fericite și confortabile. Practic e un tărîm.
mircu: În care se materializează demonii.
waka-x: Filmul e intenționat deschis și se termină deschis. Nu funcționează conform regulilor unui film: nu îți dă satisfacție, nu empatizezi cu niciun personaj și nimic nu e previzibil. E total deschis.
mircu: Are elemente de horror, thriller, invazie domestică. Totusi n-am înțeles de ce e asemănat cu Dogtooth (Kynodontas).
waka-x: Pentru că e genul ăla de minimalism, un umor suprarealist, un realism-magic contemporan. Sunt mai degrabă din aceeași generație. Nu le-aș lega stilistic. Nici de Haneke. Pînă la urmă Borgman nu e despre home invasion.
mircu: Cred că e o discuție despre bine și rău.
waka-x: După ce lași toate interpretările la o parte -interpretarea că ei sunt niște spiriduși ai naturii, troli, "oamenii pămîntului", clasa proletară care se răzbună pe bogătași, că sunt demoni sau îngeri decăzuți, creaturi mitologice rele- după ce dai toate straturile la o parte, ajungi la marea problemă etică: cine-i bun și cine-i rău, ca natură umană. După unele interpretări, creaturile ar fi rele și nu-i deloc așa. Oamenii și-o caută cu lumînarea. Creaturile mistice/mitice vin și fac ce vrei tu să facă. Ce visezi tu, aia fac. Nimic în plus. Nimeni nu știe dacă ele sunt reale sau imaginare. Adică ar putea fi o poveste în mintea nevestei, ceea ce ar explica multe: de ce vrea să scape de soțul ei, de ce are o viață împuțită, nefăcînd totuși nimic.
mircu: Creaturile amplifică o stare care exista deja în familia aia.
waka-x: Ei practic nu aduc nimic nou. Doar execută niște gînduri. Soțul e primul contaminat. E rasist, are probleme cu vagabonzii, suferă de o schizofrenie, simțindu-se exclus din societate. Discursul lui despre occidentali: "noi ăștia din Vest suntem îndreptățiți să fim avuți și să ne purtăm așa cu ceilalți"...
mircu: Mișto scena aia cu angajarea grădinarului, în care se prezintă pakistanezi și alți imigranți, pe care creaturile știau că soțul n-o să-i angajeze.
waka-x: Toate jocurile astea nu sunt imaginate de nicio persoană din exterior. Sunt jocurile familiei pe care le vezi puse în practică, așa, ca un fel de teatru. Ca un fel de desene animate, o augmentare a realității lor de familie, proiecția mentală a lucrurilor pe care n-au avut curajul să și le spună. Sunt lucrurile nemărturisite care încep să se petreacă de-adevăratelea.
mircu: Ca și scenele suprarealiste cu tînăra au-pere și prietenul ei, soldat. Inițial, totul pare normal și apoi lucrurile o iau complet razna. Însă ceva mi s-a părut că nu se leagă cu întreg frame-ul. De ce fetița face gestul acela crud?
waka-x: Pentru că erau niște copii terorizați în familie.
mircu: Și preiau chestiile nemărturisite ale părinților.
waka-x: Toată tensiunea, tot negativismul și starea de rău dintre părinți (care nu se materializaseră înainte să apară ființele astea reale sau imaginare) sunt preluate de copii și convertite așa cum le înțeleg ei.
mircu: Borgman atinge și chestiunea sexualității. Nu e nicio scenă de sex, deși tensiunea sexuală plutește în aer.
waka-x: Cei doi soți nu au nici un contact tandru, nici măcar o atingere. Fiecare dintre ei e disperat și cere, cu ochi de cățeluș, ajutorul celuilalt. E mai mult o chestie de egoism. Nu e un gest gratuit, normal într-un cuplu. Și de asta copiii sunt expuși și se comportă așa.
mircu: Deci nu sunt niște demoni reali, sunt demonii cuplului contemporan.
waka-x: Da, sunt cîrcăiacii, fantomele care bîntuie cuplul contemporan, burgez, occidental. Dacă ai vrea să-l compari cu ceva ai putea să-l compari cu Post Tenebras Lux, cu demonul ăla roșu, animat, care umblă la început prin casă. Atît că la Reygadas nu ia o formă atît de materială și ludică. Dar nu-i o comparație prea fericită.
mircu: E alt univers magico-realist
waka-x: Pînă la urmă, filmul funcționează foarte bine și dacă nu ți-l explici rațional în niciun fel. Îți lasă la sfîrșit niște întrebări, îți țopăie în cap întrebările, personajele și toată povestea, la un mod shakesperian sau brechtian...
mircu: ...sau freudian
waka-x: Nu e un simplu film, bidimensional și narativ sau comedie neagră sau o manifestare socială anti-burgheză. Filmul e mult mai greu, mai stratificat și chiar dacă nu ți-l explici rațional are un efect devastator asupra minții oricărui privitor atent. L-aș asemăna cu Teorema lui Pasolini în care, tot așa, un tînăr simpatic intră în viața unei familii. Dar nici nu cred că trebuie să-l asemeni cu ceva. Lumea ar trebui să vadă toate filmele lui Warmerdam, un regizor unic. Deși modest, ca premii și desfășurare în cinematograful european, din opt filme, 4 sau 5 nu trebuie ratate. Care regizor, apropo, apare și el în film la un moment dat, sub forma unui demon sau faun, din panoplia, bestiarul mitic.
mircu: La romani, erau niște zeități ale casei.
waka-x: Și la nordici și japonezi. Să mai zicem că imaginea e absolut demențială. Personajele sunt de neuitat, toate. Iarăși un film care a trecut neobservat. Probabil o să devină un film de cult. Faptul că La vie d'Adele a luat marele premiu, iar Borgman n-a fost nici măcar remarcat, începe să spună multe despre un festival ca și Cannes.
mircu: Trebuie spus că e genul de film care la sfîrșit îți lasă o stare de rău.
waka-x: Da, cine nu vrea să se uite la filme de genul ăsta să nu se uite. Dar dacă te încumeți să-l vezi, merită discutat.
Borgman (de Alex van Warmerdam) a fost în competiția oficială pentru Palme d'Or la Cannes 2013. N-am ajuns să-l văd atunci. Dar nici cronicile pe care le citisem la cald nu îmi spuneau că aș fi pierdut ceva. Felix/waka_x e singura voce care a insistat să văd filmul și apoi să-l discutăm. Așa că ne-am întîlnit din nou pentru una din convorbirile noastre înregistrate.
mircu: Aparent e un film despre familia perfectă, familia americană din anii 50-60. Casa de vis, el-un job bun, ea- casnică.
waka-x: Casa e un detaliu interesant. Casa nu există. E făcută toată din carton, din pereți aparenți. Nu are greutate. Și tot timpul intri dintr-una într-alta. E aparența unei case fericite și confortabile. Practic e un tărîm.
mircu: În care se materializează demonii.
waka-x: Filmul e intenționat deschis și se termină deschis. Nu funcționează conform regulilor unui film: nu îți dă satisfacție, nu empatizezi cu niciun personaj și nimic nu e previzibil. E total deschis.
mircu: Are elemente de horror, thriller, invazie domestică. Totusi n-am înțeles de ce e asemănat cu Dogtooth (Kynodontas).
waka-x: Pentru că e genul ăla de minimalism, un umor suprarealist, un realism-magic contemporan. Sunt mai degrabă din aceeași generație. Nu le-aș lega stilistic. Nici de Haneke. Pînă la urmă Borgman nu e despre home invasion.
mircu: Cred că e o discuție despre bine și rău.
waka-x: După ce lași toate interpretările la o parte -interpretarea că ei sunt niște spiriduși ai naturii, troli, "oamenii pămîntului", clasa proletară care se răzbună pe bogătași, că sunt demoni sau îngeri decăzuți, creaturi mitologice rele- după ce dai toate straturile la o parte, ajungi la marea problemă etică: cine-i bun și cine-i rău, ca natură umană. După unele interpretări, creaturile ar fi rele și nu-i deloc așa. Oamenii și-o caută cu lumînarea. Creaturile mistice/mitice vin și fac ce vrei tu să facă. Ce visezi tu, aia fac. Nimic în plus. Nimeni nu știe dacă ele sunt reale sau imaginare. Adică ar putea fi o poveste în mintea nevestei, ceea ce ar explica multe: de ce vrea să scape de soțul ei, de ce are o viață împuțită, nefăcînd totuși nimic.
mircu: Creaturile amplifică o stare care exista deja în familia aia.
waka-x: Ei practic nu aduc nimic nou. Doar execută niște gînduri. Soțul e primul contaminat. E rasist, are probleme cu vagabonzii, suferă de o schizofrenie, simțindu-se exclus din societate. Discursul lui despre occidentali: "noi ăștia din Vest suntem îndreptățiți să fim avuți și să ne purtăm așa cu ceilalți"...
waka-x: Toate jocurile astea nu sunt imaginate de nicio persoană din exterior. Sunt jocurile familiei pe care le vezi puse în practică, așa, ca un fel de teatru. Ca un fel de desene animate, o augmentare a realității lor de familie, proiecția mentală a lucrurilor pe care n-au avut curajul să și le spună. Sunt lucrurile nemărturisite care încep să se petreacă de-adevăratelea.
waka-x: Pentru că erau niște copii terorizați în familie.
mircu: Și preiau chestiile nemărturisite ale părinților.
waka-x: Toată tensiunea, tot negativismul și starea de rău dintre părinți (care nu se materializaseră înainte să apară ființele astea reale sau imaginare) sunt preluate de copii și convertite așa cum le înțeleg ei.
mircu: Borgman atinge și chestiunea sexualității. Nu e nicio scenă de sex, deși tensiunea sexuală plutește în aer.
waka-x: Cei doi soți nu au nici un contact tandru, nici măcar o atingere. Fiecare dintre ei e disperat și cere, cu ochi de cățeluș, ajutorul celuilalt. E mai mult o chestie de egoism. Nu e un gest gratuit, normal într-un cuplu. Și de asta copiii sunt expuși și se comportă așa.
mircu: Deci nu sunt niște demoni reali, sunt demonii cuplului contemporan.
waka-x: Da, sunt cîrcăiacii, fantomele care bîntuie cuplul contemporan, burgez, occidental. Dacă ai vrea să-l compari cu ceva ai putea să-l compari cu Post Tenebras Lux, cu demonul ăla roșu, animat, care umblă la început prin casă. Atît că la Reygadas nu ia o formă atît de materială și ludică. Dar nu-i o comparație prea fericită.
mircu: E alt univers magico-realist
waka-x: Pînă la urmă, filmul funcționează foarte bine și dacă nu ți-l explici rațional în niciun fel. Îți lasă la sfîrșit niște întrebări, îți țopăie în cap întrebările, personajele și toată povestea, la un mod shakesperian sau brechtian...
mircu: ...sau freudian
waka-x: Nu e un simplu film, bidimensional și narativ sau comedie neagră sau o manifestare socială anti-burgheză. Filmul e mult mai greu, mai stratificat și chiar dacă nu ți-l explici rațional are un efect devastator asupra minții oricărui privitor atent. L-aș asemăna cu Teorema lui Pasolini în care, tot așa, un tînăr simpatic intră în viața unei familii. Dar nici nu cred că trebuie să-l asemeni cu ceva. Lumea ar trebui să vadă toate filmele lui Warmerdam, un regizor unic. Deși modest, ca premii și desfășurare în cinematograful european, din opt filme, 4 sau 5 nu trebuie ratate. Care regizor, apropo, apare și el în film la un moment dat, sub forma unui demon sau faun, din panoplia, bestiarul mitic.
mircu: La romani, erau niște zeități ale casei.
waka-x: Și la nordici și japonezi. Să mai zicem că imaginea e absolut demențială. Personajele sunt de neuitat, toate. Iarăși un film care a trecut neobservat. Probabil o să devină un film de cult. Faptul că La vie d'Adele a luat marele premiu, iar Borgman n-a fost nici măcar remarcat, începe să spună multe despre un festival ca și Cannes.
mircu: Trebuie spus că e genul de film care la sfîrșit îți lasă o stare de rău.
waka-x: Da, cine nu vrea să se uite la filme de genul ăsta să nu se uite. Dar dacă te încumeți să-l vezi, merită discutat.
joi, 6 februarie 2014
miercuri, 5 februarie 2014
10 motive pentru care Câinele japonez mi s-a părut fain
Aseară am fost printre norocoşii care au văzut premiera timişoreană a Câinelui japonez la Casa Artelor. (Btw, cei care nu au reuşit să intre vor avea avea ocazia să vadă o nouă proiecţie curând). Iată câteva dintre chestiile care mi-au trecut prin minte în timp ce curgea genericul de final.
1. Din film lipseşte obişnuitul „doom and gloom” care apare foarte des în filmele româneşti din ultimii ani. Lipsesc griurile şi depresia, deşi în tema abordată ar încăpea cu vârf şi îndesat. Chiar dacă vorbeşte despre cum e să pierzi totul şi pe toţi cei dragi, Câinele japonez emană un binevenit aer optimist şi ideea că oricând o poţi lua de la început.
2. Lipseşte iritarea generată de conflictul intercultural şi intergeneraţional dintre copilul plecat de mulţi ani în străinătate şi tatăl rămas acasă. Ok, au divergenţele lor, dar din tonul discuţiilor lipseşte sictirul care apare în Felicia, înainte de toate, de ex.
3. Are happy-end! Sau nu tocmai happy, dar în fine, destul de optimist.
4. Victor Rebengiuc e fa-bu-los! La cei 80 de ani, joacă absolut admirabil un personaj care prin tăcerile lui aduce aminte de Ilie Moromete.
1. Din film lipseşte obişnuitul „doom and gloom” care apare foarte des în filmele româneşti din ultimii ani. Lipsesc griurile şi depresia, deşi în tema abordată ar încăpea cu vârf şi îndesat. Chiar dacă vorbeşte despre cum e să pierzi totul şi pe toţi cei dragi, Câinele japonez emană un binevenit aer optimist şi ideea că oricând o poţi lua de la început.
2. Lipseşte iritarea generată de conflictul intercultural şi intergeneraţional dintre copilul plecat de mulţi ani în străinătate şi tatăl rămas acasă. Ok, au divergenţele lor, dar din tonul discuţiilor lipseşte sictirul care apare în Felicia, înainte de toate, de ex.
3. Are happy-end! Sau nu tocmai happy, dar în fine, destul de optimist.
4. Victor Rebengiuc e fa-bu-los! La cei 80 de ani, joacă absolut admirabil un personaj care prin tăcerile lui aduce aminte de Ilie Moromete.
6. Story-ul nu se dezvoltă liniar-plicticos, ci într-o manieră la fel de lacunară (dar totuşi clar inteligibilă) ca cea în care se desfăşoară comunicarea dintre personajele lui Rebengiuc şi Pavlu.
7. Pentru că e făcut la casa de producţie a lui Tudor Giurgiu, semnat de Tudor Jurgiu, şi se întâmplă în Giurgiu. :)
8. Pentru că nu exagerează cu dialogurile. Dimpotrivă, miza filmului sunt tăcerile lui Rebengiuc, adesea. Iar replicile care există totuşi în scenariu au un aer perfect autentic. Ba chiar amuzant, uneori. Ca de exemplu atunci când realizezi că tatăl şi fiul au aceleaşi planuri unul pentru celălalt.
9. Pentru ideea de pastişă a Câinelui andaluz, la care te trimite titlul, şi pentru materializarea ei haioasă.
marți, 4 februarie 2014
P.S.
Departe de mine gîndul de a intra în (i)logica de tip fanii-lui-Paul-Walker pentru că "din seria filmelor cu Philip Seymour Hoffman", dar trebuie să vă povestesc o mică întîmplare.
Între Crăciun și Anul Nou am fost cîteva zile la Budapesta cu niște prieteni. La un moment dat, plimbîndu-ne pe celebra stradă turistică Vaci Utca, unul dintre amici îmi zice: "Băi, a trecut pe lîngă noi un actor american. Sau cred că era el, că avea ochelari de soare." Amicul avea un lapsus în privința numelui, dar mi l-a descris ca pe un tip blond, corpolent, care a jucat în multe filme. Am lăsat-o așa.
Aseară am primit un mesaj de la amicul meu: "Pe Philip Seymour Hoffman l-am văzut pe strada atunci. Am citit ca a fost la Budapesta in decembrie". Nu stiu daca a vazut bine. Ce e sigur e că prima oara l-am vazut pe P.S. Hoffman în Hapiness (1998, Todd Solondz). Apoi mi-a plăcut de el în toate filmele lui P.T. Anderson. The End.
vineri, 31 ianuarie 2014
Marele Ecran prezintă: Cîinele Japonez
Cîteva amănunte despre proiecția de marți:
-Cîinele Japonez a fost selectat anul trecut la Festivalul de Film de la San Sebastian. A fost distins cu premiul Ex-aequo la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia, în secțiunea dedicată regizorilor aflați la primul sau al doilea lungmetraj. Juriul și-a motivat alegerea astfel: "Pentru tandrețea cu care ne sunt dezvăluite personajele și lumea acestora".
-Colegul nostru, Ionuț Mareș, îl considera cel mai reușit debut românesc din 2013: "Cîinele japonez este un film despre povara singurătăţii, despre asumarea trecutului şi despre împăcare. Un debut reuşit, care dezvăluie un regizor matur din punct de vedere artistic, în pofida celor doar 29 de ani."
-Tudor Cristian Jurgiu se remarcase deja prin scurtmetraje. Ultima oară, la Cannes 2013, unde a luat premiul III la secțiunea Cinefondation pentru În Acvariu.
-În interviul pe care i l-am luat la Cannes, Tudor mi-a vorbit și despre Cîinele Japonez: "Am primit scenariul de la Tudor (Giurgiu, n.m.), scris iniţial de Ioan Antoci. L-am rescris împreună cu Gabriel Gheorghe. Apoi am mai rescris un pic la el împreună cu operatorul Andrei Butică în timp ce făceam decupajul. Experienţa a fost foarte ok. Şi cu Rebengiuc a fost mai uşor decît m-am aşteptat, că eram un pic speriat". Filmările au durat 22 de zile. Pentru că s-a încadrat în timp și în buget, a mai avut două zile extra în care a refilmat niște secvențe.
-Filmul e produs de Libra Film, casa de producție a lui Tudor Giurgiu (da, e amuzantă coincidența de nume). Cînd am vorbit cu producătorul executiv al filmului, Bogdan Crăciun, pentru a-i cere acordul de proiecție, mi-a spus DA imediat: "ne dorim și noi ca filmul să fie văzut".
-Acesta e al treilea an în care Asociația Marele Ecran face proiecții la Timișoara. Dacă la început, căutam noi spațiile de proiecție, acum ne-a căutat "spațiul" pe noi. Direcția Județeană pentru Cultură Timiș ne-a invitat să aducem filme la Casa Artelor, clădirea de lîngă Piața Unirii, pe care o administrează (aici a funcționat prima bibliotecă cu împrumut din Imperiul Austro-Ungar). Direcția își dorește o cinematecă săptămînală. În 2011, cînd am început, ne-am fi dorit să existe posibilitatea asta și o asemenea ofertă generoasă.
-De-a lungul timpului, mai mulți participanți la evenimentele noastre și-au oferit sprijinul și disponibilitatea de a se implica în proiect. Îi invităm pe aceștia, în mod special, la film. Acum au ocazia să se implice (detalii, după film). Cîinele Japonez va fi proiectat marți, 4 februarie, de la ora 19.00, în sala-studio de la Casa Artelor. E o sală mică, cu doar 50 de locuri. Partea bună: scaunele sunt dispuse în stil amfiteatru. Mulțumim Carmen Bayer pentru editarea afișului.
miercuri, 29 ianuarie 2014
Nympho-fobie?
XXX
Ultimul film de Lars Von Trier a fost lansat în Europa în două părţi. Volumul I a intrat deja în cinematografele din România. Volumul II a fost interzis de CNC (pentru toată lumea, nu doar pentru minori). O decizie ciudată: ca o partidă de amor fără finalizare. Sunt foarte curios cum vor explica membrii CNC faptul că au permis preludiul, dar interzic dreptul spectatorilor la orgasm.
Ionuţ Mareş, care le-a văzut pe amîndouă (a fost la vizionarea de presă), zice că mai grav e faptul că filmul nu e interesant. Acum, în urma reclamei, lumea se va buluci să vadă prima parte (pînă se rezolvă contestaţia depusă la CNC de distribuitor).
Să mai zicem că LvT plănuieşte lansarea, tot anul ăsta, a versiunii integrale de 5,5 ore, care va fi mult mai deochiată, conform Screen Daily. Pe care, cei interesaţi de nebunia/boala danezului, o vor vedea cel mai probabil via un torrent de lîngă dumneavoastră.
later edit: Anca Grădinariu, pe twitter: "Comisia se întruneşte să vadă din nou filmul. A început să le placă perverşilor. Adică ei să vadă de două ori filmul şi noi niciodată?"
Ultimul film de Lars Von Trier a fost lansat în Europa în două părţi. Volumul I a intrat deja în cinematografele din România. Volumul II a fost interzis de CNC (pentru toată lumea, nu doar pentru minori). O decizie ciudată: ca o partidă de amor fără finalizare. Sunt foarte curios cum vor explica membrii CNC faptul că au permis preludiul, dar interzic dreptul spectatorilor la orgasm.
Ionuţ Mareş, care le-a văzut pe amîndouă (a fost la vizionarea de presă), zice că mai grav e faptul că filmul nu e interesant. Acum, în urma reclamei, lumea se va buluci să vadă prima parte (pînă se rezolvă contestaţia depusă la CNC de distribuitor).
Să mai zicem că LvT plănuieşte lansarea, tot anul ăsta, a versiunii integrale de 5,5 ore, care va fi mult mai deochiată, conform Screen Daily. Pe care, cei interesaţi de nebunia/boala danezului, o vor vedea cel mai probabil via un torrent de lîngă dumneavoastră.
later edit: Anca Grădinariu, pe twitter: "Comisia se întruneşte să vadă din nou filmul. A început să le placă perverşilor. Adică ei să vadă de două ori filmul şi noi niciodată?"
În spatele cortinei
Azi, la Timişoara, puteţi vedea filmul În spatele cortinei (regia Bogdan Mustaţă, 2013) despre instaurarea comunismului în România. De la ora 18.00, aula BCUT, intrarea liberă.
Iar mîine, în acelaşi loc, vor fi lansate un album foto-documentar şi două reviste de benzi desenate. "Albumul foto-documentar reprezintă prima încercare de popularizare a subiectului rezistenţei armate anticomuniste și se centrează pe istoria a şase grupuri care au activat în munţi în perioada 1947-1958, respectiv cele conduse de Toma Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Leon Şuşman, Teodor Şuşman, Ion Gavrilă Ogoranu şi Nicolae Dabija. Cele două volume intitulate „Experimentul Piteşti. Umilinţa" şi „Experimentul Piteşti. Păpuşarii”, fac parte din colecţia de benzi desenate dedicată fenomenului Piteşti, una dintre cele mai inumane acţiuni represive din întreaga istorie recentă, care s-a desfăşurat între anii 1949-1951” (mai multe aici).
E bine că, încetul cu încetul, scoatem de după cortină şi de sub preş, o parte ascunsă (pe nedrept) din istoria recentă. E o formă de recuperare nu doar a memoriei ci şi, dacă vreţi, a demnităţii naţionale.
luni, 27 ianuarie 2014
Cainele Japonez la Timișoara
Tocmai am primit confirmarea de la Libra Film că putem proiecta la Timișoara Cîinele Japonez (2013), unul din cele mai interesante filme românești de anul trecut și un debut promițător în lungmetraj. Cu Victor Rebengiuc și Șerban Pavlu.
Proiecția va avea loc marțea viitoare în sala-studio de la Casa Artelor (acolo unde și azi se întîmplă ceva cinema, grație Asociației CitiZenit). Mulțumim regizorului Tudor Jurgiu, producătorului Bogdan Crăciun (Libra Film) și lui Carmen Bayer (Direcția Județeană de Cultură Timiș - Casa Artelor). Revenim cu detalii despre prima proiecție Marele Ecran din acest an. Deocamdată vă spunem că va fi o întîlnire specială. Și, poate, începutul unei frumoase...cinemateci.
Interviul cu Tudor Jurgiu la Cannes aici.
Despre film a scris Ionuț Mareș aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)