vineri, 28 iunie 2013

Cum i-am luat interviu lui Tudor Jurgiu la Cannes. Sau el mie?


Pe 16 mai, în a doua mea zi de şedere la Cannes, am primit un mail de la Claire. "Press contact-ul" lui Tudor Jurgiu din partea Cinefondation îmi propunea să-i iau un interviu regizorului român care fusese selectat la Cannes cu ultimul său scurtmetraj, În Acvariu

Scurt dicţionar explicativ: 

TUDOR CRISTIAN JURGIU Regizor. Scenarist. Nunta lui Oli (2009, premiat la Leeds, Next şi Anonimul).  Ela (2009). Din 2011 predă scenaristică la UNATC. A nu se confunda cu Tudor Giurgiu. Care i-a produs tizului său debutul în lungmetraj, Cîinele Japonez (pe ecrane, în această toamnă) 

ÎN ACVARIU (2013):  singurul titlu românesc prezent anul ăsta în vreo competiţie oficială la Cannes. Şi probabil primul "remake" după un short. E vorba despre un cuplu care "se desparte-se împacă-se desparte-se împacă..." cum şi-a descris  Tudor filmul atunci cînd i s-a înmînat premiul III, la secţiunea Cinefondation, de către juriul prezidat de Jane Campion.

CINEFONDATION: secţiune din cadrul Festivalului de Film de la Cannes creată în 1998 pentru a încuraja noua generaţie de cineaşti.

Sigur ca am zis da şi am fixat interviul pe 22 mai, la ora 5, în Palatul Festivalului. Pentru mine a urmat o săptămână plină şi dură. Programul meu semăna cu al lui Bear Grylls, minus partea de escaladă şi şerpi. Ore de umblat şi stat în picioare (la cozi), mîncat pe apucate, hidratat în ploaie, dormit în medie 5-6 ore, pedalat peste 20 de km pe zi (uneori şi prin ploaie). Mai suferisem şi şocul pierderii violente a telefonului. În ziua interviului eram praf. Scoală-te la 6 ca să prinzi proiecţia de dimineaţă Only God Forgives. Apoi mergi în zona de presă ca să mai scrii ceva. Conferinţa lui Nick Refn...

Eram atît de frînt că am renunţat să mai văd vreun film în după-amiaza aceea. A fost singura zi cînd am "mers la plajă" şi m-am îmbăiat în apa azurie, încă foarte rece în luna mai. Pe la 4 am trecut pe la pavilionul românesc unde tocmai se întîmpla un "cocktail". În sfîrşit am întîlnit-o pe Anca Puiu (căreia îi luasem mai demult un interviu prin telefon). Producătoarea de la Mandragora şi soţia lui Cristi Puiu era selectată în programul Producers on the Move. Povesteam despre benzi desenate şi violenţa în şcoli, cînd am realizat că mai am 10 minute pînă la întîlnirea cu Tudor. Doamna Puiu s-a oferit să-l sune şi să-l cheme şi pe el la recepţie. Mi-ar fi convenit o discuţie lejeră lîngă roze-ul acela franţuzesc învăluitor. Dar Tudor nu răspundea la telefon. Aşa că am fugit spre intrarea Mediteraneană prin ploaia torenţială care se pornise de un sfert de oră. În liftul care urca la etajul 5, spre biroul Cinefondation, mi-am repetat în gînd întrebările. Nu erau prea multe. Dar m-am gîndit că voi improviza pe parcurs. O parte din mine admitea că sunt nepregătit pentru acest interviu, în timp ce cealaltă îmi găsea tot felul de scuze. 

La Cinefondation, forfotă. L-am recunoscut pe Tudor imediat, deşi nu mai avea mustaţa din pozele de pe net. Stătea pe canapea şi era angajat într-o discuţie cu două persoane mai în vîrste, distinse (am aflat mai tîrziu că erau selecţionerii secţiunii, practic ei l-au adus pe Tudor la Cannes). Tocmai îi spuneau cît de mult le plăcuse În Acvariu. Iar el le dădea detalii despre geneza filmului. N-am vrut să le întrerup discuţia. Am profitat de răgaz să-l studiez pe tînărul regizor născut la Mediaş, în 1984. Tudor zîmbeşte mult, are o anumită curăţenie/cuminţenie, o naturaleţe plăcută şi, oricît aş încerca, nu mă pot feri de cuvîntul "modestie" (la el e o calitate), pe care am simţit-o din plin în discuţia care a urmat. 

Cînd i-am spus că nu mai am pe ce să înregistrez interviul, a scos din geantă un reportofon. L-a pus pe masă şi i-a dat drumul, îndemnîndu-mă din ochi să încep. Am pufnit amîndoi în rîs. Aşa începe înregistrarea cu Tudor rîzînd şi spunîndu-mi: "E ciudat. Că eu îl pornesc şi tu...". Eu...mi-am dat jos badge-ul de presă, dacă tot am făcut schimb de roluri. A urmat o discuţie de 20 de minute, a cărei înregistrare am primit-o de la Tudor la cîteva săptămâni după Cannes (între timp fusese foarte ocupat la TIFF, ca trainer în programul pentru adolescenţi "Let's Go Digital"), iar eu am reuşit să o transcriu abia acum:


                                            Selecţia Cinefondation 2013, T.J. e ultimul din dreapta



Lucian Mircu: Cum ţi se pare experienţa Cannes?

Tudor Jurgiu: În primul rînd e bine pentru film. E clar că o să aibă mai multă vizibilitate. Acum nu ştiu în ce măsură o să mă ajute asta să obţin alte finanţări, în România sau de altundeva. Aici, e destul de greu de intrat la filme. Vroiam să vedem mai multe...am mai ratat. În schimb, oamenii sunt mişto. Am cunoscut un alt regizor din Cinefondation, care e din Singapore dar e student la Le Fresnoy în Franţa. Suntem amîndoi mari fani Hou Hsiao Hsien, care a fost profesorul lui. Aşa că am stat de vorbă ieri vreo 3 ore despre Hou Hsiao Hsien şi experienţa lui. Pentru întîlniri de genul ăsta e foarte mişto festivalul. Filmele mai poţi să le vezi, deşi unele nu ajung distribuite în România.

L.M. Scurtele le mai vezi pe youtube sau vimeo. Pe al vostru nu l-ai pus încă, nu?

T. J.  Încă nu. O să-l punem, după ce mai circulă în festivaluri.

L.M. Eu l-am văzut în selecţia Next.

T. J.  Da, cei de la Cinefondation vroiau premieră şi le-am zis că era deja acceptat la Next. E un festival la care ţin, la care am fost prima oară cu un film. Şi au acceptat, cu condiţia să nu-l mai trimit la altele

L.M. Deci nu-s chiar aşa de stricţi nici la Cannes.

T. J. Măi, nu. Dar am fost şi foarte convingător, că vreau să fie filmul meu şi la Next.

L.M. Personajele din În Acvariu sunt ciudăţele dar în acelaşi timp foarte autentice. Eram foarte curios cum i-ai găsit pe cei doi actori (Maria Mitu şi Ionuţ Vişan n.m.). 

T. J. Pe Maria Mitu o ştiam dinainte şi vroiam să lucrez cu ea. A fost una din persoanele de la care am mai strîns materiale pentru filmul ăsta. Scurte poveşti. Mă interesează genul ăsta de personaj feminin. Mi-e mai uşor să le văd acţionînd într-un fel. Sau să aibă un anumit tip de sensibilitate.



L.M. E un pic şuie.

T. J. Da. Semăna un pic şi cu Ela, personajul făcut de Ioana Anton. Adică genul ăsta de personaj un pic labil psihic dar în acelaşi timp puternic într-un fel. Tenace. Îşi manifestă emoţiile şi tulburările ei într-o manieră să zicem ciudată. Dar nu e atît de şuie. Nu mi se pare că genul ăsta de reacţii sunt atît de ciudate precum ar zice oamenii. (lui Tudor îi sună a doua oară telefonul dar nu vrea să întrerupă interviul ca să răspundă). În situaţii din astea dificile mulţi reacţionează în moduri ciudate, doar că totul se întîmplă în intimitate şi oamenii nu vorbesc despre asta. Cred că multe persoane pe care le considerăm "ne-şui" au la un moment dat gesturi şi reacţii care le surprind şi pe ele. Şi asta m-a interesat: să explorez genul ăsta de gesturi. Cum te manifeşti...

L.M. ...Cum o mică minciună poate fi un declic pentru destrămarea unei relaţii...

T. J. Poate fi un declic. Dar lucrurile astea mici de la care pornesc certurile nu sunt atît de serioase. Am tot vorbit cu cupluri care se despărţeau şi se-mpăcau şi de fiecare dată era "definitiv". Era ceva care părea foarte serios şi după aia de fapt nu era...Mi se pare ironică şi amuzantă caracteristica asta a oamenilor. Se schimbă cinci minute mai tîrziu, nu peste o lună.

L.M. E pînă la urmă vorba despre volatilitatea relaţiilor...

T. J.  Da, frivolitatea emoţiilor. Acuma, de ce e aşa, e foarte mult de explorat şi nu cred că am ajuns în scurtmetrajul ăsta măcar la o sugestie de răspuns. Nu ştiu de ce, dar o grămadă de cupluri trec prin chestia asta.

L.M. Deşi e foarte scurt ca durată sunt foarte multe lucruri în film.

T. J. Da. Poveştile pe care le-am auzit se petreceau pe o durată de timp mult mai lungă. A fost o provocare să comprimăm în 20 de minute povestea unei relaţii de genul ăsta şi să nu pară în acelaşi timp forţat. De aceea am ales să fie filmat aşa, să fie cadrele atît de lungi şi să avem momentele de "stop". Adică nişte cadre negre care au exact rolul ăsta de a marca un final negativ sau pozitiv, şi să pară că, da, gata, s-au împăcat...

L.M. Pînă mîine...

T. J.  Sau pînă o oră mai tîrziu.

L.M. Chestia e că deşi se despart de trei ori în 20 de minute am crezut ce se întîmplă acolo. E uşor să te recunoşti în personaje deşi am zis că sunt "ciudăţele", stranii. Toţi avem momente din astea psihotice în care eşti categoric, după care revii...Filmul tău mi s-a părut aparte, nu doar în selecţia Next ci şi comparativ cu scurtele româneşti din ultimii ani. E natural şi cred că a ţinut mult de actori...

T. J.  Chestia e că scenariul ăsta l-am mai filmat odată cu alţi actori. Cu Ioana Anton şi cu Andrei Mateiu. Cînd l-am făcut prima oară nu am avut în cap foarte clară ideea asta a unui cuplu care se desparte-se împacă-se desparte-se împacă...Erau mai mult momente care mi se păreau interesante şi pe care le-am reunit într-o povestioară, dar nu aveam ceva care să închege toată povestea. Şi de-aia l-am refăcut...

L.M. Erau peştii şi prima oară?

T. J. Erau, dar n-a fost bine pus în scenă momentul. Acum, de ce am vrut să-l refac cu alţi actori? Nu ştiu. A fost un instinct...Dacă tot fac acelaşi scenariu încă o dată, să trec prin altceva. Şi pentru mine ca experienţă.  Îmi plăcea mult şi de Ioana Anton pentru că, fiind mai în vîrstă, toate gesturile astea erau şi mai şocante într-un fel. Maria e spre adolescentă şi pare mai natural s-o vezi reacţionînd aşa. Nu ştiu dacă a ieşit mai bine. Sunt unele momente care îmi plac mai mult în celălalt. Ăsta mi se pare mai închegat ca stil.



L.M. Să mă contrazici dacă n-am dreptate, dar mi se pare o şansă, un bun timing pentru tine, că anul ăsta nu avem aşa o prezenţă românească la Cannes. În afară de filmul lui Jude (prezentat în Quinzaine des Realisateurs, n.m.) eşti singurul român care apare în catalogul oficial al festivalului.

T. J. E de fapt întristător, nu e o performanţă. Nu cred că treaba asta înseamnă ceva sau că îmi aduce ceva.  Dacă ar fi fost şi un film românesc de lungmetraj ar fi fost o prezenţă mai consistentă. Personal m-aş fi bucurat. Şi era mai avantajos şi din punct de vedere al imaginii. Dacă era un lungmetraj în Competiţia Oficială cred că scurtmetrajele astea erau nişte sateliţi care ar fi fost mai bine băgaţi în seamă. Ar fi fost legaţi de ceva.

L.M. Cîinele Japonez a cîştigat aici acum doi ani sau trei ani o finanţare (premiul Kryzsztof Kieslowski din partea asociaţiei poloneze ScriptEast). Cum e? L-aţi terminat?

T. J. Am primit scenariul de la Tudor (Giurgiu, n.m.), scris iniţial de Ioan Antoci. L-am rescris împreună cu Gabriel Gheorghe. Apoi am mai rescris un pic la el împreună cu operatorul Andrei Butică în timp ce făceam decupajul. Experienţa a fost foarte ok. Şi cu Rebengiuc a fost mai uşor decît m-am aşteptat, că eram un pic speriat. Aştept să fie lansat, să fie văzut şi o să-l discut mai mult atunci. În România probabil că va fi lansat cîndva în toamnă, octombrie-noiembrie.

L.M. Cît aţi filmat la el?

T. J. 22 de zile

L.M. Cu finanţarea a fost ok?

T. J. Da, am apucat să primim finanţare înainte să înceapă toată criza asta, sau cum se numeşte. N-am simţit că a lipsit ceva pe parcursul producţiei. Chiar am refilmat nişte secvenţe de care nu eram mulţumiţi. Am avut două zile extra, după terminarea filmărilor.

L.M. Filmul e produs din nou de Tudor Giurgiu. Nu ţi se pare cumva amuzantă coincidenţa asta?

T. J. Normal că e amuzantă.

L.M. Citisem recent pe undeva că, în anii de început a Cannes-ului, l-au chemat în juriu pe Kirk Douglas din greşeală, cînd de fapt vroiau să-l invite pe Sirk Douglas, care era producător.

T. J.  Da e amuzantă chestia asta cu numele, ştiu.

L.M. E şi mai interesant că v-aţi întîlnit, că lucraţi împreună. Mergem încolo? 

"Încolo" însemna petrecerea românească, aproape spartă (de ploaie) cînd am ajuns. Cei care n-au încăput sub umbrela de pe terasă s-au înghesuit înăuntru. Tudor a intrat înr-o discuţie mai lungă cu Ada Solomon (de data asta am întrerupt pentru că vroiam o poză). 


(foto: Ioana Mischie)

                                           La petrecerea românească, singurul întors spre...cameră



În aceeaşi seară, Tudor Jurgiu urma să asiste la premiera oficială a filmului pe care eu îl văzusem de dimineaţă (mai tîrziu, în ţară, mi-a mărturisit că nu i-a plăcut Only God Forgives: "multă formă, puţin conţinut"). Spre deosebire de mine, Tudor intra în Grand Theatre Lumiere în ţinuta obligatorie de seară, sub reflectoare şi bliţuri. În liftul care ne ducea jos spre "croisette", glumea  pe seama faţadei "covorului roşu": fotografii vor face poze şi vor crede că e cineva important. Peste două zile chiar era. Tudor Jurgiu intra în palmaresul festivalului. Şi aducea o nouă recunoaştere pentru cinemaul românesc la Cannes. Autorul a fost de acord să ne dea În Acvariu să-l proiectăm la Casa Filmelor, în cadrul festivalului Plai. 
                                      

2 comentarii:

  1. apreciez în mod deosebit fotografiile făcute de Ioana Mischie.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Billy

    e doar una
    dar si eu o apreciez :)

    RăspundețiȘtergere