joi, 2 mai 2013
miercuri, 1 mai 2013
Maniac (2013)
rating: Brainwash
Desi filmele slasher si-au avut perioada de glorie in anii ‘70 si ‘80, decenii in care s-a scos tot ce s-a putut din serii ca Halloween, Friday the 13th, The Texas Chainsaw Massacre sau Nightmare on Elm Street, subgenul acesta, la fel ca si elementul sau definitoriu - psihopatul criminal care terorizeaza o comunitate - refuza sa moara. A fost reinviat cu la fel de mult succes de Wes Craven in anii '90 (Scream) insufletit de clonele subsecvente (I Know What You Did Last Summer, Wrong Turn, Hatchet) si apoi reciclat anual de remake-uri si reboot-uri in majoritatea lor neinspirate. Banalizarea lui e pusa pe seama structurii formaliste afisata de fiecare data in haine noi care pretinzand ca ofera suspans si groaza esueaza lamentabil in clisee derizorii. Asta nu inseamna ca nu se mai produc “slashere” bune dar ele de regula provin din contopirea cu subgenuri ca torture-porn (Saw) sau horror-ul supranatural (Cabin Fever).
In categoria remake-urilor unor slashere (odata) celebre intra si recentul Maniac, versiunea updatata a unui slasher din 1980 care a cam dat frisoane la timpul lui. Pelicula regizata de Franck Khalfoun dupa un scenariu de Alexandre Aja si Gregory Levasseur, il aseaza pe Elijah Wood in postura unui criminal schizofrenic care ucide si scalpeaza femei dintr-un soi de frustrare filiala cauzata de o mama denaturata. Restaurand manechinele din magazinul mostenit de la mama-sa, Frank (E. Wood) sufera de tulburari vizibile de personalitate si de migrene ingrozitoare care preced iesirea la iveala a laturii sale intunecate. Fiindca mama sa era o femeie usuratica Frank manifesta o aversiune fata de femei, pe care le considera superficiale si lipsite de personalitate, ucigandu-le si folosind scalpurile lor pentru a da “culoare” manechinelor sale. O usoara speranta pare sa vina de la Anna, o fotografa care arata un interes special pentru manechinele sale, parand a le trata cu aceeasi consideratie. Plotul nu sare insa dincolo de intrebarea daca Frank isi va putea controla tendintele ucigase sau nu iar dezvoltarea legaturii dintre cei doi nu e prea convingatoare.
Filmat insa aproape exclusiv in maniera PoV, prin ochii criminalului, Maniac s-a dovedit a fi o vizionare intensa. Filmul te absoarbe in lungi episoade de pândă in care Frank urmareste femei alese la nimereala pe strada si apoi le ataca pe alei sau holuri slab luminate. Atmosfera intunecata si sustinuta de o muzica de sintetizator ii amplifica sensibil tensiunea. Suspansul e natural si nu provine din salturi neasteptate. Esti companionul pasiv al protagonistului, asociatul lui, si ai un loc in primul rand la fiecare crima. Violenta grafica e prezentata explicit si nu poate fi evitata, iar lucrul acesta cauzeaza un disconfort privitorului, in special cand victima ti se adreseaza direct. Din acest punct de vedere filmul seamana cu un joc video, cu diferenta ca nu poti controla personajul, la fel cum nici Frank nu se poate controla pe sine, postura care te face sa te simti lipsit de putere, aproape ca o victima. Totodata, natura lui voyeuristica creaza o stranie senzatie de empatie cu acea fiinta nevoita sa comita acte de sadism pentru a-si calma suferinta.
In ce-l priveste pe Frank, personajul e si el o victima a psihicului sau. Introvertit, retras, cu stari de panica si anxietate, Frank se simte in siguranta doar in interiorul magazinului sau, inconjurat de manechine. Elijah Wood face o treaba excelenta reusind sa-l contureze doar din voice-over, gesturi si respiratie. Sunt insa si momente in care Frank devine vizibil insa doar reflectat in oglinzi, indicii simbolice pentru o personalitate fracturata. Fara indoiala ca filmul a necesitat cateva solutii ingenioase de mascare a camerei de filmat iar finalul climactic se resimte cu toata forta persoanei I. Efectul insa e unul absolut necesar: victimizarea audientei pentru distractia cautata in vizionarea unui slasher movie modern.
Trailer
Cum a stricat Marga un festival de film
Dar poate cel mai semnifictiv aspect al festivalului era extinderea sa în afara Bucureştiului, acolo unde evenimentele cinematografice sunt mai rare şi, prin urmare, mai importante. Timişoara, Iaşi, Braşov şi Târgu-Mureş găzduiau, după încheierea evenimentului bucureştean, o selecţie de câteva filme din zecile de producţii care rulau în Capitală.
În acest an însă, Festivalul Filmului European pare să fi devenit una din multele victime ale opacităţii culturale de care Andrei Marga, noul preşedinte învechit al Institului Cultural Român (ICR), dă dovadă de când a fost instalat şef în frumosul sediu din Aleea Alexandru.
Un comunicat publicat zilele trecute de ICR ne informează că Festivalul Filmului European, unul din evenimentele pe care institutul le organizează în ţară, ajuns la cea de-a XVII-a ediţie, va avea loc la Cinema Studio şi Cinemateca Eforie, între 9 şi 11 mai. Adică doar trei zile şi vreo 15 proiecţii. Punctul tare el ediţiei este dat de prezenţa anunţată a regizorului ucrainean Serghei Loznitsa la proiecţia celui de-al doilea său lungmetraj de ficţiune, extraordinarul În ceaţă. Filmul, care îl are în distribuţie şi pe Vlad Ivanov şi a cărui imagine este semnată de Oleg Mutu, a fost anul trecut în competiţie pe Croazetă şi a putut fi văzut deja în toamnă şi în România, în cadrul Filme de Cannes la Bucureşti.
ICR nu menţionează însă nimic de proiecţii şi în alte oraşe. În cazul în care, între timp, ICR nu va face noi anunţuri, cinefilii din Timişoara, Iaşi, Braşov şi Târgu Mureş vor fi privaţi astfel de şansa de a vedea câteva filme europene pe care altfel foarte greu au ocazia să le bifeze. Total nejustificat, chiar şi din perspectiva politicii lui Andrei Marga, printre ale cărui prime măsuri a fost să deschidă filiale fantomă prin localităţi mai mult sau mai puţin relevante pentru ceea ce înseamnă un institut naţional de cultură.
Festivalul Filmului European nu era doar un eveniment care oferea publicului din România şansa de a admira diversitatea cinematografiei europene, ci şi un prilej de a afirma şi consolida parteneriatele cu diverse ambasade şi centrele culturale, a căror încredere este esenţială pentru succesul ICR în străinătate.
marți, 30 aprilie 2013
The Making-Of: Show Respect for Cinema
UN FILM DE 5 LEI ŞI 2%
Ideea clipului Asociaţiei Marele Ecran a venit în timp ce îl filmam pe precedentul ("The Artist"). În martie 2012, Boris stătea în scaunul de machiaj şi, pentru încălzire, imita vocea lui Marlon Brando din Godfather. La un moment dat zice: "dacă nu ne dai 2 la sută vezi că ştim unde stai".
Am ştiut pe loc care va fi ideea următorului spot al organizaţiei.
Aşadar, am fixat ziua filmării pe 22 martie, în formula consacrată: Boris şi Carmen Gaza (Atelier 1), Cristian Ilea (Camera 4), Richie şi Lucian (Marele Ecran). Ne-am întîlnit la 10.30 într-o cafenea pe strada Mercy unde am discutat scenariul. Boris a venit cu cîteva sugestii/îmbunătăţiri la text, inclusiv ecranul "cît o pizzolina". La ora 11 eram la studioul Camera 4 (un apartament încăpător, aflat pe o străduţă de lîngă piaţa Unirii).
Cristi Ilea îşi aranja echipamentul şi luminile în timp ce Carmen îl transforma pe Boris în "Padrino". Ca un omagiu pentru felul în care Brando a ştiut să inventeze acest personaj, Boris a ţinut şi el în gură două şomoioage de vată ("deşi Boris are deja prognatism, adică maxilare proeminente" cum zice Carmen). A schimbat două seturi pînă la sfîrşitul filmărilor. În ciuda elementelor de parodie, Boris a tratat cu respect personajul şi era îngrijorat să nu apară grafitti-uri prin oraş gen: "BORIS GAZA NU E MARLON BRANDO".
Familia Gaza a adus costumele şi recuzita (aici intră şi cele două mîţe de jucărie şi o oaie neagră). Boris stătea la machiaj numai în cămaşă şi boxeri, să nu se şifoneze. Atunci am zis, mai mult în joacă, cum ar fi să filmăm fără pantaloni? (ideea nu era în scenariul iniţial). Cristian a venit cu soluţia de a arăta doar la finalul monologului că Naşul e dezbrăcat. Tot Cristian a creat "efectul de jaluzele", ca atmosfera să fie cît mai apropiată de scena originală. Numai pregătirea acestui mic detaliu a durat vreo 20 de minute (am admirat din nou răbdarea şi seriozitatea profesioniştilor cu care am lucrat). Pe la 12.30 am început să filmăm.
În total s-au tras 9 duble, dar oricare dintre ele ar fi fost bună (mai puţin cea în care Boris se încurcă şi zice "platou de pizzoline"). Deci nu prea avem bloopers. În schimb avem înregistrarea live a soundtrack-ului, o adaptare freestyle după temele muzicale create de legendarul Nino Rota.
Mulţumiri: întregii echipe care a lucrat voluntar la producţie, timp de 4 ore cît a durat toat treaba. Mulţumiri duble lui Cristi Ilea care a făcut de data asta şi montajul. Mulţumiri speciale următorilor: Francis Ford Coppola, Mario Puzo, Marlon Brando, Nino Rota care au creat o lume atît de distinctă că produce ecouri vii şi 40 de ani mai tîrziu. Bugetul de filmare a fost 5 lei (un Ice Tea cumpărat de la pizzeria Rustica, de peste drum, ce ne-a servit pe post de "whisky" pentru scena cu paharul; tot cei de la pizzerie ne-au împrumutat paharul).
Filmuleţul acesta nu este făcut doar pentru amuzamentul vostru şi al nostru (am rîs întruna, mai puţin în timp ce se filma efectiv, deşi ne-am abţinut cu greu). Scopul lui este să vă convingă să completaţi acest formular şi să direcţionaţi cei 2 % prevăzuţi de lege către Asociaţia Marele Ecran. Pînă vom putea să-i investim în cinematecă, aceşti bani ne-ar ajuta să continuăm acţiuni precum asta sau asta. Sperăm că vă veţi arăta suportul pentru Cauză. Pentru că, nu uitaţi, ştim unde staţi...
Ideea clipului Asociaţiei Marele Ecran a venit în timp ce îl filmam pe precedentul ("The Artist"). În martie 2012, Boris stătea în scaunul de machiaj şi, pentru încălzire, imita vocea lui Marlon Brando din Godfather. La un moment dat zice: "dacă nu ne dai 2 la sută vezi că ştim unde stai".
Am ştiut pe loc care va fi ideea următorului spot al organizaţiei.
Aşadar, am fixat ziua filmării pe 22 martie, în formula consacrată: Boris şi Carmen Gaza (Atelier 1), Cristian Ilea (Camera 4), Richie şi Lucian (Marele Ecran). Ne-am întîlnit la 10.30 într-o cafenea pe strada Mercy unde am discutat scenariul. Boris a venit cu cîteva sugestii/îmbunătăţiri la text, inclusiv ecranul "cît o pizzolina". La ora 11 eram la studioul Camera 4 (un apartament încăpător, aflat pe o străduţă de lîngă piaţa Unirii).
Cristi Ilea îşi aranja echipamentul şi luminile în timp ce Carmen îl transforma pe Boris în "Padrino". Ca un omagiu pentru felul în care Brando a ştiut să inventeze acest personaj, Boris a ţinut şi el în gură două şomoioage de vată ("deşi Boris are deja prognatism, adică maxilare proeminente" cum zice Carmen). A schimbat două seturi pînă la sfîrşitul filmărilor. În ciuda elementelor de parodie, Boris a tratat cu respect personajul şi era îngrijorat să nu apară grafitti-uri prin oraş gen: "BORIS GAZA NU E MARLON BRANDO".
Ultimele retuşuri by Carmen Gaza
Familia Gaza a adus costumele şi recuzita (aici intră şi cele două mîţe de jucărie şi o oaie neagră). Boris stătea la machiaj numai în cămaşă şi boxeri, să nu se şifoneze. Atunci am zis, mai mult în joacă, cum ar fi să filmăm fără pantaloni? (ideea nu era în scenariul iniţial). Cristian a venit cu soluţia de a arăta doar la finalul monologului că Naşul e dezbrăcat. Tot Cristian a creat "efectul de jaluzele", ca atmosfera să fie cît mai apropiată de scena originală. Numai pregătirea acestui mic detaliu a durat vreo 20 de minute (am admirat din nou răbdarea şi seriozitatea profesioniştilor cu care am lucrat). Pe la 12.30 am început să filmăm.
În total s-au tras 9 duble, dar oricare dintre ele ar fi fost bună (mai puţin cea în care Boris se încurcă şi zice "platou de pizzoline"). Deci nu prea avem bloopers. În schimb avem înregistrarea live a soundtrack-ului, o adaptare freestyle după temele muzicale create de legendarul Nino Rota.
Mulţumiri: întregii echipe care a lucrat voluntar la producţie, timp de 4 ore cît a durat toat treaba. Mulţumiri duble lui Cristi Ilea care a făcut de data asta şi montajul. Mulţumiri speciale următorilor: Francis Ford Coppola, Mario Puzo, Marlon Brando, Nino Rota care au creat o lume atît de distinctă că produce ecouri vii şi 40 de ani mai tîrziu. Bugetul de filmare a fost 5 lei (un Ice Tea cumpărat de la pizzeria Rustica, de peste drum, ce ne-a servit pe post de "whisky" pentru scena cu paharul; tot cei de la pizzerie ne-au împrumutat paharul).
Filmuleţul acesta nu este făcut doar pentru amuzamentul vostru şi al nostru (am rîs întruna, mai puţin în timp ce se filma efectiv, deşi ne-am abţinut cu greu). Scopul lui este să vă convingă să completaţi acest formular şi să direcţionaţi cei 2 % prevăzuţi de lege către Asociaţia Marele Ecran. Pînă vom putea să-i investim în cinematecă, aceşti bani ne-ar ajuta să continuăm acţiuni precum asta sau asta. Sperăm că vă veţi arăta suportul pentru Cauză. Pentru că, nu uitaţi, ştim unde staţi...
duminică, 28 aprilie 2013
Ingerul Razbunarii in 3 ipostaze
Nu mai e nici un secret ca filmul lui Nicolas Winding Refn e un exercitiu de stil pe tema dulcei razbunari. Cele mai noi clipuri de promovare pentru Only God Forgives par a contura insa ceva mai mult de-atat, in ideea in care protagonistii - o mama, un fiu si un diavol - alcatuiesc o deloc sfanta treime razbunatoare.
Anchetă asupra unui film mai presus de orice prejudecată
Însă a existat un astfel de moment în istoria recentă a Italiei: în 1970, cineastul Elio Petri lansa Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială, laureat cu Marele Premiu al Juriului la Cannes şi, în anul următor, cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film de limbă străină. Denunţare sub formă de pamflet a forţei discreţionare a poliţiei sau, extrapolând, parabolă despre degenerarea puterii, Anchetă..., cel mai cunoscut şi apreciat film al regizorului italian, a fost proiectat totuşi fără obstacole, iar încercarea de blocare din partea poliţiei ofensate a eşuat în justiţie.
Elio Petri (1929-1982), un cineast cu convingeri comuniste în tinereţe, estompate însă semnificativ odată cu înnăbuşirea Revoluţiei de la Budapesta de către sovietici în 1956, a fost preocupat de-a lungul relativ scurtei sale cariere (cancerul l-a răpus la vârsta de doar 53 de ani şi după 11 lungmetraje) de problemele sociale, politice şi civile ale perioadei: lipsa valorilor morale în societatea modernă consumeristă; alienarea indivizilor într-o lume materialistă; corupţia, făţărnicia şi imoralitatea puterii; natura şi funcţionarea statului, cu instituţiile sale de aplicare a legii.
 |
| Elio Petri |
Contextul în care a apărut Anchetă... a jucat în favoarea filmului. Erau ani când nu doar în Italia, dar în multe locuri din lume aveau loc proteste şi demonstraţii „în care ciocnirile între mulţimi şi forţele de ordine au provocat controverse privind comportamentul poliţiei” (Larry Portis).
Iată ce spune însuşi Elio Petri despre filmul său: "Am vrut să fac un film despre poliţie. Pe parcursul celor 25 de ani care au urmat căderii fascimului, poliţia Republicii Italiene s-a făcut vinovată de comiterea a zeci şi zeci de execuţii sumare pe străzi şi autostrăzi – crime asupra oamenilor din clasa muncitoare vinovaţi doar pentru că luptau împotriva mizeriei şi injustiţiei – şi niciun poliţist nu a plătit vreodată pentru aceste crime (...) Totuşi, am fost mai interesat în expunerea mecanismelor care garantează impunitatea servitorilor puterii".
Şeful secţiei omucideri din cadrul poliţiei (jucat de Gian Maria Volonte, la unul din cele mai reuşite roluri) tocmai e transferat la conducerea departamentului politic. Înainte de a sărbători alături de colegi avansarea, îşi ucide amanta şi lasă dinadins urme în apartamentul femeii. Pe parcursul anchetei, în care şi el însuşi se implică, înmulţeşte dovezile care îl încriminează şi, spre final, chiar se autodenunţă. Numai că autodenunţul nu poate fi acceptat de superiorii săi, pentru că ar pune în pericol existenţa însăşi a sistemului poliţienesc.
Finalul puternic al filmului, când "cortina" cade peste secvenţa în care şefii poliţiei parcurg parcă un ritual al mafiei, consfinţeşte ideea pe care o urmăreşte constant de-a lungul celor aproape două ore ale sale: graniţa dintre omul legii şi criminal îşi pierde relevanţa, iar puterea poliţienească, nu doar că nu are scrupule în a comite abuzuri, dar simte plăcere în această stare de impunitate.
Beneficiind de muzica dinamică, impunătoare şi pe alocuri ameninţătoare a lui Ennio Morricone şi de interpretarea solidă a lui Gian Maria Volonte, Anchetă... este un film radical nu doar prin subiect, cât şi prin stil, care nu face nicio concesie comercialului. Elio Petri, care a scris scenariul alături de Ugo Pirro, apelează la tăieturi de montaj scurte, la mişcări neîntrerupte ale aparatului de filmat şi la tehnici expresioniste, în special prin insistenţa pe prim-planuri cu protagonistul, chipul lui Gian Maria Volonta exprimând alternativ satisfacţie, cinism, grandomanie sau ridicol.
Petri a fost criticat constant pentru "expresionismul stilistic pronunţat" care se transformă deseori în "simplă caricatură" (Gino Moliterno). Regizorul a răspuns spunând că acuzaţia dă dovadă de elitism intelectual, adăugând: „Cinemaul snob, intelectual cere adevăruri spuse doar pe jumătate. Însă, din nefericire, realitatea este caricatură şi consider că cinemaul ar trebui să evidenţieze asta, chiar dacă presupune să recurgă la forme foarte populare; nu trebuie să se teamă de alunecarea în kitsch”.
În ciuda grotescului şi caricaturizării asumate care învăluie multe secvenţe, Petri oferă o lucidă radiografie a mecanismului de funcţionare a puterii responsabile cu aplicarea legii în statul modern. Arhiva cu dosarele politice este de inspiraţie kafkiană, interogatoriile din „beciurile” poliţiei amintesc de abuzurile serviciilor de securitate ale regimurilor totalitare, desfăşurarea anchetei urmează traseul consacrat de filmele poliţiste, iar jocurile erotice dintre comisar şi amantă iau forma unei relaţii victimă-agresor, în care rolurile se inversează regulat.
La Elio Petri, obsesia puterii devine o boală incurabilă, care invadează toate zonele vieţii celor care o deţin, de la spaţiul public sau de lucru, la profunda intimitate.
Ionuţ Mareş
Surse bibliografie şi webografice aleatorii:
Paolo Russo, "Istoria cinematografului italian", IBU Publishing, 2011
Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, "Cinema.... un secol şi ceva", Curtea Veche, 2002
Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, "Lumea filmului. Dicţionar de cineaşti", Curtea Veche, 2005
www.britannica.com (mai multe aici)
Gino Moliterno, "Investigation of a Citizen Above Suspicion", sensesofcinema.com
Larry Portis, "The director who must (not?) be forgotten: Elio Petri and the legacy of Italian political cinema", filmint.nu.
vineri, 26 aprilie 2013
Timishort: Trista balada a pandroginului
Aseara s-a dat startul Festivalului Timishort cu un documentar biografic putintel cam... straniu, The Ballad of Genesis and Lady Jaye. E, fara indoiala, o viziune singulara asupra unei povesti de dragoste iar asta din mai multe motive. Intai, personajele implicate nu sunt deloc obisnuite: Genesis e un barbat(?) cu probleme de identitate sexuala iar Lady Jaye o asistenta medicala/dominatrix. Apoi unicitatea relatiei lor e tradusa printr-o pasiune fetisista atat pentru muzica cat si pentru celalalt care pusa in imposibilitatea de a devora isi gaseste supapa intr-o eliberare artistic-ideologica indrazneata numita Pandrogin, cuplul devenind o fiinta noua “mai” evoluata. In al treilea rand alcatuirea filmului -scene de arhiva, filmari de concert, montaje experimentale, bucati supra-realiste, interviu si naratiune din off- e cumva oglinda stilulului muzical numit industrial, al carui pionier a fost trupa fondata de Genesis, adica o fuziune a rockului cu muzica electronica aparuta in 1970 si care amesteca orice de la zgomot alb la muzica concreta, sample-uri si atitudine punk.
Problema cu “Balada” realizata de Marie Losier e incoerenta si faptul ca plictiseste. Tratata in mod traditional, fara pretentii de experiment avant-garde, povestea celor doi oameni uniti prin filozofie si chirurgie plastica intr-o singura fiinta era suficient de ciudata pentru a starni interes. Copilaria abuzata a lui Genesis, experientele sale muzicale, perioada de pionierat industrial, contactul cu William Burroughs si, in general, controversa care i-a atras o eticheta de dusman al moralitatii engleze mi-ar fi amplificat interesul daca erau expuse cronologic, obiectiv si contrabalansate de periplul lui Lady Jaye prin subteranele perversitatii sau ale fetisului. Din pacate forma a fost mai importanta decat continutul iar tot ce-am retinut a fost un mis-mas transgresiv de chestii stranii. In ciuda bizarului astfel atacat filmul nu socheaza ci genereaza doar momente wtf? pe care le-ai dori explorate dar care raman simple indicatoare ale unei drame umane pe care nu esti invitat nici s-o intelegi nici sa empatizezi cu ea. Anuntat ca o portretizare intima si afectiva a celor de mai sus Balada mi-a dat impresia unui vehicul comercial de promovare a ideologiei pandrogine si a creatiei artistice a cuplului titular.
Ps: Timishort continua si azi insa cu multe scurt-metraje la BCUT, Cinema Timis si in Club Setup. Programul pe site.
joi, 25 aprilie 2013
Bad boys de România
Câştigător în acest an al premiului Gopo pentru cel mai bun documentar românesc, Turn Off the Lights este un film cu mai multe premiere, după cum a glumit miercuri seară, la proiecţia de la NCRR, tânăra regizoare Ivana Mladenovic, născută în 1984 în Serbia, dar absolventă de UNATC şi o foarte bună vorbitoare a limbii române.
În 2012, filmul a fost prezentat în festivaluri ca Tribeca sau Sarajevo (la acesta din urmă a şi câştigat trofeul pentru cel mai bun documentar) şi a putut fi văzut şi în România în câteva (puţine) ocazii. De această dată, Turn Off the Lights se lansează oficial, pentru scurt timp, pe marile ecrane, atât cât poate fi loc pentru un documentar, fie el şi românesc, prin sălile de pe la noi: adică în vreo două spaţii, şi alea doar în Bucureşti, la NCRR şi Union.
La închisoarea unde a fost filmat Fluierul premiat la Berlin, Ivana Mladenovic i-a cunoscut pe doi dintre cei trei protagonişti ai ceea ce avea să devină, după 2-3 ani, Turn Off the Lights: Alexandru Mititelu ("Finu" din filmul regizat de Şerban şi "Zvori" din Loverboy) şi Papan Chilibar ("Ursu" în Fluier), care avea să înceteze din viaţă în 2011. Al treilea protagonist este "Giani Versace", un rom dintr-o familie plină de bani (una din cele mai puternice secvenţe este cea în care o membră a familiei lasă să "plouă" asupra copilului lui Versace nenumărate bancnote de 50 de euro).
 |
| "Giani Versace" (pe pat), în mijlocul familiei |
După cum a mărturisit Ivana Mladenovic, ideea iniţială a proiectului, scris împreună cu Bianca Oana, era să afle de ce "protagoniştii" au făcut ceea ce au făcut şi au ajuns la închisoare. Numai că, din diverse motive, filmul a luat mai multe viraje de-a lungul realizării sale, iar montajul final îi dă o structură uşor dezechilibrată, de care autoarea este însă conştientă.
Filmul impresionzeaă în primul rând prin autenticitate şi prin firescul personajelor care, în ciuda unor momente de bravură, lasă garda jos şi permit să fie arătate în situaţii care variază de la excentric la banal, de la emoţie la cinism, de la comic la tragic.
Despre cum se obţin aceste efecte indispensabile oricărui documentar cu pretenţii şi despre cum se câştigă încrederea unor astfel de "subiecţi" dificili, Ivana Mladenovic a spus:
Nu cred că e vorba de încredere. E vorba de sinceritate. Le-am zis că o să fie filmul din punctul lor de vedere. Nu a fost greu. Nu pot să zic că am avut un truc. M-am dus, am zis ce vreau să fac şi asta a fost
Firescul este punctul forte al filmului. Asta ar trebui să căutăm în filmele de ficţiune şi în documentare.
Turn Off the Lights nu este un documentar observaţional, după cum însăşi regizoarea a spus-o, şi, chiar dacă este lipsit (inspirat) de orice comentariu din off, încearcă să declanşeze unele reacţii sau mărturisiri din partea "subiecţilor" (sunt momente în care se aud întrebările regizoarei sau în care diverse "personaje" i se adresează acesteia direct).
Evident, documentarul nu-şi judecă în niciun moment protagoniştii, ci încearcă să spună fragmente din poveştile vieţilor lor sau pur şi simplu să îi arate în diverse situaţii de moment care surprind, de exemplu, luxul kitschos al mediului în care trăieşte Versace, sărăcia familiei lui Papan sau atitudinea lui Alexandru Mititelu, care uneori forţează limitele regulilor obişnuite de convenţuire sau limbaj. Cert este că toţi trei "dau bine" pe ecran.
 | |||
| Alexandru Mititelu, într-un moment de "tandreţe" cu partenera |
 |
| Papan, la reîntâlnirea cu fiica |
Ionuţ Mareş
miercuri, 24 aprilie 2013
Juriul Cannes 66
N-aş putea spune că e o surpriză: Cristian Mungiu revine la Cannes, de data asta în Juriul competiţiei oficiale, a "sparkling jury" cum puteţi citi pe site-ul oficial. Alături de Ang Lee, Cristoph Waltz, Nicole Kidman, Daniel Auteuil, Lynne Ramsay şi, desigur, Steven Spielberg, preşedintele juriului.
Între timp s-a mai anunţat o prezenţă românească la Cannes. O umbră de nor, scurtmetrajul lui Radu Jude a fost selecţionat în secţiunea Quinzaine des Realisateurs.
Iar vestea bună, pentru mine personal, e că am primul partener oficial pentru deplasarea la Cannes: Lady Bio, probabil singurul magazin cu "cosmetice curate" din Timişoara. Pe etichetele produselor aduse de Lady Bio (chiar şi din Africa) nu veţi găsi ingrediente complicate, produşi chimici (nu mai vorbesc de parabeni sau aluminiu), ci doar ingrediente naturale, cu denumirea lor în latină. Magazinul e proaspăt deschis în zona Unirii, pe str. Emanuil Ungureanu, nr. 6.
Afişul Zilei: Tres Courts 2013
Tres Courts e unul din cele mai aşteptate şi inedite festivaluri din lumea scurtmetrajelor. Îmi pare rău că se suprapune din nou cu Timishort, dar datele de proiecţie sunt hotărîte la nivel internaţional. Tres Courts se desfăşoară simultan în 17 ţări de pe 5 continente. În România are loc în 25 de oraşe (AICI găsiţi programul). La Timişoara, se întîmplă vineri, 26 aprilie, de la ora 16, la Aula Magna de la Vest.
Selecţia Internaţională e diversă şi surprinzătoare, ca întotdeauna. Anul acesta vă recomand cu mîna pe inimă să vedeţi şi selecţia naţională. Nu pentru că am participat şi eu la alegerea lor, dar cele 22 de filmuleţe româneşti finaliste sunt la cu totul alt nivel calitativ faţă de anii trecuţi. Am descoperit cîţiva tineri autori interesanţi: Adriana Catarig, Fekete Szabolcs, Pătraşcu Alexei ş.a.
Deocamdată trebuie să păstrez secretul asupra cîştigătorilor. Pot să vă spun însă că, în ziua jurizării (9 martie), am văzut vreo sută de scurte. De la ridicol, chinuitor de slabe (slide-show-uri cu poze din natură), la unele impecabile ca tehnică şi actuale ca temă şi limbaj cinematografic. Voi le veţi vedea desigur numai pe cele bune. Juriul care a suferit pentru voi a fost alcătuit, printre alţii, de prietenii noştri: Ingrid Diac (Institutul Francez), Boris Gaza (Atelier 1), Cristian Ilea (Camera 4), Lucian Ionică (TVR), Felix Petrescu (Makunouchi Bento) şi Marian Rădulescu. Asta în caz că nu vă plac, să ştiţi pe cine înjura (deşi nu cred că va fi cazul). Iată un foarte scurt aperitiv:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)