joi, 21 februarie 2013
Flight. Dependenţa în stil hollywoodian
Tot despre un dependent de alcool (dar şi de droguri) este vorba şi în Flight. Denzel Washington joacă rolul unui pilot experimentat care, deşi salvează prin manevrele sale aproape toţi pasagerii unui zbor eşuat din cauza problemelor tehnice şi devine erou de moment, ajunge în colimatorul opiniei publice şi al anchetatorilor după ce se descoperă că ar fi călcat strâmb chiar în timpul cursei. Flight începe spectaculos (cu o tipă goală ce se tot plimbă prin cadru, după care se trece direct la zborul cu probleme, unde intră în scenă extrem de credibilele efecte speciale) şi se ţine relativ bine până aproape de final, când devine moralizator la modul simplist şi, prin urmare, fals.
La fel ca în Silver Linings Playbook, un alt film (ultra)nominalizat la Oscar în acest an, întâlnim şi în Flight acelaşi tipar: un personaj cu multe rele, dar şi cu bune, acestea din urmă ajungând să prevaleze, pentru un binemeritat happy-end care să atragă un număr cât mai mare de cumpărători de bilete. Simplificat, strategia marilor studiouri ar fi cam aşa: îi arătăm spectatorului, prin personaje, că are şi pete negre, dar, la ieşirea din sală, nu trebuie să se gândească prea mult la probleme serioase, aşa că îi oferim noi direct cheia de înţelegere, şi anume o interpretare călduţă şi dulceagă – aceea că în esenţă este o persoană bună. Pentru a putea trăi liniştit şi confortabil cu sine însuşi în restul timpului. Şi, mai ales, pentru a cumpăra bilete şi la următoarele filme.
Cu totul altfel se întâmplă în cazul filmelor independente, americane sau europene, în care libertatea regizorului este mult mai mare. Ca să rămânem în zona dependenţelor, de această dată de sex (o temă care abia recent a scos capul în lume cinematografiei), merită menţionat deja celebrul Shame (2011), regizat de britanicul Steve McQueen. Întregul film, extrem de stilizat şi bine dozat, este construit altfel, fără ca realizatorii să dilueze în vreun moment tensiunea, aşa cum, din păcate, se întâmplă în Flight, în principal din cauza personajului interpretat de John Goodman, ale cărui apariţii stârnesc râsete, dar funcţionează ca nişte cubuleţe de zahăr menite a atenua din gustul amărui al unui ceai ieftin care ar fi putut avea (măcar) uşoare efecte terapeutice.
Însă diferenţa cea mai flagrantă dintre cele două filme constă în finaluri. Steve McQueen alege un final „sec”, într-un termen care îmi stârneşte mereu râsul şi care vine din partea unor spectatori obişnuiţi numai cu scrobeala hollywoodiană. De fapt, acel cadru de la sfârşit cu chipul chinuit, dar depsiholigizat, al lui Michael Fassbender lasă loc libertăţii de interpretare, devenind extrem de credibil şi stimulând reflecţia. Nu ştim dacă Brandon se va ridica şi îşi va începe din nou vânătoarea sau va reuşi să se abţină pentru moment, asta pentru că lupta pe care o duce cu dependenţa sa nu este în niciun moment definitiv pierdută sau definitiv câştigată. Este o confruntare continuă.
Ionuţ Mareş
Categorii:
Filmele Mareşalului,
Made in Hollywood,
Oscar
miercuri, 20 februarie 2013
Murmurul Ţărmului
O PELICULĂ CULTURALĂ
Mîine seară, Timişoara se apropie de Portugalia, prin muzică şi film. Pelicula Culturală are ambiţia să vă scoată la film în spaţii care au o poveste.
Ne vedem joi, ora 19.00, la sala Orpheum din cadrul Primăriei Vechi. Şi dacă tot e acum sediul Facultăţii de Muzică, seara va începe cu un minirecital. Ricardo Caria ne introduce în atmosfera tulburătoare a muzicii fado. Ricardo este un cîntăreţ portughez care trăieşte la Arad şi a participat la Vocea României.
Filmul, A Costa dos Murmurios (Murmurul Ţărmului, 2004) e regizat de Margarida Cardoso după un roman foarte apreciat de Lidia Jorje, despre războiul din Mozambic şi despre alte războaie, mai intime.
Organizatoarele serii sunt tot două femei: Nicoleta Ciocov şi Elisabeta Varga. Poate şi de aceea evenimentul are o anume...sensibilitate. Accesul se face cu seminţe. Nu cu seminţe de floare sau bostan, ca la meciuri. Cu seminţe de flori, plante decorative sau bulbi (care se vor planta într-un spaţiu public din oraş) pentru a grăbi primăvara. Eu ştiu ce fac joi seară. Singura dilemă: de unde fac rost de nişte seminţe sau bulbi?
Mă atrage foarte tare şi limba vorbită în film (a şaptea cea mai vorbită, de pe planetă). Languroasă, senzuală, dulceagă...Ate amanha, por favor! Pentru a fi la curent cu ultimele noutati despre eveniment vizitati pagina de facebook asociata.
P.S. Mantra Peliculei Culturale este "Film European. Spaţiu cu poveste. Oameni de calitate". Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre planurile fetelor, Nicoleta şi Betty sunt invitate deseară în emisiunea Roxanei Morun (Vezi ce-ţi doreşti), la TVR Timişoara, de la 20.30.

Film European,
timisorene,
vom fi acolo
marți, 19 februarie 2013
Ai ceva de spus?
Spune-o foarte scurt! Printr-un foarte scurt metraj.
Te-ai prins. E vorba de Tres Courts. Şi de apelul pe care îl lansează în fiecare an. Dacă ai un film de maxim 3 minute (documentar, animaţie, ficţiune sau experimental) trimite-l pînă în 28 februarie (detalii AICI)!
Filmul tău poate fi văzut de o ţară întreagă! Dacă intră în Selecţia Naţională va fi proiectat în 23 de oraşe româneşti (nu ştiu dacă După Dealuri a reuşit performanţa asta), care găzduiesc Tres Courts primăvara asta.
Precizare importantă: nu trebuie să fii profesionist. Poate ai şi tu o parodie la Gagnam Style, poate ai filmat cu telefonul o ploaie cu meteoriţi sau pur şi simplu ai o idee faină.
Pe lîngă glorie, există şi premii palpabile: participare ca "guest" la TIFF cu cazare, masă şi transport din partea Institutului Francez, telefoane smartphone, plus premiul francofoniei, de 250 de euro.
Eu m-aş băga imediat, numai că am fost invitat în juriu. Anul acesta, Selecţia Naţională se face la Timişoara. Deci chiar te rog să-mi dai ceva de jurizat, pentru că pînă acum nu sunt foarte mulţi înscrişi. Scoate filmul ăla din sertar, din comp, de pe unde îl ai sau pune-te şi fă un scurt de max 3. min, pentru că repet: 28 februarie e data limită. Bonne chance!

Shorts,
timisorene
De ce e Dirty Harry atat de 'dirty'?
I know what you're thinking. "Did he fire six shots or only five?" Well, to tell you the truth, in all this excitement I kind of lost track myself. But being as this is a .44 Magnum, the most powerful handgun in the world, and would blow your head clean off, you've got to ask yourself one question: Do I feel lucky? Well, do ya, punk?
Dirty Harry, 1971, r. Don Siegel
Dirty Harry, 1971, r. Don Siegel
"Dirty Harry presents a San Francisco overrun by crime and sexuality, as represented by the red-light district, a woman known as ‘‘Hot Mary,’’ a homosexual in the park, a sexual threesome involving two women and a man, a bank robbery which takes place as Harry eats his hotdog lunch, a frequently robbed liquor store, and of course Scorpio himself. Scorpio is a character without backstory, but his long hair and peace symbol belt buckle identify him with the hippies, the antiwar movement, and the social changes of the 1960s. In terms of local San Francisco history, he is also identified with the serial killer known as Zodiac, a notorious figure who wrote taunting letters to the newspapers and was never caught. Scorpio preys on the weak and kills for pleasure, which makes him unpredictable and hard to stop. Only Harry’s fanaticism, equal to or greater than Scorpio’s, is able to stop the killing.
Harry himself is out of control. He is called ‘‘Dirty Harry’’ because of his general misanthropy, because he takes all of the police department’s dirty jobs, and because he does not stay within the limits of law and custom. A relevant usage of ‘‘dirty’’ circa 1970 would be ‘‘illegal, unethical, and violent,’’ as in ‘‘dirty’’ espionage or a ‘‘dirty’’ war. Note that this is a quite different metaphoric use of ‘‘dirty’’ from the ‘‘dirty hippies’’ in Joe, or the ‘‘dirty foreigners’’ in Kristin Ross’s Fast Cars, Clean Bodies. ‘‘Dirty’’ is a rich, multivalent term in modern Western societies. In Dirty Harry, the argument for illegal and unethical operations would be that society is breaking down, conventional lines of authority are ineffectual (neither the mayor nor the district attorney has a clue about how to fight crime), and only heroic action which goes beyond arbitrary rules can stem the tide." (Peter Lev: American Films of the '70 - Conflicting Visions, p31)
Categorii:
Presa de film,
replica zilei
Afişul zilei: Făgăraş
Singurul loc pe care îl iubesc la fel ca pe sala de cinema este muntele.
Iar dintre munţii noştri, în Făgăraşi vreau să revin mereu.
Acolo îmi spăl ochii cu imagini incredibile şi cu libertate.
Mă atrag cum îl atrage pe Superman peştera lui cu cristale, Fortress of Solitude. Asta sunt şi Munţii Făgăraşului - o fortăreaţă a solitudinii unde te încarci cu energie, cu natură, cu viaţă.
Făgăraşii sunt spectaculoşi, sunt periculoşi, sunt monumentali. La altă scară faţă de restul Carpaţilor.
O expediţie pe creste (nu la cabana Bîlea) nu se uită niciodată.
Numai să aud rostite numele Avrig, Călţun, Podragu, Sîmbăta, Negoiu
...şi simt goluri (alpine) în stomac.
Zilele trecute am primit un telefon de la un club de alpinism de Timişoara cu întrebarea
dacă-i ajutăm să proiecteze un documentar despre Făgăraşi. "Mănînci, calule, ovăz?" :)
Nu doar că îi ajutăm, dar vrem să şi fim acolo.
Luni, 25 februarie, în Aula BCUT din Timişoara (din nou gazdă mărinimoasă)
sunt aşteptaţi munţomanii, montaniarzii (sau cum îşi mai spun Oamenii Muntelui)
la proiecţia documentarului Făgăraş Ultra Trail (de Dragos COSTEA, 50 de minute)
Poveste in imagini a celor doua etape de alergare pe creaste fagarasene şi a celor care le-au trait la intensitate maximă. Intrarea este, ca şi pe munte, liberă.
Categorii:
Marele Ecran prezinta,
timisorene,
videodrom,
vom fi acolo
luni, 18 februarie 2013
Ministerul Educaţiei sexuale
ACEST ARTICOL TREBUIE CITIT NUMAI CU ACORDUL PĂRINŢILOR!!!
Aşa-i la 40 de ani (This is Forty) se deschide cu o scenă de sex casnic la duş. Distracţia se întrerupe brusc cînd soţul se laudă că a luat Viagra pentru a-i oferi un "cadou" soţiei de ziua ei. Vă rog să citiţi dialogul de mai jos, chiar dacă vi se pare vulgar:
EL: Am vrut să fiu "turbo" de ziua ta. Erecţiile mele sunt încă analog. Dar asta e digitală.
EA: Nu vreau un penis turbo. Îmi place varianta ta medium soft...
EL: Uite ce e, pot să mi-o scol. Dar nu chiar aşa sus...
EA: N-avem nevoie de medicaţie ca să facem sex
EL: Am vrut doar să-ţi fac un cadou de ziua ta. Happy f6cking forty!
EA: F@ck forty! Forty can suck my d**k
Toate replicile astea pot fi amuzante. Pe cine mint? Sunt amuzante.
Doar că în acel moment nu-mi venea deloc să rîd. Pe rîndurile din faţa şi din spatele meu erau numai copii. Ce căutau copii la filmul ăsta? (în condiţiile în care vizionarea era restricţionată pentru persoanele sub 15 ani)
Asta m-am întrebat din momentul în care i-am văzut intrînd în sala aproape goală de la Cinema City. Iniţial, eram convins că au greşit filmul. Mă aşteptam ca dintr-un moment într-altul cineva să îi ducă la animaţia pentru care veniseră în grup organizat. Erau cam o duzină de elevi de 12 ani.
De ce ştiu că erau elevi? Pentru că veniseră cu diriginta.
Acum recitiţi dialogul de mai sus. Imaginaţi-vă că sunteţi înconjurat de copii. Vă mai vine să rîdeţi?
Filmul a continuat în acelaşi stil, cu glume foarte reuşite dar şi foarte explicite despre viaţa (printre altele, sexuală) la 40 de ani. Copiii chicoteau cu mîna la gură. Cînd mai apărea un sîn sau o "sculă" în subtitrare, se hlizeau. Unii mai dezgheţaţi comentau. Alţii erau ruşinaţi. Ca atunci cînd, în copilărie, te uitai cu părinţii la un film şi cînd venea "scena de dragoste" priveai în altă parte - nu pentru că nu ai vrea să vezi, ci pentru că ştii că n-ar trebui să fii acolo.
Diriginta nu părea să realizeze că elevii ei nu trebuie să fie acolo.
O ştiau in schimb copiii. L-am întrebat pe băiatul din faţa mea în ce clasă sunt: "În clasa a şasea. Noi n-ar trebui să fim aici, nu-i aşa? Doamna dirigintă a şi semnat pentru noi".
Un altul, probabil unul din dezgheţaţii care au ales filmul, s-a dus la profesoară: "Doamna dirigintă, la ce film v-am adus!!! N-am ştiut că e chiar aşa". Dar doamna dirigintă a închis ochii. Şi la figurat şi la propriu, pentru că la un moment dat am surprins-o dormitînd.
După vreo 30 de minute, pe ecran se întîmpla din nou sex, prezentat minuţios în variate poziţii. N-am mai suportat şi m-am dus la profesoară:
"-Doamnă dirigintă, vi se pare normal ca aceşti copii să vadă lucrurile astea?"
"-Dar n-am ştiut ce film e."
"-Nu v-aţi gîndit să vă interesaţi înainte la ce îi duceţi?"
"-Am vrut să fac o ieşire cu ei. Acuma ce să fac? Să-i scot afară?"
Pentru profesoara (care avea binişor peste 40 de ani) filmul însemna două ore de relaş. S-a prins că nu era baş în regulă pentru clasa a şasea, dar nu s-a gîndit să ia şi ceva măsuri. Si apoi, au dat banii pe bilete. Sunt curios dacă pe copiii ei i-ar fi lăsat în sală. Am vrut să-i spun şi asta, dar am simţit că altceva o va atinge:
"Doamnă, să ştiţi că voi scrie despre asta. Sunt ziarist. Puteţi să-i lăsaţi, faceţi cum credeţi. Răul e deja făcut." S-a ridicat instantaneu. A strîns copiii energic şi în zece secunde duşi au fost.
Iniţial mi-a părut rău că sunt Omul Negru care strică după-amiaza pentru 15 oameni. Dar imediat ce au ieşit, mi-am dat seama că am făcut bine. Pe ecran apărea un sîn gol, un proctolog investiga testiculele şi anusul lui Paul Rudd, iar Leslie Mann trecea printr-un examen ginecologic. Apoi a început o partidă de sex oral.
Repet, ultimul film scris şi regizat de Judd Apatow e plin de umor proaspăt. Prezintă cu detalii ireverenţioase (dar autentice) trauma "vîrstei de mijloc" ( "după ce faci 40 de ani, dacă clipeşti, imediat te trezeşti la 90"), caznele cotidiene ale vieţii de familie ( "un copil e o binecuvântare, cu doi e brutal, dar al treilea e ca un glonţ în cap"), cu trimiteri subtile la criza economică şi cu interpretări excelente. Faptul că soţia şi fiicele regizorului au rolurile principale nu face decît să fie totul şi mai natural. Secundarii sunt şi ei bine alesi: Albert Brooks, Megan Fox, Jason Segel, Melissa McCarthy ş.a.
Aşa-i la 40 de ani e ca un număr gigant de stand-up comedy transpus în film. O comedie deocheată de familie, dar exclusiv pentru părinţi. Nu zic că ar trebui văzut doar de oameni în jurul vîrstei din titlu, dar sunt sigur că n-ar trebui văzut de puşti de 12 ani.
La ieşirea din sală m-a abordat managerul de la Cinema City. Diriginta însoţită de cîţiva părinţi îl rugaseră ca "domnu ziarist din sală" să nu scrie despre ce şcoală e vorba. Managerul le-a explicat că nu poate face nimic. În plus, diriginta a fost avertizată de la casa de bilete. A semnat, deci şi-a asumat răspunderea. Am întrebat dacă e "Săptămâna Altfel", pentru că în perioada aceea se vine în grup la film. Nu. Era o zi obişnuită de şcoală.
Manager Cinema City:
"Treaba asta se întîmplă tot timpul. Noi le zicem că filmul nu e pentru ei, dar profesorii semnează pentru toată clasa şi aşa intră" (probabil că ar trebui să existe o răspundere mai clară şi a cinematografelor, ca la vînzarea de ţigări, dar asta e o altă discuţie).
Dacă tu ca părinte îţi duci copilul la filme pentru adulţi, e treaba ta. Fiecare îşi creşte copilul cum ştie, cum poate. Vei culege ce semeni. Mai rău e cînd şcoala face treaba asta. Atunci toată societatea culege "roadele".
I-am povestit întîmplarea unei foste colege care are şi ea o fată de clasa a şasea: "Ştiu că la vîrsta asta fiică-mea e curioasă. Caută. Ştiu că se uită pe internet. Dar totuşi, la şcoală, cu profesorii...E ciudat".
Ciudaţi mi s-au părut şi părinţii care au venit într-un suflet la Cinema City. Nu i-a revoltat faptul că diriginta le-a dus copilul la un film total nepotrivit cu vîrsta lor. I-a deranjat că "povestea ar putea ajunge în ziarele locale". Vina cred că aparţine parţial şi educaţiei de acasă şi lipsei de comunicare din familie.
Sigur că dacă stirea ar ajunge la inspectorat s-ar putea încheia urît. Pentru o singură persoană. De aceea nu am să divulg numele şcolii şi astfel să arunc anatema pe ea. Practica e prea des întîlnită, chiar dacă există şi abordări diametral opuse (citiţi AICI povestea învăţătoarei care şi-a adus elevii la filmul fraţilor Dardenne; ba mai mult, a adus filmul în oraş).
Tot ce îmi doresc cu acest material este ca dascălii, înainte să meargă cu elevii la film, măcar să se intereseze despre ce e filmul, dacă e potrivit pentru vîrsta copiilor, dacă are o valoare educativă, artistică etc. (da ştiu, sunt plătiţi prost, sistemul e de vină, ţara e de vină, lumea în care trăim, etcetc, dar totuşi ai o minimă răspundere pentru copiii aflaţi în grija ta, dacă nu ca profesor, atunci ca om).
Acum, să nu credeţi că sunt naiv sau puritan. Sunt conştient că puştii de azi ştiu multe, au acces la multe. La vremea noastră, si noi am privit pe furiş. Toţi am fost curioşi. E firesc. Dar într-a şasea sunt încă fragezi. Tot ce văd îi marchează într-un fel sau altul. Iar cînd profesorii îi conduc la "filme pentru adulţi", cînd asta se face în mod organizat chiar de instituţia care ar trebui să ler ofere (altfel de) educaţie, e ca şi cum şcoala girează ce văd ei acolo. Şi subliniez, oricît ar suna de idealist, şcoala trebuie să formeze, nu să deformeze.
Discuţie între cele două fete din This is Forty, de 8 şi respectiv 13 ani:
8: Vreau şi eu Lost!
13: Tu nu te poţi uita la Lost. E prea violent şi n-o să-l înţelegi
8: Dacă nu o sa îl înţeleg, de ce nu mă pot uita?
Un film poate fi nociv dacă îl vezi cînd eşti necopt, cind "nu îl înţelegi". Ca şi copil, cînd eşti expus la violenţă sau sex, devii mult mai tolerant la ideea de violenţă şi sex. Te obisnuiesti cu ele.
Dacă vi se pare normal ca elevii să fie duşi de dascăli la filme ca This is Forty, vă rog să îmi atrageţi atenţia. Numai să nu ne mai mirăm cînd apar ştiri precum cea cu "doi elevi de clasa a noua de la liceul din Tîrgu Frumos făceau sex în toaleta şcolii, în timp ce erau filmaţi de un al treilea".
În timp ce scriam materialul acesta luung apărea ştirea: "un elev a murit după ce a fost înjunghiat în gît lîngă un liceu din Tîrgovişte". Al cîtîlea?

videodrom
duminică, 17 februarie 2013
Călin Netzer a împuşcat Ursul de Aur
POZIŢIA SPECTATORULUI?
-Băiet! Nota, te rog!
- Da, deci aţi avut aşa: o Lebădă, o Camera d'Or stropită cu mult sos Fipresci, un Certain Regard, o inimă a la Sarajevo, o Palmă şi mai multe aperitive a la Cannes, un dragon de argint, un Cesar, un medalion de leopard şi doi Urşi de aur, unu mare, unu mai mic...
-Şi la box-office?
-Mai nimic...
În ultimii doisprezece ani, cineaştii români au încasat aproape orice distincţie europeană posibilă. Ei sunt adevăraţii ambasadori ai României (uitaţi-vă numai AICI la Călin Netzer cum acceptă Ursul de Aur pentru Poziţia Copilului în engleză şi germană...cu multă eleganţă şi simplitate, cum am văzut în alte dăţi la Porumboiu, la Mungiu, la Sitaru etc).
De fiecare dată cînd un cineast din ţara asta ia un premiu mare, ştirile şi comentariile sunt de genul "regizorul român a luat...a dres", "triumf românesc", "România a cîştigat"...E o ipocrizie. Premiile le aparţin numai lor, creatorilor.
România îi ajută prea puţin.
Mai mult, îi ignoră. Începînd cu ministerele culturii, CNC-uri, RADEF-uri, distribuitori, politicieni, primării, media (care îi pomenesc mai ales cînd sunt giraţi de un premiu pe-afară, pentru că e ştire, nu de-alta) şi pînă la...public.
Sincer, la cîte din filmele care au încasat premiile enumerate mai sus v-aţi deplasat la cinema?
Nu tot timpul e valabila scuza: "le-am descărcat, că n-am avut unde să le văd".
Cele mai multe au fost la cinema (fie multiplex sau săli vechi), dar au trecut neobservate.
Cîteva mii de bilete vîndute, cu rare excepţii care trec de 20.000 - şi nu vorbesc de HoHoHo de la Media Pro (în condiţiile în care HoHoHobitul a avut 400.000 de bilete vîndute, pînă în 2 februarie).
În ultimii doişpe ani, poziţia spectatorului a rămas aceeaşi. Pasivă. De neparticipare.
Pentru început, ar trebui să îi apreciem şi noi, în ţară, pe oamenii care fac filme.
Pentru început, ajunge să-i distingem pe fiecare cu un mic premiu: plătind biletul la filmul lor.
Ajunge să ne mişcăm fundurile la cinema.
PS Poziţia Copilului intră în cinematografe pe 8 martie

SHORT: Adam and Dog
Un alt scurt-metraj nominalizat la Oscar anul acesta este cel realizat de Minkyu Lee, Adam and Dog, o poveste despre primul prieten adevarat al omului, cainele, amplasata chiar in Gradina Raiului. La fel ca multe alte stranse prietenii ale istoriei si aceasta va fi pusa la grea incercare de aparitia unei femei.
Categorii:
Shorts
sâmbătă, 16 februarie 2013
"Păsările", varianta 2013
Midway (Chris Jordan, 2012) este un alt film de groază cu păsări pe care ar trebui să-l vadă toată lumea. Povestea albatroşilor dintr-o insulă îndepărtată din Pacific, filmată timp de mai mulţi ani în high-def. O tragedie ecologică simbolică în care se juxtapun frumuseţea şi oroarea. O călătorie văzută "cu ochiul frumuseţii printr-un ocean de durere", "metaforă a timpului nostru" şi pot să continui, dar mai bine vedeţi trailerul. Atenţie! doare...
Categorii:
Docudrama,
Trailerul zilei
vineri, 15 februarie 2013
"Păsările" lui Hitchcock. Opinia unui scriitor
28 mai 1974
"(...) Apoi, amândoi (el şi soţia sa Adela - n.m., I.M), în interiorul cinematecii de lângă blocul Union, revedem Păsările (...) Filmul este, cum spune Tudor Ţopa (scriitor - n.m., I.M.), (...) prost. Actorii fac vizibile eforturi de a părea îngroziţi de atacul păsărilor şi nici nu au destul de mult de făcut. Hitchcock (aşa se scrie?) a lăsat să se bănuiască de la început o legătură obscură între sosirea domnişoarei Daniels la Bodega Bay şi atacul păsărilor. Actriţa poartă ostentativ, tot timpul, aceeaşi foarte curioasă pieptănătură, părul platinat acoperind cu două aripi urechile şi adunat la spate într-un coc lung, culcat pe cap ca un fus, ca un trunchi de pasăre, şi insistent arătat spectatorului, apoi după ce apare la început într-un deux-pieces negru corb, poartă pe drum o blană crem alburie şi la Bodega Bay (permanent, până la sfârşitul filmului) un deux-pieces verde exact ca verdele papagalilor "inseparabili" pe care i-a dus în dar avocatului.
Păsările "inseparabile" fac legătura între povestea de dragoste şi atacul corbilor şi pescăruşilor. Către jumătatea filmului, în scena incendierii staţiei de benzină, în restaurant mama în panică, străina cu doi copii, precizează bănuielile strigându-i: "Cine eşti? De unde ai venit? Tu ai declanşat războiul păsărilor". De aici încolo rămâne treaba privitorului cultivat să-şi dea seama că tot acest război al păsărilor este o metaforă a războiului dragostei.
De exemplu, mama avocatului descoperă cadavrul mutilat al fermierului din vecini în momentul în care domnişoara Daniels a rămas în sfârşit singură acasă, în cămaşă de noapte, cu avocatul. Crima păsărilor este de fapt actul sexual în care femeia, după luptă, sucombă. Că învăţătoarea (jucată de domnişoara Plechette) este şi ea omorâtă de corbi, înseamnă actul eliminării ei din viaţa bărbatului care iubeşte pe alta. Fermierul omorât furniza hrană pentru păsări. Iată o atât de neaşteptată ocazie de a face pe spectator să se gândească la Tasso şi la Baudelaire (Duellum), la Poussin.
Ei bine, filmul nu este prost. Este excelent!
O scenă memorabilă, copiii atacaţi de corbi în timp ce fugeau de la şcoală. Şcoala însăşi, cu marea ei uşă roşie, este o apariţie de vis.
Atmosfera de pe lac.
Magazinul de păsări.
Accept totuşi că filmul este prost, pentru a face economie de conversaţie (...)"
P.S. Volumul "Pentru buna întrebuinţare a timpului. Jurnal 1971-1976" a apărut în 2009 la editura Paralela 45
Categorii:
clasice,
Filmele Mareşalului
Abonați-vă la:
Postări (Atom)