vineri, 26 octombrie 2012
Looper vs. Killer Joe
"Astăzi, Hollywood-ul vinde mereu acelaşi film, spectaculos, utopic şi degenerat în egală măsură, neutru în aparenţă, dar nociv în esenţă, bazat pe legătura dintre excitarea cognitivă a spectatorului şi satisfacerea acestui tip primar de răscolire".
Citez din lucrarea de licenţă a lui Vlad Dragomirescu, care face o analiză curajoasă a cinematografului de azi. Tînărul absolvent de regie (clasa profesorului Alexa Visarion) mai observă că în ciuda "schismei" istorice dintre filmul comercial şi cel de autor, "eroii negativi şi modelele" încep să se confunde "pentru că ne apropiem de momentul în care extremele acestui domeniu par să se atingă".
Unul din exemplele recente care ar susţine teza aceasta este Looper. Deşi are caracteristicile unui film de autor, fiind scris şi regizat de Rian Johnson, nu depăşeşte graniţele genului SF şi nu îl reîmprospătează, aşa cum a făcut-o, să zicem, The Moon sau Another Earth. Revista mea preferată, Little White Lies, chiar îi dedică vreo cîteva pagini în care RJ îşi prezintă un fel de decalog creativ ("Find the film as you go", "Know your genre", "Tell your own story", "Edit, edit...etc).
Scenariul este aproximativ în regulă (mai puţin fixaţia aia cu 30 de ani înainte, 30 de ani după). Ţinînd cont că e vorba de călătorii în timp, reuşeşte să fie clar (poate prea clar). "Personajele noastre principale nu au acces la călătoria în timp. Nu ştiu cum funcţionează - aşa că trebuie să gestioneze doar situaţia în care se găsesc. A fost deci doar o chestiune de cum să explicăm cît mai puţin şi să scăpăm aşa" zice Rian Johnson. Looper e Terminator, varianta cu copii mutanţi, cu puteri telekinetice (autorul chiar recunoaşte că a luat ca model primul Terminator).
La capitolul interpretare nu sunt surprize mari. Bruce Willis e Bruce Willis (aproape de rolul din 12 Monkeys). Joseph Gordon-Levitt e, din păcate, tot Bruce Willis (ajutat de "proteze faciale şi efecte CGI" pentru a semăna la fălci cu "dublura" sa mai în vîrstă). Mai apare Jeff Daniels într-un rol atipic de boss, care nu impresionează. M-a impresionat în schimb puştiul de 5 ani, Pierce Gagnon, viitorul "Rainmaker", dar la vîrsta asta putem vorbi doar de talent nativ.
Imaginea e cînd banală (ca de serial tv din anii '90), cînd clasa întîi (în anumite scene de la ferma frumoasei Emily Blunt). Dar pentru acele cîteva momente de graţie trebuie apreciaţi directorul de imagine şi departamentul de efecte speciale. Ceea ce, mă tem, e doar meşteşug. Infrastructură. Tehnică.
În rest, mă întreb, cu ce rămîn după două ore în sala de cinema?
Să nu credeţi că aştept de la fiecare film Revelaţia. Aştept să pătrund într-un univers imaginar distinct, original, aşa cum mi se întîmplă de pildă cu fiecare film semnat de Wes Anderson.
Camaradul Felix îmi scrie imediat după vizionarea Looper: "Gol şi nimic original. Fără suflet. Parcă majoritatea sunt aşa la cinema în ultima vreme. Lungit şi lăţit peste puterea spectatorului. Anapoda dozat. Filmat ca de tv. Cred ca era ok de ora tarzie pe un canal de tv. ca adormeam la jumate".
N-aş fi atît de dur, dar într-adevăr e "gol", artificial. Să recunoaştem că Looper este un pic peste standardul produselor care intră pe banda multiplexurilor. Însă trebuie oare să ne mulţumim doar cu "un pic peste standard". Ajunge atît?
"Cinematografia de consum a ajuns o maşinărie care creează de la sine, iar tot ce iese din ea este devorat pe loc de către un public majoritar şi dependent de acest produs nociv. De ce nociv? Fiindcă violenţa, iresponsabilitatea, prostia, vulgaritatea, groaza sunt ingredientele care alcătuiesc acest gen de cinema. Sunt tot odată şi ingredientele care îl fac rentabil. Suntem (şi am fost mereu) în situaţia în care filmul ne schimbă modul de a percepe lumea din jur. Filmele hrănesc societatea cu idei şi concepte, schimbând-o. Aceasta la rândul ei schimbă filmele hrănindu-le cu realitatea ei palpabilă şi pe alocuri şocantă." mai spune Vlad Dragomirescu în lucrarea sa (m-am bucurat să găsesc vederi atît de pătrunzătoare la un tînăr de 22 de ani, chiar dacă nu sunt întrutotul de acord cu radicalismul lor; şi mai tare m-am bucurat să-i văd filmul de absolvire, Proprietara, pe care sper să-l putem proiecta curînd la Timişoara).
Violenţă este şi în Killer Joe, tot producţie americană, dar altă mîncare de peşte ("salată de ton", ca să fim precişi). Aparent, are ingredientele unui big-budget: un regizor consacrat - William Friedkin (Exorcistul, Filiera Franceză), un star frumuşel (Matthew McConaughey), scenariu scris de Tracy Letts (autorul piesei de teatru omonime). Dar Killer Joe are aerul, curajul şi poezia unui film independent.
Distribuţia este ireproşabilă: familia disfuncţională alcătuită din Emile Hirsch (Into the Wild), Juno Temple, Gina Gershon şi Thomas Haden Church (Sideways), autentici şi în acelaşi timp caricaturali. Iar McConaughey (da, acel McConaughey din The Wedding Planner care iniţial a aruncat scenariul la coş, considerîndu-l detestabil pe Joe; apoi a început să vadă umorul personajului său pe care îl nimereşte în stil mare) va depăşi toate prejudecăţile pe care le aveaţi despre el (asta dacă nu aţi presimţit ceva în Lincoln Lawyer). Un hitman de gheaţă a cărui privire străpunge ("Your eyes hurt" îi spune juna Juno) şi care răbufneşte cu explozii de lavă fierbinte. Dar chiar şi în cele mai haotice momente, Joe /McC. controlează cu autoritate şarmantă spectacolul de răzbunare pe care cu tact îl pune în scenă.
Ce îl recomandă aşadar pe Killer Joe drept "cel mai bun film american din ultima vreme"?
Dialogurile care mustesc de haz, absurd şi je ne sais quoi? Scenografia casei-rulotă în care trăieşte familia? Străzile pustii ale tristului orăşel sudist? Regia inspirată şi proaspătă a veteranului Friedkin (77 ani) care mixează ca un alchimist drama domestică cu momente de comedie neagră (precum "aţa de la sacou " sau controversata "chicken scene")? Combinaţia molotov: şoc plus entertainment. Jocul ceas al actorilor? Deznodământul demenţial?
Sigur, toate cele de mai sus. Şi acel ceva în plus care lipseşte din Looper. Stratul secundar. Fabula în care punisher-ul Joe administrează solomonic sancţiunile. Satira socială, care pune în discuţie relaţiile din cadrul familiei moderne auto-distructive. Killer Joe surprinde egoismul, meschinăriile şi festele pe care şi le joacă oamenii în numele dragostei. Cred că eşecul familiei nu a fost niciunde mai clar ca aici. În sfîrşit, e povestea veche a omului care şi-o caută cu lumînarea. Dar ansamblul dirijat de Friedkin te loveşte ca un lucru cu totul nou şi asta e marca unui film adevărat, pe care scrie CULT.
Dacă veţi trece peste momentele de violenţă uneori excesive dar nu gratuite (în State filmul e interzis celor sub 17 ani), Killer Joe vă va pocni direct în faţă cu putere şi fără milă. Aşa se simte, de obicei, adevărul.
În mod normal, aceste două producţii n-ar fi trebuit tratate împreună. Ele au în comun doar meseria de hitman a protagonistului şi anul apariţiei. Le-am alăturat aici pentru că ilustrează cinemaul american actual în cele două dimensiuni distincte ale sale (industria de cinema şi filmul independent), oricît de mult ar părea că se confundă ele cîteodată. Perfecţiunea tehnică şi artificialitatea unui Looper, care din păcate nu se distinge consistent de produsele de serie vs. un mic film mare ca şi Killer Joe. Lucruri bune şi proaste vin din ambele direcţii. Îmi place să fiu surprins.
În fine, mi-am reamintit cu această ocazie să nu mai pun semnul de echivalenţă între cinematograful american şi Hollywood.
Pseudokinematikos la Arad
Dragi cinefili din Arad, mîine putem vorbi faţă în faţă despre Bucuriile Filmului. Al doilea volum din seria Pseudokinematikos de Marian Sorin Rădulescu va fi lansat la librăria Cărtureşti din Atrium Center, în prezenţa autorului. "Soundtrack" de Adrian Enescu, bonus de Hanno Hoffer (scurtmetrajul Ajutoare Umanitare) şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, cuvînt înainte de subsemnatul.
World Music Films on Tour: Ziua doi
...sunt tare curios de Voice Over the Bridge adus din "magicul Myanmar"
joi, 25 octombrie 2012
Comedy Cluj: Filmele (1)
In cadrul festivalului international al filmului de comedie - Comedy Cluj - am facut prezenta la doar 8 filme din cele 60-70 de lung-metraje introduse in program. De scurt-metraje nici nu a putut fi vorba intrucat in cele 2 zile intregi in care am fost efectiv in Cluj programul lor s-a cam incalecat cu alegerile mele deja stabilite; iar in cazul workshopurilor sau sesiunilor de Q&A am asistat la o singura discutie, si aia dupa proiectia Baikonur, in prezenta regizorului Veit Helmer. Poate daca imi dadeam dezlegare sa stau mai multe zile apucam sa ma acomodez si sa intru mai eficient in atmosfera si ritmul de festival dar, cum se intampla mai intotdeauna, nu suntem stapani pe timpul nostru atat de mult cat ne-am dori.
Primul film la care m-am dus a fost L’age de raison, o comedie romantica franceza pe care regizorul Yann Samuell (cel care a facut si Jeux d’Enfants) o dedica celor 5 copii ai sai. A rezultat un film usurel cu o poveste naiva despre copilarie si visele pe care le-ngropam cand vrem sa devenim oameni mari fara sa banuim ca la un moment dat ele ar putea reaparea ca sa ne ceara socoteala. In rol principal o gasim pe Sophie Marceau ca o femeie de cariera, corporatista de 40 de ani cu tot ce-si doreste mai putin copii. De ziua ei primeste de la un notar batran tot felul de scrisori si pachetele pe care tot dansa si le scrisese siesi la varsta de 7 ani, incheind un contract ca sa-i fie livrate in 2010. Ca sa vedeti cum trecutul ajunge sa te fugareasca.
Cum era de asteptat, Marguerita era in tinerete complet diferita, o mica zvapaiata care visa sa salveze balenele ori sa fie printesa si care acum se pune pe sine la interogatoriu in legatura cu propria viata. O idee intriganta pusa in practica de Samuell ajutat de flashback-uri si de diverse chestioare hand-made care te fac sa crezi ca intreaga copilarie e un atelier de lucru manual. Efectul asupra Margaretei-adult e acela de prabusire emotionala si completa reevaluare a vietii odata cu deschiderea unor rani adanci pe care femeia crezuse ca le-a sters din memorie (plecarea tatalui, moartea mamei etc). Sophie e destul de buna in rol, poate cam prea emotiva in cateva instante iar uneori de-a dreptul isterica. Chiar daca un mesaj de asemenea natura e putin probabil sa produca schimbarile predicate filmul ramane placut pentru starea de bine oferita si modul in care te impinge la propia evaluare a vietii. S-ar fi putut destul de bine numi Lettre d’enfants.
O surpriza interesanta a fost comedia neagra mexicana Meet the Head of Juan Perez, un film cu final anuntat despre un magician care incearca sa-si salveze circul printr-o cascadorie riscanta: o decapitare cu ghilotina. Un film de debut, facut cu stil si umor, intr-o alcatuire fragmentata episodic care incepe cu capatana nefericitului Juan Perez pe post de narator, explicand felul in care a ajuns sa se desparta de trup. Dupa o introducere scurta si animata in istoria decapitarilor umane filmul intra direct in miezul lucrurilor, o trupa de circari falimentari carora Juan Perez le promite sa le aduca gloria de odinioara cu un act nou si extraordinar. Lipsit insa de banii pentru a construi o ghilotina, Juan Perez convinge doi clovni sa-l ajute sa fure una originala de la un muzeu. Problema e ca ghilotina e tocmai cea care l-a taiat pe inventatorul ei si e cam posedata de ghinion.
Filmul lui Emilio Portes chiar m-a facut sa rad, personajele sunt detestabile si totusi amuzante iar felul in care se desfasoara actiunea nu prea lasa loc de prevazut finalul. Esti convins ca o decapitare se va intampla dar in acelasi timp stii ca tipul e magician deci e realitate sau truc? Totodata ghilotina e si ea personificata, fiind aratata ca si cum ar avea vointa proprie nu doar ghinion. Totul e stropit abundent cu tequila, sange si umor negru.
****
Cel mai recent film al lui Ken Loach, The angels’ share, era in topul listei de vazut la Comedy Cluj si in ce ma priveste a fost cel mai satisfacator dintre filmele vizionate. O comedie british dulce-amara care incepe ca o drama sociala suburbana, dar undeva pe la jumatate face un viraj neasteptat, relaxand privitorul fara sa dilueze mesajul deja afisat. Robbie, tanar ce scapa prin urechile acului de o condamnare la inchisoare pentru un act de violenta foarte grava, are un moment de claritate dupa nasterea fiului sau si jura sa devina om responsabil. Obligat la munca in folosul comunitatii baiatul isi capata autocontrolul si isi face cativa prieteni care-l vor ajuta, intr-un final, sa-si schimbe viata in bine.
O poveste puternica si destul de realista in prima parte care scoate la iveala din nou dificultatile celor prinsi in viata de strada, de a se smulge din mediul infractional - cu batai si rivalitati mostenite din tata-n fiu - si a deveni oameni civilizati si responsabili. Calea inchipuita de Loach nu e insa cea predicata la slujba de duminica ci una pe masura caracterului si talentului eroului sau. Robbie (Paul Brannighan) e un tip inteligent care pana acum n-a avut sansa sa-si foloseasca capul altfel decat sa loveasca cu el. Dar nu e un tip in esenta rau caci isi iubeste nevasta, copilul, vrea sa formeze o familie insa tot ce-i trebuie e o a doua sansa. Cu ajutorul supervizorului, Robbie patrunde in lumea degustatorilor de whiskey, viziteaza distilerii, invata despre licoarea aurie si, dovedind calitati native, primeste atentia unui colectionar de raritati. In clipa in care un soi vechi si renumit e scos la o licitatie, baiatul vede sansa vietii: sa substituie valoroasa bautura cu un soi obisnuit si s-o vanda singuri.
Nu m-as fi asteptat niciodata ca The Angels’ Share sa fie un film (si) despre whiskey. Am crezut ca va fi ceva mai degraba social, mai deprimant cumva, mai familist... Intr-un fel e si toate astea dar odata ce apar in cadru tovarasii lui Robbie, exponenti ai mediului suburban cu un jargon foarte natural, umorul lor te prinde repede. Personajele sunt colorate, amuzante, umane si au o chimie care-i leaga bine de poveste. E imediat vizibil ca filmul se va inchide cu happy-end, intr-o nota optimista, cu protagonistul primindu-si “partea ingerului” de care avea nevoie pentru a scapa din infernul suburban.
****
Despre filmul Baikonur nu auzisem pana sa ajung la Cluj. Am dat insa peste o poveste de dragoste foarte neobisnuita -prin exotismul locatiei si suprarealismul desfasurarii ei- plasata in mijlocul lui “nicaieri”, in stepele Kazahstanului din apropiere de Baikonur, statia de lansare pe orbita a rachetelor Soyuz. Langa cosmodromul de unde a zburat eroul sovietic Gagarin, intr-un sat cu cateva bordeie, traieste tanarul Iskander, poreclit Gagarin pentru admiratia pe care o are pentru calatoriile spatiale. El si ai lui pandesc lansarile rusesti si calculeaza traiectoria rachetei pentru a putea recupera rezervoarele aruncate in zbor si a le vinde apoi la fier vechi. Nu-i o preocupare prea sanatoasa (chestiile sunt cam radioactive) si nici foarte banoasa, rechinii de la oras oferind o cutie de conserve pentru cateva tone serioase de otel aerospatial.
Intr-o zi insa din cer cade capsula care trebuia s-o aduca inapoi pe Julie, o frantuzoaica turista spatiala de care Iskander se indragostise ascultandu-i comunicatiile cu baza. Recuperand-o in stare de coma, Iskander o ascunde in iurta lui iar apoi, cand aceasta se trezeste cu memoria incetosata, baiatul si-o aroga drept logodnica, potrivit traditiei “ce cade din cer apartine celui care-o gaseste”. Prin urmare, in vreme ce lumea intreaga o cauta pe cosmonauta prin stepe, kazacii liciteaza pentru mireasa lui Gagarin, a carei frumusete blonda le pune in umbra pe femeile lor batute de vant si soare. Ca fapt divers, Julie e jucata de frumosul fotomodel Marie de Villepin, fiica fostului premier francez.
Filmul lui Veit Helmer (autor al Tuvalu, Absurdistan) e o oprire obligatorie in cautarea filmelor autentice despre comunitati rurale din zone greu accesibile. In caz ca nu stiati, Kazahstanul a devenit o zona greu accesibila cineastilor dupa episodul Borat, regizorul fiind nevoit sa perie oficialitatile oferind un rol minor nepoatei presedintelui. Dar, dincolo de acest detaliu, filmul lui Veit Helmer e unul din cele mai frumoase filmate in stepa, cu o cinematografie pitoreasca, cu o muzica compusa de Goran Bregovic care amplifica emotia data de cadre sau de personaje, si cu o sansa rara de a patrunde in culisele celuilalt cosmodrom al razboiului rece, Baikonur. Si, nu in ultimul rand, un film care vrajeste prin inocenta eroului cu nume istoric, 'Gagarin'.
-va urma-
World Music Films On Tour: Prima zi
Azi începe STOP Haine groase STOP Piaţa Libertăţii STOP Acces Liber STOP Muzică şi Film STOP Filme despre Muzică GO!
miercuri, 24 octombrie 2012
De la Mafia la Big Brother
MATTEO GARRONE LA BUCUREŞTI
Premiat pe Croazetă cu Marele Premiu, Reality, cel mai nou film al lui Matteo Garrone, a fost şi unul din cele mai îndrăgite la festivalul Filme de Cannes la Bucureşti. Prezent la proiecţie în calitate de invitat al evenimentului (celălalt special guest a fost regizorul palestinian Elia Suleiman), Garrone, cunoscut în principal pentru terifiantul Gomorra (precedentul său film distins de asemenea cu Marele Premiu la Cannes), a fost întâmpinat cu aplauze şi urale şi asaltat cu întrebări de un public vizibil încântat.
Cu Reality, Garrone se îndepărtează explicit de Gomorra, atât prin subiect cât şi prin abordare, dar rămâne fidel unui principiu pe care l-a enunţat la masterclass-ul susţinut la UNATC: dorinţa de a face filme puternic personale, dar în cadrul unui gen. Exemplul strălucit îl reprezintă Gomorra: deşi vorbeşte despre mafia italiană (mai exact despre gruparea Camorra din zona Napoli), filmul reinventează un gen. Bazându-se pe celebra carte cu acelaşi titlu a jurnalistului Roberto Saviano, Garrone renunţă la caracterul acuzator şi de denunţ al investigaţiei jurnalistice şi se opreşte, după cum însuşi a spus, doar asupra câtorva poveşti ale unor oameni de la baza ierarhiei, care, deşi sunt implicaţi în reţea, devin mai degrabă victime. Cineastul a mărturisit că sursa de inspiraţie cinematografică pentru Gomorra nu au fost filmele italiene despre mafie (lui Garrone îi displac politicul şi ideologia din filmele lui Francesco Rosi), ci mai degrabă Paisa, capodopera lui Rossellini.
Reuşita indiscutabilă a filmului, dincolo de aspectul de documentar, de autenticitatea interpretărilor (majoritatea interpreţilor au fost actori, în special de teatru, însă au existat şi membri reali ai Camorrei) şi de povestea-puzzle, o reprezintă lipsa oricărei urme de glamour în felul de a prezenta mafia (în totală contradicţie cu o întreagă tradiţie, produsă inclusiv maşinăria de vise a Hollywoodului, deloc săracă în filme cu gangsteri).
Reality continuă o lungă tradiţie a operelor cinematografice italiene despre mirajul celebrităţii, lumea spectacolului, carnaval şi raportul realitate/imaginar. Beneficiind de muzica celebrului compozitor Alexandre Desplat (care l-a luat pe Nino Rota drept sursă de inspiraţie pentru acest film), de interpretările credibile ale unor actor proveniţi în mare parte din teatru (Aniello Arena, actorul din rolul principal, este un deţinut care joacă de 12 ani în trupa de teatru a unei închisori, după cum a mărturisit Garrone), de filmările spectaculoase (scena de început este filmată din elicopter; travelingurile prelungite care amintesc, printre altele, de Orson Welles în Stigmatul răului; de prim-planuri şi gros-planuri revelatoare), Reality are toate şansele să devină un important succes de public, după premiul obţinut la Cannes.
(semnat: Ionuţ Mareş)
Premiat pe Croazetă cu Marele Premiu, Reality, cel mai nou film al lui Matteo Garrone, a fost şi unul din cele mai îndrăgite la festivalul Filme de Cannes la Bucureşti. Prezent la proiecţie în calitate de invitat al evenimentului (celălalt special guest a fost regizorul palestinian Elia Suleiman), Garrone, cunoscut în principal pentru terifiantul Gomorra (precedentul său film distins de asemenea cu Marele Premiu la Cannes), a fost întâmpinat cu aplauze şi urale şi asaltat cu întrebări de un public vizibil încântat.
Cu Reality, Garrone se îndepărtează explicit de Gomorra, atât prin subiect cât şi prin abordare, dar rămâne fidel unui principiu pe care l-a enunţat la masterclass-ul susţinut la UNATC: dorinţa de a face filme puternic personale, dar în cadrul unui gen. Exemplul strălucit îl reprezintă Gomorra: deşi vorbeşte despre mafia italiană (mai exact despre gruparea Camorra din zona Napoli), filmul reinventează un gen. Bazându-se pe celebra carte cu acelaşi titlu a jurnalistului Roberto Saviano, Garrone renunţă la caracterul acuzator şi de denunţ al investigaţiei jurnalistice şi se opreşte, după cum însuşi a spus, doar asupra câtorva poveşti ale unor oameni de la baza ierarhiei, care, deşi sunt implicaţi în reţea, devin mai degrabă victime. Cineastul a mărturisit că sursa de inspiraţie cinematografică pentru Gomorra nu au fost filmele italiene despre mafie (lui Garrone îi displac politicul şi ideologia din filmele lui Francesco Rosi), ci mai degrabă Paisa, capodopera lui Rossellini.
Reuşita indiscutabilă a filmului, dincolo de aspectul de documentar, de autenticitatea interpretărilor (majoritatea interpreţilor au fost actori, în special de teatru, însă au existat şi membri reali ai Camorrei) şi de povestea-puzzle, o reprezintă lipsa oricărei urme de glamour în felul de a prezenta mafia (în totală contradicţie cu o întreagă tradiţie, produsă inclusiv maşinăria de vise a Hollywoodului, deloc săracă în filme cu gangsteri).
În schimb, Reality este, în esenţă, o comedie gândită ca
omagiu la adresa unei anumite tradiţii a cinematografiei italiene (Fellini,
Eduardo de Filippo, De Sica, Visconti din Bellissima), inspirată dintr-un fapt
real, adaptat unui context contemporan: un bărbat din Napoli (în film,
proprietar al unui magazin de peşte), ia parte la o preselecţie pentru varianta
italiană a show-ului Big Brother şi, în aşteptarea unei eventuale participări,
începe să creadă că este urmărit şi supus unor teste de către televiziune, ceea
ce îl determină să comită fapte care pun în pericol existenţa însăşi a familiei
sale şi chiar sănătatea sa psihică.
La fel cum Gomorra nu era un denunţ la adresa mafiei,
nici Reality nu este o critică a lumii spectacolului. Garrone a mărturisit că
nu a vrut să fie în nici un fel moralizator, ci doar să spună povestea unor
oameni, lăsând fiecărui spectator şansa să tragă propria concluzie (de unde şi
finalul ambiguu).
Reality continuă o lungă tradiţie a operelor cinematografice italiene despre mirajul celebrităţii, lumea spectacolului, carnaval şi raportul realitate/imaginar. Beneficiind de muzica celebrului compozitor Alexandre Desplat (care l-a luat pe Nino Rota drept sursă de inspiraţie pentru acest film), de interpretările credibile ale unor actor proveniţi în mare parte din teatru (Aniello Arena, actorul din rolul principal, este un deţinut care joacă de 12 ani în trupa de teatru a unei închisori, după cum a mărturisit Garrone), de filmările spectaculoase (scena de început este filmată din elicopter; travelingurile prelungite care amintesc, printre altele, de Orson Welles în Stigmatul răului; de prim-planuri şi gros-planuri revelatoare), Reality are toate şansele să devină un important succes de public, după premiul obţinut la Cannes.
(semnat: Ionuţ Mareş)
Pseudokinematikos vine la Cluj şi Arad
Cartea lui Marian Rădulescu îşi continuă călătoria prin ţară. Săptămâna aceasta, Pseudokinematikos se lansează la Cluj şi la Arad, în prezenţa autorului. Deci, prieteni ai Marelui Ecran din aceste mîndre oraşe, veniţi la întîlnirea cu "Bucuriile Filmului"! Mîine, la Cluj.
marți, 23 octombrie 2012
Vinerea animata de marti: Gobelins
GOBELINS, l'école de l'image
Faptul ca studentul francez (la animatie) nu freaca menta o dovedesc animatiile produse an de an la Gobelins. Bune si foarte bune, muncite, inspirate sau pur si simplu joaca (absolut necesara) - material de vazut pentru multe saptamani cu vreme urata.
Cateva exemple selectate de mine mai jos si restul pe batranul YouTube.
luni, 22 octombrie 2012
Comedy Cluj: Festivalul si Gala de Inchidere
Trebuie sa dau cezarului ce-i al cezarului: clujenii se cam pricep sa-si exploateze infrastructura cinematografica (cinema Florin Piersic, cinema Victoria, Casa Tiff) astfel incat sa devina un pol in jurul caruia sa graviteze o parte serioasa din oamenii cu preocupari si interese in zona filmului. Intors de la Comedy Cluj, Festival International al Filmului de Comedie, ma incearca un regret de natura tehnologica: mi-as fi dorit ca sa existe o modalitate prin care sa clonez festivalul si sa-l iau cu mine la Timisoara. Daca nu pentru prestigiul orasului macar pentru a ma bucura de comoditatea implicita. A nu se intelege prin asta ca am suferit la capitolul confort. Chiar deloc. Afara de inconvenientul distantei si al timpului petrecut pe drum, intreaga experienta din weekendul care a trecut a fost mai mult decat placuta. Dar parca as mai fi ciupit niste ore din programul de festival si, astfel, as fi sporit numarul de filme vizionate.
Mergand intaia oara la Comedy Cluj a trebuit sa-i cred pe cuvant pe ceilalti invitati asupra evolutiei acestui festival. Se pare ca a crescut calitativ si cantitativ de la un an la altul, iar acesta a 4-a editie e un salt deloc de ignorat. Practic e ceea ce avea nevoie evenimentul pentru a risipi ultimele carteli ca n-ar fi decat un "moft" al tanarului sau director, Horatiu Dan, si pentru a confirma ambitiile de inscriere in circuitul destinatiilor serioase pentru cinefilii cu mancarimi in talpi. Mi-a fost destul de evident faptul ca lucrurile sunt tratate la modul cel mai serios iar tineretea echipei nu echivaleaza cu lipsa de experienta -deja au acumulat si invatat destule in editiile precedente- ci cu entuziasmul, pasiunea si energia specifica. Au fost si mici scapari de natura tehnica pe care le-as dori evitate in viitor dar, in general, n-am avut de ce sa ma plang. Asa cum citisem prin interviurile Tiţei, e un festival facut de colaboratori, prieteni si voluntari (vreo 140) care impartasesc visul lui Horatiu, ceea ce da o idee despre dinamica din randul organizatorilor, o calitate familiara timisorenilor in oamenii de la Plai.
In cele 2 zile si jumatate petrecute in Cluj am apucat sa vad 8 filme (asupra carora voi reveni ulterior) si sa simt pe pielea mea cum e sa fii oaspete la un festival. E mai relaxant sa n-ai grija de cozi la bilete, transport, cazare, mancare si-alte asemenea “piedici” care-ti pot strica pofta de film. In felul asta m-am putut concentra pe programul oferit luand fiecare experienta libera de orice vicii exterioare. Asta-i unul din privilegiile unui cinefil cu blog: nimeresti in cele mai interesante anturaje si traiesti cele mai neasteptate experiente. In privinta asta le sunt recunoscator oamenilor din departamentul de guest si lui Bogand Besliu, cel care m-a adus efectiv in mainile lor si m-a pus la aceeasi masa cu Nae Caranfil.
Si daca tot am amintit de experiente neasteptate, trebuie sa recunosc ca am fost destul de impresionat de festivitatea de premiere. Desi ceremonia a durat mult mai putin decat o seara de Oscaruri, fiind decernate doar 7 premii, spectacolul in sine a fost mult mai inedit si mai interesant. Sub titlul Retour de flamme, Serge Bromberg, colectionar si restaurator francez, a oferit un cine-concert cu imagini din filme vechi insotite de muzica interpretata la pian. Dar mai intai insa a avertizat asupra fragilitatii filmelor vechi, datorita inflamabilitatii peliculei, demonstrand practic combustia unei bucati de film. De aici titlul spectacolului.
Filmele din gala de inchidere au fost de la scurt-metraje documentare de inceput de secol XX -cum e San Francisco Marketstreet filmat din tramvai (1906) urmat imediat de San Francisco dupa cutremur (1906), filmat la cateva zile distanta de primul- la filme experimentale (Acrobatic Fly, 1910), filmat in macro, la filme color pictate cadru cu cadru (Metamorphose du papillon, 1906, pescuit de pe ecran de Zicu pentru cei de-acasa) sau chiar primul film ‘deocheat’ din istorie (1901) in care doi indragostiti se imbratiseaza in tren, totu durand un minut.
M-am bucurat enorm sa vad integral un scurt metraj de Buster Keaton (The Love Nest, 1923), unul dintre cele mai amuzante filme de la #comedycluj dar highlight-ul a fost proiectia festiva a celui mai vestit film facut de Georges Mellies, La voyage dans la lune, in versiunea color, restaurata vreme de 12 ani si dezvaluita anul asta la Cannes cu soundtrack-ul modern, electronic, al formatiei Air. Un moment istoric, daca vreti.
Trebuie stiut ca fiecare din piesele de arhiva au fost introduse de Serge cu mici explicatii sau detalii care sa ne faca sa le intelegem si apreciem mai bine pozitia in arta cinematografica. Cireasa de pe tort a fost un numar de vodevil “furat” de pe Broadway si jucat de Serge cu rolul de a ne oferi experienta autentica a unei animatii istorice, Gertie the dinosaur (1914). Serge juca rolul unui dresor al personajului animat (intocmai ca autorul Winsor McCay) pentru a ilustra cu mult umor tehnica animatiei din acea vreme. Afirm cu mana pe inima ca omul a fost un showman jos palaria care a smuls in mod repetat aplauzele noastre.
In final, pentru ca vorbeam de o festivitate de incheiere si pentru ca asta inseamna si acordarea unor premii aveti mai jos trofeele oferite. Intamplarea face ca sa nu fi prins niciunul din filmele castigatoare intr-o proiectie a festivalului, lucru ce ma convinge ca 2-3 zile sunt insuficiente pentru Comedy Cluj.
Cel mai bun film: Chinese Take-Away (Argentina/Spania), regia: Sebastián Borensztein
Cea mai bună regie: Hysteria (Marea Britanie/Franţa/Germania), regia: Tanya Wexler
Cel mai bun scenariu: Killing Bono (Marea Britanie/Irlanda), regia: Nick Hamm, scenariu: Dick Clement, Ian La Frenais, Simon Maxwell
Cea mai bună actriță: UFO in her eyes (Germania), regia: Xiaolu Guo, actriţă: Ke Shi
Premiul de excelenţă: Horaţiu Mălăele
Premiul publicului: Tom Sawyer (Germania, 2012), regia: Hermine Huntgeburth.
Cel mai bun scurtmetraj studenţesc: Până când moartea ne va despărţi (Argentina), regia: Carolina Carrilo
Plai prezintă: World Music Films on Tour
PROIECŢII ÎN AER LIBER CU HAINE GROASE
Abia ce s-au stins ecourile celui mai mare festival de "world music" organizat de voluntari din Europa. Dar prietenii noştri de la Plai nu stau locului.
World Music Films on Tour aduce în Piaţa Libertăţii nouă documentare ce explorează diversitatea planetei, făcând o incursiune în fascinanta lume a tradiţiilor muzicale. Documentarele vor fi proiectate pe un ecran gonflabil de 9.5 m şi se vor face auzite cu ajutorul unui sistem suspendat de 20.000W, pentru a transmite cât mai fidel emoţia fiecărui sunet.
Aşadar, de joi (25 octombrie) pînă sîmbătă (27 octombrie), Piaţa Libertăţii se transformă într-un cinema în aer liber. Iar dacă aerul liber e rece, înarmaţi-vă cu haine groase şi pături, pentru că programul merită. Eu sunt foarte curios de Sevdah: The Bridge that survived (un film despre reconciliere prin muzică; un fel de trailer aici), Laya Project şi mai ales Amadou & Mariam: Dimanche a Bamako. Pe ultimii visez să-i văd într-o zi pe scena Plai de la Muzeului Satului. Pînă atunci, e bună şi Piaţa Libertăţii.
Later Edit:
programul arata asa:
Abia ce s-au stins ecourile celui mai mare festival de "world music" organizat de voluntari din Europa. Dar prietenii noştri de la Plai nu stau locului.
World Music Films on Tour aduce în Piaţa Libertăţii nouă documentare ce explorează diversitatea planetei, făcând o incursiune în fascinanta lume a tradiţiilor muzicale. Documentarele vor fi proiectate pe un ecran gonflabil de 9.5 m şi se vor face auzite cu ajutorul unui sistem suspendat de 20.000W, pentru a transmite cât mai fidel emoţia fiecărui sunet.
Aşadar, de joi (25 octombrie) pînă sîmbătă (27 octombrie), Piaţa Libertăţii se transformă într-un cinema în aer liber. Iar dacă aerul liber e rece, înarmaţi-vă cu haine groase şi pături, pentru că programul merită. Eu sunt foarte curios de Sevdah: The Bridge that survived (un film despre reconciliere prin muzică; un fel de trailer aici), Laya Project şi mai ales Amadou & Mariam: Dimanche a Bamako. Pe ultimii visez să-i văd într-o zi pe scena Plai de la Muzeului Satului. Pînă atunci, e bună şi Piaţa Libertăţii.
Later Edit:
programul arata asa:
JOI, 25 octombrie
ora 19:00 - „A Different Way – Tango with Rodolfo Mederos” [56min]
ora 20:10 - „Amadou & Mariam – Dimanche à Bamako” [52min]
ora 21:20 - „Sufi Soul – The Mystic Music of Islam” [50min]
VINERI, 26 octombrie
ora 19:00 - „Creole Cousins – A portrait of Lindigo in Brazil” [52min]
ora 20:10 - „Calypso at Dirty Jim’s” [60min]
ora 21:20 - „Voice Over the Bridge”[56min]
SÂMBĂTĂ, 27 octombrie
ora 19:00 – „Sevdah: The Bridge that Survived” [60min]
ora 20:10 – „Mariza and the Story of Fado” [58min]
ora 21:20 - „Laya Project” [68min]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)