joi, 8 septembrie 2011
miercuri, 7 septembrie 2011
Conan 3D (2011)
rating: Brainwash indulgent
Cu asemenea cuvinte smulse chiar de pe buzele eroului pe post de tagline ce fel de asteptari poti avea de la Conan the Barbarian ed. 2011? Spuneti-mi voi. Pai te duci la film sa-l vezi pe Conan Cimerianul cum traieste, iubeste, macelareste si e multumit cu asta si tu ar trebui sa fii la fel de multumit. Ai putea chiar emite un urlet de satisfactie pentru ca noul Conan e facut “pentru barbarul din tine”. Uite idee de marketing neexplorata. In alta ordine de idei, daca ai de gand sa vezi filmul asta, sigur nu-ti trebuie o cronica ca sa te convinga. Cel mult sa-ti spuna daca isi merita banul. Sincer, daca faceti parte din categoria cinevoratori de filme de actiune, sau vi s-a parut ca Jason Momoa a avut prea putin ecran in seria HBO Game of Thrones, ori daca va plac splatter1-ele istorice, cu eroi in sabii si sandale, lorzi diabolici si vrajitoare erotizate la maxim de un machiaj rezistent la apa, filmul asta n-are cum sa dezamageasca. Insa daca ati intrat la el pentru ca nu mai erau locuri la ultimul Woody Allen... fugiti dupa trailere .
Ca sa risipesc orice urma de indoiala, marturisesc ca filmul a fost mai bun decat m-as fi asteptat de la un flicker de vara. Nu va puteti imagina cate filme proaste am vazut anul asta. Si filme cu pretentii, nu extravagante vizuale frenetice in care curg galeti de sange cum e filmul lui Marcus Nispel. Asta cel putin n-are pretentii la “premiii pentru interpretare” sau “scenariu original”. E inutil sa vorbesti de un plot, cand el e simplist (barbarii buni se lupta cu barbarii rai, Conan razbuna uciderea tatalui sau de catre seful barbarilor rai, etc) sau de aspecte interpretative. Jason Momoa face bine ce are de facut adica pozat la muschii goi, rasucit palosul si racnit razboinic, figurantii fac la fel insa ceva mai animalic (puncte in plus pentru sound design), răul de Khalar Zym (jucat cu patima de Stephen Lang) e doar o figura de carton pierduta din jocurile rpg iar fiica sa Marique (Rose McGowan) e prea putin exploatata in directia potrivita (adica prea multa “vrajeala” si prea putin incest, ca se supara spectatorul american). Totusi, nu putem ignora ca Marique are gheare de metal a la Freddy Kruger. Ba chiar si zgarie peretii cu ele...
Din puntul de vedere al naratiunii filmul reda foarte cursiv si schematic odiseea barbarului cimerian, punctand momentele esentiale (dar absurde) care l-au facut un erou mitologic de banda desenata. Conan se naste astfel in focul luptei, dintr-o mama mai mult sau mai putin eviscerata de propriul sot (Ron Perlman) sub necesitatea unei cezariene urgente. Apoi Conan la 14 ani omoara niste indieni intr-o proba de maturitate la fel de sangeroasa insa reuseste sa pastreze un ou de prepelita intact in gura. Ani mai tarziu baiatul trebuia sa-l priveasca pe tatal sau murind sub o galeata de otel topit pentru ca si mai multi ani mai tarziu sa-l descopere pe cel care i-a turnat galeata in cap. Am omis intentionat afacerea cu masca necromantilor si regatul disparut, virgina cu sange pur si corabia piratilor intrucat nu au nici o importanta afara de a-i umfla contul lui Morgan Freeman pentru ca ne-a spus-o.
Ca sa-i dam insa Conanului ce-i al Conanului trebuie mentionate cateva lucruri: filmul beneficiaza de niste panorame cum n-am mai vazut de pe vremea LOTR, e brutal, confuz si visceral in lupte ca si Braveheart, are cateva efecte speciale reusite dar si cateva sfeclite (paruiala cu razboinicii de nisip e un mare hă?), umorul nu lipseste iar 3D-ul nu e deloc neavenit (stiu ca s-a incetatenit ideea ca conversia 3d e cam stupida dar la Conan nu m-a deranjat). Si mai un lucru: inspira production value. Adica nu pare ieftin deloc. Nu va face istorie ca filmele lui Arnold (nici n-ar avea cum) insa e o pierdere de timp satisfacatoare. Se putea si mai rau.
------------
1. splatter - gen de film in care violenta si sangele sunt mai mult decat accidentale ci chiar elemente de stil pana la a deveni un personaj in sine.
Trailer
marți, 6 septembrie 2011
O simfonie a groazei (1922-2011)
* ridicarea
Toate aceste elemente au aparut mai mult sau mai putin voalat in filmele vazute de mine pana acum. E fascinanta forta pe care a putut-o avea acel prim film, impactul in timp. Iar Max Schreck e de-a drept iconic in rolul contelui Orlok.
luni, 5 septembrie 2011
Luni, marti, miercuri...
LUNI
Venise spre lumea artei putin intimidat, dar hotarat sa-si faca drum. Nu era un naiv. Stia ca un actor trebuie sa pandeasca intamplarea care sa-i dea rolul, regizorul care "sa creada in el", cronicarul care sa-l semnaleze. Tot asa cum stia ca scriitorul se desavarseste in colaborarea dintre talentul sau si timp, ca soarta manuscrisului lui depinde de atentia unui redactor, de bunavointa unui sef de sectie, de capriciile unui director de editura, de "luminile criticii". Presupunea ca nu-i va fi lesne sa se afirme nici in teatru, nici in literatura si ca va avea de intampinat multe dificultati. Dar nu banuia ca va avea de luptat cu un front de adversitati si ca, pe masura ce va depasi obstacolele, ostilitatea va creste. Isi inchipuise, desigur, ca o vocatie suscita rivalitati si provoaca dusmanii. Pastra insa iluzia ca de vreme ce avusese succes pe scena si cronica dramatica il mentionase elogios, de vreme ce cartea lui se tiparise si fusese consemnata cu interes, lucrurile vor merge mai usor.
A inteles iute ca se inselase. A descoperit rapid ca alta era calea reusitei. Nu avea nici un rost sa incerce sa intre pe poarta cea mare. Era infinit mai usor de patruns prin usa de serviciu, adica sa faca scandal, sa protesteze, sa revendice, aliindu-se cu unul dintre clanuri si devenind "mardeiasul de serviciu". A invatat vertiginos alfabetul lucrurilor: producea teama si forta pretuirea. Curand dupa aceea a devenit un "nume" si s-a integrat perfect in profesiune. Acum avea un grup care sa-l sustina si sa-l apere, sa-l impuna. Numai ca in acest cerc restrans, unde intalnea aceiasi oameni, aceleasi idei, aceleasi preocupari, care avea aceleasi cunostinte, aceleasi obiceiuri si aceleasi manii, preocupat sa castige mai curand in lupta cu ceilalti decat cu sine, puterea sa de creatie a inceput sa se stinga ca o flacara prost aprinsa, iar darurile lui sa se atrofieze. La bilanturile de fine de an era, de regula, citat, aparea la televiziune, i se editasera cartile; facea filme. In secret, il mina insa o nemultumire, caci pe el insusi nu se putea minti: intrase in aristocratia puterii, dar nu si in cea a harului, castigase autoritatea, dar isi pierduse talentul.
Nu-l acuz si nu-l condamn; pentru rechizitoriu, contez pentru ceilalti, pentru pedeapsa pe propriile lui ranchiune. Dar nu pot cu niciun chip sa-i absolv pe cei care l-au impins pe aceasta cale si i-au asigurat un esec aurit.
In anii debutului meu, cand un tanar se ridica, auzeai adesea pe cei "stapani pe situatie" vorbind astfel: -"Ai observat ca pustiul incepe sa se afirme? Atentie!" -"Nu pricep ce mai astepti! Taie-i craca azi ca pe urma..." Ieri eram un adolescent cu multe candori. Azi cunosc culisele, manevrele, combinatiile, micile comploturi si marele interese, metodele de persuasiune ale curteanului si tehnica loviturii de stat in lumea artei. Dar ieri ca si astazi ma intreb: de ce noi, care traim din dorinta de a ne exprima, de a comunica, de a ne darui suntem uneori incapabili sa intelegem pe aproapele nostru, artistul. De ce noi care socotim, cu o sinceritate fara fisura, ca-i loc pe acest larg pamant pentru toti oamenii, refuzam uneori putina zare tocmai talentului. De ce? Ar deveni oare cerul mai mic?
Aceasta este prima pagina a jurnalului lui Radu Beligan (Luni, Marti, Miercuri...) publicat la Editura Eminescu (in 1978) si pe care am reusit sa mi-o procur, printr-o retea fericita de intamplari, dintr-un anticariat online. Cel mai interesant aspect (dincolo de cultura enciclopedica si condeiul ascutit), este revelatia faptului ca, 33 de ani mai tarziu, viata actorului pare minata de aceleasi metehne, incertitudini si lupte de culise, ca acelea consemnate de maestrul Beligan. Pentru cei care au ajuns mai tarziu in fata calculatoarelor, sa spunem ca actorul are aproape 93 de ani si peste sapte decenii de teatru si film si...inca mai joaca. In acest om (cu trasaturi nobile dupa cum spun actorii mai tineri care l-au cunoscut) e o intreaga scoala. Recunosc ca nu mi-au picat bine unele "formulari marxiste", dar vreau sa cred ca a fost compromisul obligatoriu pentru aparitia cartii. O carte al carei scop este revelat chiar de autor in prefata: "Acest bloc-notes, refugiu si sprijin intr-o activitate dispersata, mai curand scut decat lance, contine unele destainuiri, dar e departe de a fi un jurnal intim. Dealtfel ce poate ramane intim intr-o profesiune care -spre marele tau orgoliu- te situeaza in vazul tuturor si nu o data -spre regretul tau- te transforma in obiect de curiozitate publica si in subiect de conversatie si cancan in ceasurile de pustiu spiritual, ori de cristalizare a nevoii de surpriza, de inedit, de mirare, de oprobriu ce ritmeaza traiul nostru, al tuturora? Prea putine aspecte dintr-o viata de actor, cu o norocoasa cariera, scapa spiritului de investigatie si inventie al spectatorilor, care uneori se pricep chiar mai bine decat el sa dea garantia autenticitatii nascocirilor si sa transplanteze in fictiune adevarurile cele mai sigure. Ceea ce-i cu adevarat intim sau in orice caz expresiv se afla in munca mea de interpret si -rog sa fiu scuzat pentru termen- de "animator" al miscarii teatrale.(...) O prejudecata indeamna inca pe multi sa socoteasca viata unui actor o permanenta intalnire cu neprevazutul, o precipitare de trairi acute si o intalnire la tot pasul cu miraculosul si exultarea. Cartea de fata e, fara voia ei expresa, o dezmintire. Ea sugereaza mai cu seama capitalul de truda nevazuta, de semne de intrebare, de agresiuni, de monotonie tacuta, de planuri si de esecuri , de oscilatii intre o speranta si o dezamagire, de stagnari si de inertii. Dar si de proaspete investitii de energie in balanta de plati a unui destin care se razboieste sa nu se tranforme intr-o prematura imbatranire si incheiere de conturi". De un lucru putem fi siguri: maestrul Beligan nu a "imbatranit prematur". In 2011, inca mai apare in roluri memorabile de cinema si joaca teatru cu casa inchisa. Asa cum zice o reclama chiar prin vocea inconfundabila -prin blandete si eleganta- a lui Radu Beligan: trebuie sa "Recunoastem valoarea timpului". Si luni, si marti, si miercuri...
Marionete
Cata lume apreciaza videoclipul ala de 4 minute bune pe care-l promoveaza insistent Cinema City in locul trailarelor obisnuite? Initial am crezut ca e un clip promotional la Samsung dar dupa primul minut m-am lamurit ca e un cantecel facut pentru "export", cu o voce si un trup feminin destul de remarcabile (pe solista o cheama Antonia) si cu versuri englezesti despre o dragoste nasanatoasa (I wanna be your puppet on a string).
Nu comentez calitatea "actului artistic" (piesa sau videoclipul) dar ma intreb de ce trebuie sa-l vad eu la cinema? Care-i smecheria? Cine are asa influenta incat sa-si gaseasca o asemenea audienta. Merg la cinema tocmai ca sa scap de televiziune si daca reusesc sa tolerez cateva reclame la cafea si racoritoare nu inseamna ca am infinita rabdare si pentru un clip muzical. Ma simt furat cumva de timp si atentie.
Asta-i clipul, judecati singuri.
duminică, 4 septembrie 2011
Horrible (Bosses, Neighbours & Tennants)
rating: dublu brainwash
Daca doriti sa-l revedeti pe Kevin Spacey intr-un alt rol de om afurisit. Sef tiranic si control freak fara sentimente (exceptand sentimentul de gelozie bolnava fata de mai tanara sotie si sentimentul de infinita ranchiuna pentru toti si toate)...
Daca doriti sa-l vedeti pe Colin Farrell intr-o aparitie pe cat de rara pe atat de memorabila (tinand cont de scurtimea ei). Un patron mizantrop, junkie dezgustator si nedemn de mila, fan kung-fu & fanfaron. A! si cu chelie...
Daca doriti s-o vedeti pe Jennifer Aniston intrupand neasteptat de convingator una din cele mai frecvente fantezii masculine: o doctorita obraznica, sexy si nimfomana...
Daca doriti sa-l vedeti pe Jamie Foxx pe post de "consultant in omucideri". In cv-ul sau de delicvent atarna greu filmarea ilegala la cinema a unei "prostioare nesemnificative cu Ethan Hawke"...
Atunci...Horrible Bosses (Sefi de cosmar)
Si acum vestea proasta: din pacate actorii enumerati au numai partituri secundare. Pacat, pentru ca ei sunt adevaratul regal al filmului. "Principalii" - Jason Sudeikis (Hall Pass), Charlie Day (It's always sunny in Philadelphia) si Jason Bateman (Up in the air) isi fac numarul obisnuit. Ceea ce -prin nustiuce miracol- face sa ticaie masinaria pusa la cale de regizorul Seth Gordon.
Intriga e simpla: trei angajati oprimati isi urasc sefii atat de tare "ca vor sa mi-i omoare/pe l-apus de soare" (adica dupa orele de program). O conspiratie a idiotilor sau, ca sa fim mai blanzi, a unor naivi care cauta sa atinga scopuri finale prin metode copilaresti. Un fel de Arunc-o pe mama din tren (nu intamplator, "criminalii" mentioneaza acest titlu) la puterea a treia. Umorul de situatie reusit si -repet- secundarii extra(vaganti) scot comedia din randul tampeniilor de vara ubliabile instant.
Pe coridorul celalalt (cu adevarat ingrozitor, dar nu mai putin amuzant) al frivolitatilor estivale vine Fright Night, remake-ul omonim dupa un "teen horror-comedy" din 1985. Din nou Colin Farrell intr-un rol neobisnuit: Jerry, vampirul din vecini ("Jerry? Asta-i un nume groaznic pentru un vampir") . Cu adevarat amenintator cand e vorba de "hrana"/supravietuire si mucalit in rest, Farrell mai mult se joaca decat "joaca". De altfel, se pare ca a legat din prima o prietenie solida cu regizorul Craig Gillepsie.
Cu tot atasamentul sau vizavi de proiect, numai prezenta (recunosc, puternica a) simpaticului star irlandez n-ar fi putut seduce singura toti muritorii din sala. In continuare, personajele secundare sunt cele care infig tapusa in inima audientei: Christopher Mintz-Plasse, iarasi tocilar (a fost MacLovin in Superbad) si mai ales fenomenul scotian, David Tennant, in rolul lui Peter Vincent aka The Vampire Slayer (cu o aparitie histrionica in genul lui Russel Brand, minus aroganta sotului lui Katy Perry). In eventualitatea unui sequel la remake (scuzati jargonul!), Tennant este singurul motiv pentru care m-as intoarce fara frica in sala.
p.s. inca ceva remarcabil: felul in care e scris titlul filmului pe genericul de inceput, cu litere sangerande care se descompun in firicele miscatoare de hemoglobina. Si aceeasi atentie la detaliu se pastreaza pana la capat (capatul de tarus achizitionat pe e-bay - da, product-placement nerusinat tot filmul).
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Afisul lunii: Midnight in Paris
Ce este in neregula la acest afis?
Priviti inca o data! Da, are numele lui Woody Allen pe el.
Daca n-as fi vazut numele, as fi crezut ca e un romcom banal. Sper ca filmul e mai inspirat decat posterul - care nu face nicio trimitere la universul cuprins de neliniste al autorului. "Eu doar am vrut sa prezint felul in care vad eu Parisul – Parisul prin ochii mei" spune regizorul despre Midnight in Paris, care a fost selectionat la Cannes 2011. Allen continua periplul sau romantico-turistic prin Europa, dupa Londra si Barcelona. Urmatoarea destinatie: Roma.
p.s. da, Carla Bruni de pe afis e "acea Carla Bruni", la inceput criticata de compatrioti ca a acceptat sa joace intr-un film de Hollywood, apoi criticata pentru abilitatile actoricesti sau, aparent, pentru lipsa lor. Pentru o singura scena s-au tras 35 de duble, conform dailymail.
Later Edit: cred ca afisul asta e mai potrivit cu rubrica. Si mai sugestiv pentru "tabloul" facut de Woody Parisului.
Les Petits Mouchoirs (2010)
rating: Brainwash
Una din cele mai simple metode de a face un film despre maturizare e aceea in care formezi un grup de amici si-l pui apoi pe unul din ei intr-o situatie dificila pentru a urmari felul in care sunt afectate relatiile dintre ceilalti. De obicei ele sunt reevaluate si cateva schelete vor iesi la suprafata iar in final unul sau mai multi vor fi transfigurati de experienta. In Les Petits Mouchoirs (Batistutele) un asemenea grup destul de eterogen de prieteni peste 35 de ani e confruntat cu accidentul de scuter al unuia dintre ei, Ludo(Jean Dujardin), accident care-l baga in spital in stare precara. Neputand face prea multe pentru el gasca decide sa-si continue planurile de concediu fara nefericit, lasandu-l in mainile sistemului, care intr-adevar, in Franta isi face mai eficient treaba.
Acum, nu stiu cati ati fost confruntati cu un caz de genul asta, in care primesti un telefon si pleci la spital si-acolo nu-ti recunosti amicul la sectia terapie intensiva, dar mie mi s-a intamplat acum vreo 5 ani (cred) cand gasca mea s-a reunit la capataiul unui tovaras temerar ravasit serios de o cazatura din curmatura Bucurii. Amicul meu a scapat cu bine, incheieturi rupte si cateva hematoame, e la fel de nebun dupa munte ca si inainte, insa atunci, pentru o vreme, unii dintre noi am facut ceva babysitting. Pentru ca asa fac prietenii cand unul e la greu.
In filmul lui Guillaume Canet (l-a jucat pe Julien in Jeux d'Enfants) “amicii”, desi afectati de accidentul suferit de Ludo in debutul filmului (scena e trasa cu maiestrie dintr-un foc facand o trimitere estetica la Gaspar Noe) se recupereaza destul de repede si consimt sa-si tina vacanta anuala fara acesta, urmand a se intoarce exact cand omul si-ar fi revenit. O decizie destul de trasa de par insa care functioneaza ca un indicator al dinamicii grupului de test. In aceasta privinta Les Petits Mouchoirs e destul de generos, redand in cele peste 2 ore o incurcata relatie intre acesti vechi prieteni, scotand la iveala vechi intrebari, raspunsuri, prejudecati sau animozitati pana cand vina colectiva se dezvaluie in toata splenodarea. Fiind un film axat pe personaje ajungem sa le cunoastem cam pe fiecare din ele, de la permanent stresatul Max (Francois Cluzet), obsedat de control si mai nou homofob, la boema Marie (Marilon Cotillard), bisexuala, nonconformista sau pur si simplu nehotarata, de la afemeiatul actoras Eric, un cinic in ale inimii si pana la sacaitorul Antoine.
Desi debuteaza cu o scena tensionanta si descumpanitoare, filmul reuseste treptat sa se relaxeze, devenind pe alocuri o savuroasa comedie de situatie (scena cu veveritele e geniala) si facandu-te si pe tine, ca spectator, sa uiti oarecum de substrat. Peisajul mediteranean, muzica familiara si naturaletea actorilor laolalta cu dialogurile si confidentele dintre personaje sunt suficient de acaparatoare ca sa rezisti pana la final. Dar cere indulgenta. Filmul nu e lipsit de clisee iar unele personaje sunt intentionat imature emotional sau pur tipologice, fara dimensiuni reale. Cat priveste melodrama finala unii ar putea-o taxa drept exagerata. Eu am tolerat-o de dragul momentului cathartic. Sincer, as putea numi filmul asta un french hollywoodian dar n-o s-o fac intrucat mi-a placut felul in care m-am raportat la el.
Trailer
joi, 1 septembrie 2011
The Grand Finale
The End. Happy End. Or the Very End. "This is the beginning of a beautiful friendship". Konec filmu. Gata. Ultimele cadre inainte de "in order of appearance". Finisuri.
Uneori sfarsitul poate strica un film. Alteori il poate salva. Dar, cateodata, destul de rar, se intampla ca deznodamantul sa se ridice deasupra a ceea ce ai vazut pana in acel moment, sa te dea peste cap, sa te lase paf si cu pielea de gaina. Asa cum face finalul ravasitor din Shutter Island (aici e doar finalul finalului), pe care am tinut sa-l revad de curand. Am incercat sa-mi amintesc ce filme mi-au mai dat senzatia asta de "nu stiu ce m-a lovit". Fight Club, Mulholland Drive, Revolutionary Road, Idiotii, Oldboy, Donnie Darko, Casino, astea vin automat. Stiu ca mi s-a mai intamplat, dar nu ma ajuta memoria. Poate stiti voi alte finaluri halucinante, subversive, bulversante sau pur si simplu memorabile.
Cei 8 alesi au fost 9
"Scoala de scenaristica" incepe, bineinteles, in septembrie (prima sesiune: 9-12). La cursuri va puteti inscrie si in calitate de observatori (detalii pe ateliersecvente.ro). Ceea ce imi doresc si mie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)