luni, 4 iulie 2011
Unda' da sea
duminică, 3 iulie 2011
Henry Waltz
Teaserul de mai jos e un preview vizual pentru arta conceptuala a unui lung metraj pe care-l are in plan Emil Goodman, Henry Waltz. Habar n-am despre ce va fi vorba in final dar arata senzational si ma intriga. Pare o mostra de minimalism expresionist cu ceva influente de steampunk, dar nu indraznesc sa mai speculez pana unde ar bate imaginatia creatorului. Oricum daca asa ceva gaseste finantare si energie pentru a se finaliza ma astept la o animatie epica.
(contine clip)
Ps: muzica nu va suna cunoscut?
via fubiz.
Round da way
Cand am plecat in vacanta, Richie m-a amenintat ca "va umple blogul cu sange". La intoarcere am constatat ca blogul nu a suferit nicio hemoragie severa. In caz ca va intereseaza ce am vazut in cele doua saptamani departe de marele ecran, iata o scurta trecere in revista:
- am dat peste True Grit intr-un orasel-port de cateva mii de locuitori (Nikiti); mai surprinzator, afisul era la 4 metri de usa bisericii
-deloc surprinzator, tricourile cu replici din 300 sunt omniprezente pe tarabele din Halkidiki
-am aflat ca Mungiu va face o continuare la 432: se va chema 864 (iertati-mi frivolitatea, pe plaja mi se parea o poanta acceptabila; poate am facut prea mult brainwashing si sunburning, sau sunwashing si brainburning?)
- eroii din Lascars (Round da way, 2009) nu au avut parte de soare si mare in mult visatul si fictivul Santo Ricooouuuouuuu... O mana de pierdevara de cartier (unul vociferat de Vincent Cassel) invata ca starea de vacanta nu tine de un loc anume si se poate trai si acasa. Ma rog, acasa la altcineva. Animatia semnata de Albert Pereira-Lazaro feat. Emmanuel Klotz e o mica bijuterie grafitti-urban-underground-hip-pop, care l-ar face pe Guy Ritchie sa-si roada unghiile de invidie. Pentru aceasta vizionare (legala) trebuie sa multumesc mubi.com si guvernantilor din Grecia care nu taie netul cand sunt proteste (ca in Egipt). Ooo-oooh Santo Ricooo!
- am vizionat (de data asta pe stilul pirat) Der Himmel Uber Berlin (Wings of Desire, Wim Wenders, 1987). Ocazie sa-l revad pe Peter Falk (Colombo never dies) intr-un cameo si sa constat ca "angelicele" secvente din City of Angels (1998) sunt copiate (omagiate?) dupa filmul german.
-l-am cunoscut pe adevaratul Al Pacino in paginile cartii de interviuri cu Lawrence Grobel (merci de cadou compadre, e cartea de vacanta perfecta pentru un cinefreak ca mine). Uneori ai senzatia ca il stii pentru ca l-ai vazut in atatea roluri mari (Michael Corleone, Serpico, Bobby Deerfield, Tony-say-hello-to-my-little-friend-Montana, Lucifer etcetc). Si apoi afli ca nu il cunosti deloc. Indragostit pe viata de Shakespeare si de teatru, burlac incurabil si tata iubitor (de trei ori), histrionic in public si timid in particular, regizor (de teatru si film), perfectionist si dificil pe platou (poreclit de colegi Hell Pacino), in fine un om discret care vrea sa fie interesant in tot ceea ce face, inclusiv in interviurile sale (cu care a fost tare zgarcit de-a lungul timpului). Grobel a trebuit sa-i devina prieten ca sa i le obtina (interviurile sunt adunate pe parcursul a aproape 30 de ani). Cu ocazia decernarii uneia din multiplele distinctii ale carierei, prietenul Bobby De Niro i-a spus: "Al, esti cel mai mare actor al generatiei noastre. Poate doar cu exceptia mea". O asemenea "autobiografie" merita tratata pe larg intr-un articol viitor.-a "trebuit" sa ma imprietenesc si eu cu actorul Boris Gaza ca sa inteleg mai bine arta actorului prin discutiile noastre interminabile (nu stiu daca va iesi si de aici o carte, dar in 30 de ani cine stie). Ultima veste de la Boris a fost ca scurtmetrajul The Crossing (r: Cristian Ples, 2010) a castigat Marele Premiu al Juriului la Utah Arts Festival. Boris joaca aici rol principal, alaturi de Toma Cuzin.
Deci, inapoi la treaba, ca avem multe de vazut.
sâmbătă, 2 iulie 2011
vineri, 1 iulie 2011
Transformers: Dark of The Moon 3D (2011)
rating: Brainwash
Multi adora sa-l urasca pe Michael Bay pentru cacofonia de efecte speciale pe care o introduce in fiecare din filmele sale. Il taxeaza pentru ca personajele sunt goale si cartoonizate, pentru ca intriga e ridicola, pentru ca dialogurile sunt compuse fie din schimburi de ironii, fie din discursuri sforaitoare atunci cand nu se rezuma doar la indemnuri de regie (Sari, Stai, Hai), pentru ca umorul involuntar e chiar mai reusit decat cel intentional si pentru ca tot edificiul filmului sau se sprijina pe spatele echipelor de pirotehnisti si tehnicieni CGI. Si-a luat atatea critici pentru Transformers cat sa-i ajunga pentru mai multe vieti. Asta-i fata intunecata a povestii. Dar totusi, ceea ce lumea pare sa ignore e un lucru simplu: Michael Bay e un copil mare si astea-s jucariile sale. El se joaca cu ele facand in acelasi timp un munte de bani pentru gulerele albe de la Hollywood. Nu e arta, e economie. Sau de fapt capitalizarea unei nevoi viscerale a publicului de cinema, aceea de a fi bombardat, uluit, anesteziat, spalat pe creieri de imagini si sunete din ce in ce mai ireale si sterpe. Cinema-ul escapist e o realitate, oricat ar parea de dubios. Asa ca adoram sa mergem la filmele sale chiar daca apoi il uram pentru ele.
Citeam alaltaieri un interviu cu Michael Bay in care povestea felul in care s-a hotarat sa filmeze Transformers Dark of the Moon in 3D. Intai Spielberg i-a sugerat ca ar trebui s-o faca. Apoi dupa ce-a vizitat platourile de la Avatar, James Cameron i-a spus acelasi lucru: “Michael, you’ve gotta do this movie in 3D, you’re the type of director who is going to love 3D.” Apai cand doi dintre cei mai impliniti regizori te sfatuiesc asa... nu-ti ramane decat sa te inhami si s-o faci. Iar 3D-ul e reusit. A doua chestie de care trebuie sa tinem seama e tipul de regizor pe care-l reprezinta Michel Bay. Action Director. In ochii lui important e sa construiasca scene de actiune intensa in care se petrec mai multe lucruri deodata, la o scara impresionanta si care nu pot fi cuprinse si intelese dintr-o privire. Pe ideea ca intr-un dezastru de o asemenea magnitudine individul e oricum prea mic sa priceapa. Deci confuzia din timpul scenelor de actiune e ceva cautat. La fel de adevarat e ca uneori mi-as fi dorit sa stiu care Autobot ii stalceste fata Decepticon-ului si cine e acel Decepticon pana la urma. Dar stiu ca cer prea mult.
M-am distrat la premiera ultimului Transformers. A fost cam tot ce m-as fi asteptat de la el: o poveste fantezista, istoric alternativa realitatii, apoi inca un plonjeu in mythos-ul cybertronian, cateva twisturi misto, o gagica a la Victoria’s Secret buna pentru fantezii tocilaresti (boboaca Rosie Huntington-Whiteley, tineti minte numele ca sa-i urmarim cariera), cateva glume sarate, gargara militara tipica, ideologia clasica republicana si multa, multa, distrugere digitala. Nu ma asteptam ca Francis McDormand si John Malkovich sa se ia atat de in serios dar a fost o surpriza misto. Au si ei dreptul sa se distreze un pic. Francis juca rolul sefei CIA, tipicul birocrat cu n-spe nivele de securitate numai bun sa puna bete in roate. Are cateva momente de “glorie” cand il pune la punct pe Sentinel Prime (voce Leonard Nimoy) si in repetatele intepaturi cu agentul Simmons (John Turturro). Malkovich e delicios in scurtele sale momente de ciudatenie cand joaca un director de firma software un pic cam excentric, seful lui Sam Witwicki. Iar episodul in care Bumblebee il gadila cu pistolul e de neuitat. Shia LaBoeuf e acelasi, prezent in mai toate scenele, presat din toate partile dar tot reusind sa salveze planeta a 3-a oara.
Plotul beneficiaza din start de o premisa inventiva, sabotand tot ceea ce stiam despre cursa spatiala din anii 60 si transformand-o intr-o conspiratie UFO. Cu alte cuvinte dupa ce in ‘61 americanii detectasere un impact pe fata nevazuta a Lunii, Kennedy a declansat programul “landing a man on the moon before this decade is over” astfel incat pasul cel mare al umanitatii din ‘69 s-a produs si pe Luna dar si pe puntea unei nave Autobot. Totul cu imagini de arhiva si editari CGI. Cool. Mai apoi insa conspiratia se ridiculizeaza cand ajungem la Cernobyl, unde rusii aveau si ei un program spatial care declansase accidentul nuclear, si apoi, cand aflam ca daca americanii trimisesera primul om pe luna, rusii trimisesera prima camera de filmat (sic!).
In termeni de big, bad decepticons vedeta acestui film e Shockwave un ciclop de metal care calareste cel mai infricosator vierme subteran ce ne-a fost dat sa vedem si care nici macar nu vine din universul Transformers ci e creatia exclusiva a lui Michael Bay. Il foloseste pentru a face praf orasul Chicaco in batalia finala. Megatron e si el prezent dar, plin de cicatricile luptei trecute, nu e foarte activ. Povestea se axeaza pe relatia dintre Optimus si Sentinel Prime, fostul lider al Autobotilor si cel care pilota nava rebela prabusita pe Luna. Reactivat de Optimus, Sentinel isi continua propria lui agenda de lucru scrisa inca din vremea cand razboiul civil se desfasura pe Cybertron. Pentru un plus de maretie planul implica aducerea Cybertronului pe Pamant, nici mai mult, nici mai putin. In mod previzibil multi vor sari sa-l impiedice: americanii republicani (democratii de la putere semnasera deja actul de predare), Autobotii, trupele SEAL si tot ce misca-n tara aia si n-avea chef sa stea pe margine ca sa-i vada pe Decepticoni cu ne iau planeta. Din fericire pentru succesul intrigii mai sunt unii oameni care iubesc latura intunecata si cauta sa le fie lor mai bine decat aproapelui lor. Patrick Dempsey joaca un astfel de gaozar si o face cu convingere.
Ca sa inchei aceasta cronica absolut inutila deciziei voastre finale as vrea sa mai spun doar ca Transformers 3 e la fel de galagios, infantil, inegal si triumfalist ca si celelalte doua filme precedente (asta chiar ii mandateaza pe Autoboti in prima linie a razboiului contra terorismului trimitandu-i sa atace o “instalatie nucleara ilegala”) incat s-ar crede ca are drept scop indobitocirea publicului. Zic s-ar putea, pentru ca nu cred ca Michael Bay vrea sa ne faulteze IQ-ul. Cred ca scopul lui e sa amuze si sa se amuze. Divertisment vizual deloc facil la un pret piperat. Ideile sale fac sa se invarta cateva rotite importante de la Hollywood iar faptul ca lumea adora sa mearga la filmele sale doar ca sa vada ce “grozavii” a mai inventat si apoi sa-l ironizeze pentru ele e deocamdata inexplicabil. Probabil fiecare are propria sa “latura intunecata”. In grajdul vacilor de muls hollywoodiene Transformers e o franciza care si-a facut bine treaba. Chiar daca Revenge of the Fallen a fost uneori de prost gust n-a fost cel mai prost film evar. Dark of the Moon ii spala oarecum pacatele lui Bay, livrand cateva tone de fun metalic si niste bucati de actiune ametioare. Cel putin saritura din elicopter filmata 1st POW in 3D nu s-a mai incercat niciodata. Asa ca va intreb si eu, parafrazandu-l pe Turturro: "Peste ani de-acum, cand ne vor intreba nepotii unde erati voi cand Transformerii cucereau cinematografele, ce le vom spune?"
joi, 30 iunie 2011
Rango (2011)
Dintre toate animatiile vazute anul acesta, Rango e fara doar si poate cea mai bine realizata si mai acaparanta din punct de vedere al naratiunii si, daca e sa ma hazardez un pic, cea care se va alege cu o nominalizare la Oscar pe 2012. Imi produce o bucurie si mai mare cand stiu ca acest Gore Verbinski a lasat balta Piratii din Caraibe ca sa produca ceva de la zero, ceva original, ceva nou. Iar in ce-l priveste pe Johnny Depp e limpede ca dand voce cameleonului din film s-a distantat un pic de toate scamatoriile alea pirateresti si de manierismul lui Jack Sparrow. Rango, soparla cameleon ajunsa accidental in pustiul desertului Mojave, se prezinta ca un personaj multifatetat si neslefuit, ceva brut care ascunde insa o inima zdravana si pe care intamplarile ce-i sunt rezervate de soarta il vor aduce la adevarata stralucire. Filmul lui Verbinski e astfel un western animat ce aminteste de vechile filme cu cowboy din care “fura” cu ingeniozitate cele mai bune trucuri. E ca un tribut facut unui gen de filme care intr-o vreme ne bucurau ochii.
Povestea lui Rango il gaseste intr-un acvariu, ca animalut de decor. Personajul e intentionat ales drept un cameleon intrucat lui Rango ii place sa “joace”, e un adevarat actor limitat de propria lui scena. Prin urmare n-are nici o idee despre viata reala de afara, el e o reptila obisnuita. Cand un accident auto ii distruge “lumea” - acvariul - lasandu-l prada desertului, Rango se va trezi propulsat intr-o odisee personala la capatul careia el, cel mai improbabil erou din zona, va fi insarcinat cu salvarea unui orasel saracacios, Dirt, pradat de banditi fara scrupule si lipsit de apa. Acolo, gratie flerului sau si a abilitatii sale de a intra in incurcaturi, se vede pus in postura de serif si paznic al apei. Dar Rango e genul de personaj care cu cat calca mai mult in strachini cu atat se motiveaza mai tare pentru a le repara. Cand apa e furata pleaca in cautarea ei iar cand firul intrigii il scoate la iveala pe primarul orasului tot Rango i se opune. Si nu dintr-un sentiment al dreptatii sau ca asa-i porunceste lui inima ci ca sa salveze aparentele, imaginea pe care si-o crease la sosirea in oras. Actorul Rango ramane in rol pana la capat.
Filmul reuseste tocmai prin faptul ca se adreseaza mai mult adultilor decat copiilor. E amuzant de vazut, are replici de tot hazul, scene de actiune ametitioare insa si niste ‘vizuale’ de ramai blocat. Iar povestea e adanca, multistratificata si captivanta. Orasul e tipic filmelor western dar personajele sunt cele mai dark creatii animate vazute in ultima vreme, exagerat de fiorosi insa de un detaliu extraordinar. Villainii sunt infioratori, cel putin sarpele de la final (voce Bill Nighy) cred ca ar ingrozi copii pe un ecran de cinema. Filmul e plin de referinte “vestsalbatice” de la sosirea strainului in oras la replicile de saloon, de la aparitia banditilor la rafuiala din strada principala si de la spargerea bancii la adevaratul test de curaj si eroism.
Plusul cel mare la acest film e tocmai realizarea sa in 2D, producatorii refuzand astfel consensul marilor jucatori de a produce doar in 3D. Cu Rango se anunta inca un jucator de calibru, alaturi de Dreamworks, Disney si Pixar. IL&M, compania lui George Lucas, e responsabila pentru animatia digitala din Rango si nu cred ca le poate cineva contesta munca. Unele peisaje sunt adevarate tablouri ce-ti taie rasuflarea iar in cateva episoade filmul pare un vartej psihedelic. Cred ca toti vor observa similitudini in urmarirea din canion, scena cu liliecii amintind deopotriva de elicopterele din Apocalypse Now si de cursa din Starwars I - The Phantom Menace. Dar chiar si in lipsa unui background referential Rango e o aventura splendida din start si pana la finish.
Trailer
miercuri, 29 iunie 2011
Trailerul zilei: Spielberg's War Horse
Muream de curiozitate sa vad cum se prezinta noul film de razboi al lui Spielberg, War Horse. Si care-i faza cu calul. Se pare ca acel cal e personajul principal intrucat povestea il urmareste din Anglia si pana in Europa pustiita de ravagiile Primului Razboi Mondial. E vorba de stransa prietenie dintre un tanar pe nume Albert si calul pe care-l l-a imblanzut si dresat, o relatie pe care razboiul o va pune in standby, separandu-i si trimitandu-l pe bietul cal intr-o odisee personala prin cavaleria britanica si liniile de front franceze si germane. Filmul e ecranizarea unei carti pentru copii si se doreste a fi o aventura epica pentru toate varstele. Din trailer s-ar putea spune ca are potential.
marți, 28 iunie 2011
Vallanzasca (2010)
Probabil ca Michele Placido e cel mai respectat italian venit vreodata in Romania si daca e asa asta se datoreaza indiscutabil faptului ca in anii ‘90 trei sferturi din romani se uitau la Caracatita. Integritatea comisarului Cattani de-atunci n-o sa fie stirbita oricat de multe tabere de rromi ar darama Berlusconi. Michele Placido a fost in Romania la inceputul lunii iunie ca invitat special la TIFF. A adus cu el cel mai nou film al sau, Vallanzasca - Gli Angeli del Male, si astfel tot poporul a putut afla ca omul e si regizor (eu unul ma declar surprins intrucat imi scapase de pe radar de multa vreme). Pelicula italiana e un film biografic de tip carierist-infractional in care se face portretul celui mai faimos gangster din Italia, Renato Vallanzasca, in ton cu moda care pare sa fi curpins continentul european in ultimii ani. Asadar dupa Carlos (asasin international), Mesrine (gangster francez) si Bronson (puscarias englez) a venit randul italienilor sa se “mandreasca” cu un infractor plin de sarm si cu o filozofie de viata pe masura: Vallanzasca, talharul milanez.
Filmul lui Placido e insa mai putin documentar decat lungile drame ce-i expun pe Carlos si Mesrine si, deci, va rapi ceva mai putin timp. E un film de actiune dens, care spune rapid povestea notoriului bandit si o face cu stil. Vallanzasca (Kim Rossi Stewart, printul din Fantaghiro, acum cu mustata!) se ridica din periferia milaneza si se dedica din copilarie unei vieti infractionale. Fura de mic dar ajunge dupa gratii pentru o boacana minora: elibereaza animalele unui circ din custile lor. Inca de atunci se impunea ca un lider de banda si se deda jafurilor. Dupa o lovitura cam ratata asupra unei masini blindate e arestat si face o vreme puscarie. La iesire insa isi alege oamenii potriviti si pune pe picioare Banda della Comasina, una din cele mai dure grupari criminale din Milano. Banii incep sa curga, femei, sampanie, haine de firma.. bella vita, ce mai, italienii si extravaganta. In anii 70 si 80 gangsterii de tipul asta faceau de rusine politia in toate tarile intrucat erau mai duri, mai organizati si mai fara scrupule. Intr-un final Vallanzasca a fost capturat si condamnat la multiple pedepse pe viata asa ca aura lui s-a risipit. Dar in acea perioada facea prima pagina a jurnalelor saptamanal. A si evadat din inchisoare la un moment dat si s-a prezentat la un post de radio pentru un interviu promis.
Fiind atat de schematic si de frenetic filmul recurge la niste tipologii cunoscute (tradatorul, mafiotul rival) si nu lasa prea multa lumina asupra lor. Starul e doar Vallanzasca, care apare oarecum pozitiv in toata povestea, Kim Rossi Stewart (intepret si scenarist) afisandu-l drept un alunecos fara rautate, folosindu-se cu cap de altii si nefiind prins cu arma fumeganda in mana. Insa, desigur, plin de farmec si seducator cu sexul opus. Kim e astfel versiunea italiana a lui Cassel, cool si arogant in acelasi timp. Totusi, desi povestea lui Vallanzasca e oarescat similara cu cea a lui Mesrine (sau cel putin spusa in acelasi mod), cu lupa fixata asupra formarii bandei, asupra puscariei, asupra iubitei pe masura eroului, la care se adauga un pic de razboi mafiot intern, filmul e prea scurt pentru a-i permite personajului sa creasca la o dimensiune iconica ori macar pentru a ne atrage intr-o stare anume. Vallanzasca e un criminal fara doar si poate, realitatea celor 280 de ani de puscarie primiti o confirma. Era o fiinta complexa care a spart numeroase banci, a rapit personane pentru recompensa, a ucis politisti motivand legitima aparare(!). Filmul e putintel mai fictiv si mai indulcit.. ceea ce nu-i ajuta. E exact opusul Gommorei. Insa merita vazut pentru dialectul milanez.. pe mine unul m-a dat gata felul in care vorbeau mafiotii.
Per favore tutti a terra! Calmi e tranquilli! Siamo tutti professionisti e nessuno si fa male!
Trailer
joi, 23 iunie 2011
Tony (2009)
Din categoria filme cenusii disturbant-amuzante scoatem la iveala o mica productie indie englezeasca de data nu foarte recenta, 2009, care insa nu cred ca a facut ochi pe vreun ecran (de calculator/televizor) din apropierea voastra, dat fiind caracterul de marfa rara a unei asemenea pelicule. Tony e un film destul de greu de descris intrucat intamplarile petrecute in el ti-ar starni repulsie daca modul in care ar fi dezvaluite si portretul schitat bizarului personaj care da numele filmului n-ar contine un dram de umor, zic eu, necesar. Filmul e ca un obiectiv microscopic fixat asupra celui mai blazat om din Londra, un individ de peste 40 de ani care n-a muncit o zi in viata lui si sta de 20 de ani pe ajutor social. Tony e un singuratic ciudat care atunci cand nu rataceste pe strazi locuieste intr-un apartament stramt si urmareste obsesiv pe video niste gunoaie de filme de actiune a la ‘80. Barbatul nu are pic de personalitate, e slab si desirat, cu o freza si-o mustata din secolul trecut care-l fac sa para o aratare demna de batjocura. Motiv pentru care si sufera tot felul de atacuri.
Problema e ca imaginea pe care ti-o formezi in primele minute ale filmului e partial gresita iar Gerard Johnson reuseste un excelent debut cu filmul asta, deopotriva confuzo-amuzant si inconfortabil, aratandu-ne ca oroarea poate imbraca si cele mai inofensive haine. N-ai da doi bani pe Tony, nu l-ai crede in stare de nimic, insa sa te fereasca Dumnezeu sa-i intri in apartament. Pe langa izul usor de putrefactie s-ar putea sa gasesti un mic cadavru cu care omul doarme, ori cateva membre sectionate intr-o vana. Nimic special. Tony (Peter Ferdinando) e un fel de pradator lamentabil care incearca sa treaca cat mai invizibil prin lume, paranoic si las prin definitie, dar ale carui nevoi bizare il imping din cand in cand la crima. Isi agata stangaci victimele, de prin baruri gay sau din randul drogatilor, ii duce acasa iar apoi ii returneaza in plase de-un leu. Omul e cel mai improbabil criminal in serie pe care l-am vazut deocamdata in cinema. Nu si-a propus sa fie asa doar s-a intamplat sa devina.
Elementul distinctiv la acest film e faptul ca nu incearca sa socheze vizual, nu foloseste tertipuri “murdare”, nu insista sa te oripileze cu litri de sange. Violenta e de multe ori in afara cadrului sau sugerata, lasata la ghiceala spectatorului, iar apoi, secunde mai tarziu, il privesti pe Tony cum taie niste carne si te gandesti ca omul a fost la cumparaturi pana-ti pica fisa. Tonul filmului e departe de senzational. Imaginea e curata, fotografica, muzica disconfortanta dar nu deranjanta. Intr-un fel regizorul e ca un martor intelegator. Scenariul e horror, fara doar si poate, dar Tony e un personaj care starneste mila sau ironie, macar pana cand faptele sale, plauzibile chiar daca intr-un mod absurd, ii dau adevarata dimensiune a caracterului si-l fac un monstru. Cine s-ar astepta ca intrand intr-un apartament de bloc sa fie tratat ca la abator? Tony asta e intr-o alta liga, una in care viata e neinteresanta iar moartea e tare perversa. Filmul lui Gerard Johnson nu e perfect dar e proaspat in genul sau. Recomandabil amatorilor de serial killers.
Trailer
Trailerul zilei: A Dangerous Method
Unul din filmele must see in 2011 este biografia surprinzatoare a unuia dintre cele mai renumite triunghiuri amoroase ale secolului XX: Sigmund Freud - Carl Jung - Sabina Spielrein. Povestea nasterii psihanalizei va fi spusa de "specialistul" in asemenea intortocheri psihologice David Cronenberg. Va fi a treia colaborare a acestuia cu Viggo Mortensen (acum in rolul lui Freud), si cunoscand ce treaba buna au facut la A History of Violence si Eastern Promises avem sperante mari de implinit. Michael Fassbender, care pare tot mai solicitat in ultima vreme, ii va da replica lui Viggo din postura 'discipolului freudian', Jung, iar intre cei doi se va interpune Keira Knightly ca si pacienta 0 cu probleme grave ce nu pot fi rezolvate decat revolutionand medicina. Vincent Cassel e si el acolo gata sa aplice cateva palme la fundulet. Fiind un film de Cronenberg A Dangerous Method va fi suficient de periculoasa pentru a lasa niste sechele, zic eu, placute. Iar noi nu mai avem rabdare si anuntam primul trailer:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)