joi, 6 ianuarie 2011
Go West!
In dimineata zilei de 21 octombrie 2010, Kanye West s-a decis sa devina "cel mai bun rapper din toate timpurile", cum a postat pe contul sau de twitter. Criticii incep sa-i confirme ambitiile: Rolling Stone a acordat cinci stele ultimei sale realizari, My Beautiful Dark Twisted Fantasy. Pornind de la cantecele de pe album, West a gandit si regizat un film. Runaway e cam cum a fost Thriller pentru Michael Jackson si parca ceva in plus.Plotul (daca putem vorbi de asa ceva) pleaca din acelasi punct ca Stardust. Steaua/phoenixul care cade pe pamant sub forma feminina este incarnata de fotomodelul Selita Ebanks. In cele 35 de minute suntem martori la asocieri usor bizare (pauni cu afine, o parada cu MJ si membrii Kuklux, curcani, tutuuri negre, caprioare si servitori albi), dar cu o frumusete vizuala de netagaduit. Nu ti se intampla prea des sa vezi 10 minute de balet frisonant, pe o muzica asociata de obicei cu decapotabile, lanturi groase de aur si "bitches".
Runaway are 35 de minute si a fost filmat in 4 zile la Praga. "Sunt capul unei echipe de artisti si am ales acei creativi care sa-si foloseasca grandoarea pentru a-mi propulsa grandoarea mea" zice domnul West. Runaway este ori semnul ambitiei megalomaniace a unui star in ascensiune ori opera unui artist a carui cariera tocmai renaste din cenusa. Ramane la latitudinea voastra.
De retinut: "Prima regula in lumea asta, iubito: nu baga in seama nimic din ce vezi la stiri".
marți, 4 ianuarie 2011
Verifica-ti acuitatea cinefila
The Daily Mail si-au provocat cititorii la un quiz simpatic adunand intr-o singura imagine o serie de indicii care sugereaza 50 de titluri de filme faimoase. Va invitam si noi sa incercam sa le descoperim singuri. No cheating, peeking, googaling!!
(click pe ea ca se face mare)
Incep eu cu 3 titluri din partea de sus: Cat on a hot roof, Star Wars, Breakfast at Tiffany's. Cine continua?
Evadare din Siberia
Never Let Me Go (2010)
rating: Colectabil
Never Let Me Go e tipul de film pe care crezi ca l-ai descifrat deja inainte de a-l viziona dar care, din fericire, se dovedeste mai mult decat te-ai fi asteptat. Titlul filmului confirma ce fel de asteptari aveam de la triunghiul Keira Knightly-Andrew Garfield-Carey Mulligan: unele care nu depaseau sfera melodramelor romantice cu oameni indragostiti si bolnavi care mor in final. Dar aceasta categorie are si cateva reprezentante reusite (un Sweet November sau un City of Angels) asa ca nu ma deranja sa adaug inca un titlu, cu conditia sa fie facut bine. Ecranizare unui roman de Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go e insa din alt registru: genul distopie contemporana cu grave chestiuni de etica si moralitate a carei poveste de dragoste e numai una din rotitele mecanismului dramatic, si nu cea esentiala. Mark Romanek ne ofera o imagine eleganta si plina de sensibilitate poetica asupra unui subiect care, odata constientizat, cam da fiori.
Cu riscul de a spoilari ceva din intriga o sa ma hazardez in a dezvalui niste premise printr-o intrebare: cat de departe suntem de a crearea unui embrion, a unei fiinte umane in eprubeta? (cred ca s-a si intamplat deja...) Si care ar fi urmatorul pas dupa punerea la punct a procesului? Ei bine, romanul lui Ishiguro si, prin urmare, filmul, nu insista deloc asupra acestor lucruri, ele nu conteaza, sunt implicite. Daca ar fi facut-o aluneca foarte usor intr-o panta sf. Aici insa povestea se concentreaza pe destinul catorva personaje si le urmareste din copilarie pana la "implinire". Ciudatenia lor e ca sunt crescuti intr-un mediu controlat, cu maxima grija pentru sanatatea lor fizica si cu putine informatii despre lumea reala motiv pentru care manifesta o docilitate si o naivitate congenitala. Existenta lor e marcata de 3 etape diferite: viata la Internat, unde se bucura de o copilarie idilica dar cu bariere restrictive, viata la Casute, unde tinerii majori au cativa ani sa se integreze in societate si apoi "implinirea" scopului pentru care exista.
In legatura cu acest scop merita precizat ca spectatorul il afla in toata grozavia lui o data cu personajele adolescente din gura profesoarei: sunt clone bune pentru prelevat organe. Ei in loc sa se revolte adopta o atitudine resemnata si chiar manifesta o noblete sufleteasca oarecum enervanta. Incep sa creada in legende salvatoare ca gasirea originalului sau primirea dispensei de catre cuplurile care dovedesc iubirea autentica, sechele ale unor minti crude concepute si crescute intr-o iluzie organizata. O transa distopica. Adaugam in creuzetul nefericirii si o poveste de iubire la 3 capeti: Kathy il place pe Tommy (oaia neagra a internatului) dar prietena ei cea mai buna, Ruth, face prima miscare iar Tommy nu stie sa refuze. Copiii astia.. Ani mai tarziu, Kathy, Tommy si Ruth se joaca de-a oamenii mari la Casute in asteptarea telefonului "medical" care le va da startul in cursa (pierderii) vietii.
Filmul e atat de frumos ca doare. Culoare, muzica, incadrare artistica totul sugereaza delicatete, meditatie, inocenta, iubire si, desigur, moarte. Dar e insa si o filozofie a vietii, ridicand problema esentei fiintei umane, ce o face sa devina persoana si cum distingem intre persoana fiintei nascute si persoana celei create (ca sa nu zic suflet). Iar in al treilea rand filmul vorbeste si de o anume noblete tragica, manifestata in randul "donatorilor" prin acceptarea destinului si empatia exemplara cu care au grija unii de ceilalti.
Trailer
luni, 3 ianuarie 2011
Placeri Vinovate
Placerile vinovate sunt acele placeri pe care esti cam stanjenit sa le recunosti fata de ceilalti. Vacanta asta am avut ocazia sa imi rememorez cateva, tot zapand printre reluari si reluari ale reluarilor. Iata o lista scurta de rusini personale:
Braveheart. L-am vazut de 7 ori la cinema. Da, mi-am petrecut cu William Wallace aproximativ 24 de ore din viata (balada eroului scotian are 3 ore), daca pun la socoteala si fragmentele pe care nu m-am putut abtine sa le revad la televizor. Am o singura scuza, eram adolescent cand am facut o obsesie pentru al doilea film regizat de Mel Gibson.Prima oara l-am vazut in cinematograful Ozana din Targu Neamt (acum cinci ani mai erau pe acolo doar o casa de amanet si un schimb valutar). Filmul s-a intrerupt de cateva ori in fluieraturile vesele ale celorlati (nu foarte multi) spectatori, obisnuiti ca proiectionistul sa rateze trecerea de pe o rola pe alta, iar aici vorbim de o pelicula literalmente kilometrica. In chiar noaptea de dupa acea prima vizionare erau -coincidenta- Oscarurile. Am asteptat cu o emotie (inca neegalata de alta gala) anuntul de a doua zi, sperand ca eroul meu, Gibson, va invinge macar aici. Dupa cum poate va amintiti...a invins.
A doua oara l-am vazut la sala Capitol (acum Filarmonica) cu cei doi camarazi de atunci. Am urmarit tustrei filmul in perindarile sale pe la celelalte sali din oras (pe atunci mai era si Unirea, unde am vazut o prima jumatate de ora fara sonor). L-am mai vazut in gasca doar in primul an de studentie, la cineva acasa. Ii innebuneam pe toti, rostind replicile de pe ecran deodata cu actorii. Mai ales celebrul discurs al lui Wallace pe campul de la Stirling (Run, and you'll live... at least a while. And dying in your beds, many years from now, would you be willin' to trade ALL the days, from this day to that, for one chance, just one chance, to come back here and tell our enemies that they may take our lives, but they'll never take... OUR FREEDOM! ).
Obsesia mea a continuat cu cercetari la Biblioteca Nationala (nu exista wikipedia) pentru a afla povestea neromantata a scotianului, ceea ce a facut sa ma indragostesc si de alta figura istorica: Robert The Bruce (nu stiu daca nu de aici izvoraste indaratnicia mea de a urma facultatea de istorie, recunoscuta ca o scoala blocata in trecut si fara viitor). Dupa cautari epopeice am pus mana pe coloana sonora a filmului (James Horner). Pe atunci lucrurile astea nu erau asa usor de obtinut. Ceea ce le facea pretioase. Mi-am dat seama ca am terminat-o cu Braveheart cand am primit filmul cadou cativa ani mai tarziu (vedeti, slabiciunea mea era notorie). Nu am rulat niciodata acel disc.
Daca as fi vazut filmul dupa varsta de 20 de ani mi s-ar fi parut probabil excesiv de romantic, nejustificat de lung si de violent. Dar l-am vazut la 16 ani. M-a innebunit MacCentul acela exotic, McCimpoaiele acelea ("playing outlawed tunes on outlawed pipes"), McBarbatii aceia dintr-o bucata (asa cum visam si eu sa devin), McCoafurile lor salbatice, peisajele McMuntilor scotieni unde am jurat ca voi ajunge. Rebeliunea eroului alimenta si fanteziile mele de rebeliune impotriva parintilor, impotriva scolii si a sistemului. Adolescenta e perioada aceea cand simti ca nu ai nimic, dar stii ca toata lumea poate fi a ta. Unele filme trebuie vazute la timpul lor. Cu Braveheart stiu ca a fost asa.
Am insa banuiala ca daca as da la tv peste scena torturii (dezvoltata de Gibson de-a lungul intregului sau film urmator: The Passion of The Christ) as striga inca o data din toti rarunchii impreuna cu MacWalish, asa cum am facut-o la 16 ani in atatea sali de cinema goale si reci, cu lacrimi in ochi: LIBERTATEEE! E strigatul autentic al rebeliunii (adolescentine) si asumarea faptului ca moartea este inevitabila. "Incetezi a mai fi un copil cand iti dai seama ca vei muri" (iertati-ma, dar nu mai stiu cine a zis asta). Socul Braveheart n-ar fi fost complet fara acest final demential, cu 180 de grade diferit fata de restul productiilor de gen: eroul moare!!! In acest twist sade grauntele spiritual al unui film (in mare despre kilturi si batai intre barbari vopsiti care isi arata unii altora fundul dezgolit) care mi-a furnizat o veritabila mantra pentru cativa ani: Every man dies, not every man really lives. Ceea ce ne duce la urmatoarea "guilty pleasure".The Fountain. Cand am vazut Pi si am citit scenariul filmului de debut al lui Aronofski (facut cu un "buget" care sa-i rusineze inclusiv pe regizorii minimalisti romani: 20.000 $) m-am decis ca imi va placea absolut tot ce va face acest vizionar nebun si original (dar oare nu toti vizionarii sunt asa?). Chiar daca asta inseamna un mismas mistic sau "New Age iconography" asa cum a fost considerat The Fountain de jumatate din critica de film. Regizorul a vrut sa exploreze un teritoriu nou in genul sf "in cautarea lui Dumnezeu, in cautarea sensului". Pentru mine inseamna impacarea cu ideea de moarte. Oricat de tocit ar suna, "moartea face parte din viata". Death is the road to the awe. Despre asta este The Fountain.
Aronofsky a reflectat in 2009 asupra motivelor pentru care filmul sau a fost intampinat cu atata antipatie: "It was pre-Obama, smack in the middle of Paris Hilton time. But there has been a serious turn now, people are starting to realise that the party's over, finally. So we can stop thinking about the culture of superficiality, start to remember there are other things going on".
Indiferent cum interpretezi aceasta meditatie depre pierderea unei fiinte dragi, vei fi de acord ca imaginea lui Matthew Libbatique si muzica lui Clint Mansell sunt fabuloase (amandoi sunt colaboratorii permanenti ai regizorului). Poate ca nu e o capodopera dar, intre cele cinci filme semnate de Aronofsky, The Fountain e cel mai nedreptatit. Nu are drogati, luptatori de wrestler ratati, dansatoare la bara sau balerine nebune, deci nu e cool. A fost inaintea timpului sau si am incredere ca tot timpul ii va da dreptate.
Bruce Almighty (2003) & Mrs. Doubtfire (1993). Nu stiu cum, dar de fiecare data cand dau peste comediile astea doua nu ma pot dezlipi de ecran. Nu imi explic fenomenul. In mod normal nu rezist mai mult de 10 minute la o comedie moralizatoare. Dar astea doua trebuie ca au cateva mici, insesizabile, ingrediente in plus. Cateva ingrediente care le fac rezonabil de amuzante si in acelasi timp profund umane. And that's the way the cookie crumbles.
La primul o fi chimia dintre Carey & Aniston care da cuplului acea naturalete cu care te poti identifica. O fi maimutareala lui Steve Carell sau morga lui Morgan Freeman pe post de Dumnezeu. Sau poate faptul ca toti visam la atotputernicie. Sau poate replicile inteligente capabile sa devina instant catchphrase: Be the miracle! Apropo, finalul mi-a amintit de It's a wonderful life (citat de multa lume ca filmul absolut de Craciun). Bruce Almighty este It's a wonderful life varianta 2000. It's GOOOD!
La al doilea, nu mai are sens sa va povestesc despre performanta lui Robbin Williams (un actor care de obicei este pe picior gresit in afara registrului comic) pe post de bona. Ceea ce face el, plimbandu-se in permanenta pe marginea dintre un vulcan de umor si un ocean de vulnerabilitate, e greu de egalat. Mrs. Doubtfire e filmul pe care recunosc ca il vad cu lacrimi in ochi. Jumatate de ras, jumatate de plans. Partea cu rasul stiu de unde provine. Partea cu plansul e un mister. Poate la fel ca personajul lui De Niro din Cu nasu' la psihiatru am o problema la mansarda. Sau poate e o comedie care stie cum sa te atinga la lingurica. Mrs. Doubtfire este Kramer vs. Kramer varianta cu mai mult ras.Dar ajunge despre mine. Care sunt placerile tale vinovate?
sâmbătă, 1 ianuarie 2011
Cinetest
Cand va reveniti din "starea de dupa revelion" va provocam un pic cultura cinefila cu doua cadre de film. Evident, raspunsurile le dorim in comentarii (care temporar vor fi ascunse). E asa, un beta test, cu doua filme de factura diferite dar foarte cunoscute.. Nu dam premii ca ne pastram pentru Oscaruri ;).
1.
2.
Verificarea raspunsurilor ... tot prin cadre:
1.
Multumim de raspunsuri. Intr-adevar Vidoq si Taxi Driver.. tocmai ce le revazui in hd si no, cand iti place ceva, dai share :)).
vineri, 31 decembrie 2010
joi, 30 decembrie 2010
Barbati insingurati
Doua filme tin sa aduc atentiei astazi, dintr-un motiv foarte banal si anume ca vizionarea lor a fost neintentionat succesiva iar subiectul cam acelasi: alienarea barbatilor cu orientare sexuala diferita si modul in care aleg sa depaseasca piedicile sociale sau nenorocirile. Deci doua filme in care personajele sunt gay dar care nu militeaza in vreun fel pentru partida homosexuala ci doar folosesc aceasta "carja dramatica" pentru a portretiza un set de emotii si consecinte ale actiunilor unor persoane "diferite".
1. A Single Man (2009) e, asa cum amintea tovarasul Luci, cel mai elegant film din acest an. Nu e deloc surprinzatoare concluzia cand afli ca in spatele acestui tablou de o zi al anilor '60 sta nimeni altul decat designerul vestimentar Tom Ford (bineinteles, ajutat de production art team-ul de la Mad Men). Mai rar se intampla ca din lumea modei sa permute in lumea de celuloid un asemenea stilist. Cu un Colin Firth senzational in rol principal (un profesor universitar britanic care se confrunta cu vidul emotional lasat in jurul sau de moartea accidentala a iubitului) cu o Julianne Moore impersonand o prietena/fosta iubita usuratica dar la fel de nefericita, cu o imagine splendida si o muzica peste masura de reusita (compozitorul polonez Abel Korzeniowski impreuna cu japonezul Shigeru Umebayashi, cel responsabil pentru muzica din capodopere WKW - 2046 si In the Mood for Love) ecranizarea romanului lui Christopher Isherwood ofera o perspectiva sobra si contemplativa a ultimei zile din viata unui barbat singur. Evident ca fundalul istoric al acelei zile (criza cubaneza) si libertatea spiritului din anii 60 ofera un cadru distinct si realmente artistic intregii povesti: dialogurile sunt excelente dar momentele meditative sunt superioare.
Ford isi marcheaza stilul intr-un mod vizual aparte: intrarea in film se face pe calea visului si in ritmul pasilor de catwalk cand George Falconer viziteaza spiritual-cosmaresc locul accidentului auto in care ii murise prietenul. Un ramas bun declansator al propriului sau ramas bun. Pe tot parcursul zilei George va cauta un moment propice "incheierii" si isi va pune meticulos afacerile in ordine. Acelasi Ford insista pe detasarea graduala de pamantesc in scurtele insertii de "scufundare" sau atunci cand elimina sunetele indicate vizual de planul in care ne aflam inlocuindu-le cu o muzica ce izoleaza in meditatie. Filmul nu e lipsit de ironie, caci exact atunci cand ii ofera o scapare protagonistului, i-o si rapeste intr-un mod neasteptat implinindu-i dorinta. Un film sobru si distinct, de o reala pretiozitate in culoare si sunet si cu o nota depresiva care n-are nici o legatura cu orientarea sexuala.
2. Howl (2010). Cei familiarizati cu 'generatia beat' de autori nascuti in anii de dupa razboi in State si marcati de o usuratate a spiritului endemica, adoratori ai unei libertati de expresie fara limite, exuberanti si avizi consumatori de droguri si alcool, il cunosc bine pe Allen Ginsberg. El impreuna cu tovarasii sai de arme literare (William S. Burroughs, Jack Kerouac, Neal Cassady) - hedonisti boemi si non-conformisti - au constituit un adevarat fenoment cultural in epoca documentandu-l prin propriile lor experiente. Filmul Howl al lui Rob Epstein si Jeffrey Friedman isi ia numele de la poemul renumit al lui Ginsberg (Urletul, dedicat de acesta lui Carl Solomon) si se concentreaza pe problemele cu justitia pe care le-a avut cel care a publicat poemul (Lawrence Ferlinghetti). Considerat "obscen" Howl a fost contestat avid punandu-i-se in discutia insasi calitatea de creatia artistica. Toata polologhia impreuna cu o schitare biografica a portretului lui Allen Ginsberg (aici jucat de James Franco) sunt prezente in film, din nou intr-o maniera stilistica salutara, parte film (procesul), parte animatie (care sustine vizual versurile "lamentatiei" lui Ginsberg) si parte interviu reconstituit. Hibridul rezultat ofera un insight asupra unui moment esential din viata culturala a Americii, nasterea contra-culturii. Fun fact: in rolul avocatului apararii apare John Ham din Mad Man.
miercuri, 29 decembrie 2010
Futurism
Blade Runner e, cred, cel mai reusit film SF facut pana acum, peste orice productie big budget (fie ea din seria Star Wars, Matrix sau Avatar) iar motivul pentru care ruleaza atat de fin e acela ca ofera un science-fiction cu o complexitate foarte pamanteana, propune niste chestiuni disturbante (dreptul la viata al unei fiinte ganditoare, replicarea umana) si aduce o revolutie estetica specifica unei categorii noi de film - future noir. Phil K. Dick, autorul cartii care sta la baza filmului (Do Androids Dream at Electric Sheep?, unul din putinele romane care au fost depasite de ecranizare) a murit cu doar 4 luni inainte de premiera filmului din iunie 1982. Cu ceva timp insa inainte urmarise cateva secvente intr-o emisiune televizata si, drept urmare, trimisese urmatoarea scrisoare producatorilor:
Dear Jeff,
Succesul comercial nu a fost deloc mare insa filmul a devenit apoi un clasic cult si e privit drept unul din cele mai bune facute vreodata.I happened to see the Channel 7 TV program "Hooray For Hollywood" tonight with the segment on BLADE RUNNER. (Well, to be honest, I didn't happen to see it; someone tipped me off that BLADE RUNNER was going to be a part of the show, and to be sure to watch.) Jeff, after looking --and especially after listening to Harrison Ford discuss the film-- I came to the conclusion that this indeed is not science fiction; it is not fantasy; it is exactly what Harrison said: futurism. The impact of BLADE RUNNER is simply going to be overwhelming, both on the public and on creative people -- and, I believe, on science fiction as a field. Since I have been writing and selling science fiction works for thirty years, this is a matter of some importance to me. In all candor I must say that our field has gradually and steadily been deteriorating for the last few years. Nothing that we have done, individually or collectively, matches BLADE RUNNER. This is not escapism; it is super realism, so gritty and detailed and authentic and goddam convincing that, well, after the segment I found my normal present-day "reality" pallid by comparison. What I am saying is that all of you collectively may have created a unique new form of graphic, artistic expression, never before seen. And, I think, BLADE RUNNER is going to revolutionize our conceptions of what science fiction is and, more, can be.
Let me sum it up this way. Science fiction has slowly and ineluctably settled into a monotonous death: it has become inbred, derivative, stale. Suddenly you people have come in, some of the greatest talents currently in existence, and now we have a new life, a new start. As for my own role in the BLADE RUNNER project, I can only say that I did not know that a work of mine or a set of ideas of mine could be escalated into such stunning dimensions. My life and creative work are justified and completed by BLADE RUNNER. Thank you..and it is going to be one hell of a commercial success. It will prove invincible. (sursa)
marți, 28 decembrie 2010
Trenul gandurilor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)