sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Atac ilariant
Pentru ca nu stam cu capul doar in filme ci mai aruncam ocheade si prin blogosfera a fost imposibil sa ratam lansarea originala a ilariant.ro prin filmuletul de super-actiune Sa moara ilariantii. Partea 1. In regia lui Ionut Turda. Asadar blogosfera ii vaneaza, gloantele suiera, sufletul se tine la gura ardeleneasca si tensiunea urca la 220. Plus efecte speciale bullettime. Asteptam super-bataia din partea a 2-a. Prin urmare Marele Ecran saluta ilariantii, TvDece-ii (Zicule tu meriti un film al tau), pe Groparu, Crivat si Mishu si asteapta si alte initiative de felul asta. Sau si mai bune.
vineri, 19 noiembrie 2010
Padurea Spanzuratilor (1964)
Era posibil sa nu moara Bologa?Ce tip de rationament l-ar fi scos viu pe Bologa din incercuirea propriei constiinte? Exista in personajele din Padurea Spanzuratilor un amestec de trasaturi, daca nu opuse cel putin disonante. Il vedem pe capitanul Kapkla, avocat ceh, sensibil, educat, sincer, dar las, duplicitar, cu dorinta staruitoare de a ramane in viata, sovaitor, posedand un acut spirit de autoconservare (vezi comentariile despre hrana, acoperisul improvizat sub care scria scrisori familiei). Muller, anticarul german, vizionar, rafinat, 'muzicant', dar lovit de slabiciune, biruit de apropierea fizica a mortii. Inaltimii ideilor lui i se opune grotesc imaginea unui om lipsit de vitalitate, lipsit de putinta actiunii concrete. Preotul atins de o usoara ipocrizie, medicul aproape absent psihic si sufleteste intr-un teritoriu al suferintei , Roza, prizoniera intr-o stricaciune originara, dar patrunzatoare, imprevizibila, capitanul Cervenko, cu chipul spiritualizat, propovaduitor al iubirii, amintind de Hristos, umbland asemenea Lui cu un toiag in mana in loc de arma, dar totusi, asa cum remarca ofiterul Varga, facand parte din sistemul perfectionat de ucidere care este razboiul. Cervenko invoca iubirea si suferinta dar, surprinzator, nu invoca Invierea. Insasi pozitia lui fizica, surprinsa in secventa de la popota ofiterilor este una retrasa fata de grup, ascultand 'din spate' discutiile purtate acolo. (In afara de acest cadru mai exista in film inca un moment in care lucrurile sunt privite din 'spate' : in debutul filmului cand ostasii sunt priviti in miscare. Acest din 'spate' este conditia obligatorie a razboiului. Privindu-se din 'fata', oamenii ar putea greu sa se mai ucida. 'Adevarul trebuie privit din fata' este propozitia fundamentala a noului Bologa si inseamna iesirea lui din sistemul de razboi, iesire sugerata vizual de stop-cadrul soldatului care isi intoarce privirea spre aparatul de filmat la inceputul filmului). Insa contradictia majora este cea a lui Bologa-cel de la inceputul filmului, in care coexista 'copilul' si partasul la crima.
Toate aceste personaje sufera de o dizarmonie interioara, sunt disonante la fel ca sunetele stridente care insotesc filmul sau ca lumina reflectorului, care orbeste. Ce naste prapastia dintre ei si ei-insisi? Sa fie razboiul?, cum Kapkla motiveaza in film. In fapt nu ai certitudinea daca secventele apartin unui film de razboi autentic sau ale unui razboi inchipuit, interior. Acestor personaje ale 'luminilor', ale ratiunii, ale gandirii, care se razboiesc cu propriul lor eu, lipsite de sensul suprem, filmul le opune personajele armonice, ale 'pamantului-noroi' , noroiul omniprezent in film.
Este vorba de oameni precum Petre, Ilona, paznicul din final al locotenetului sau taranii care au plecat la arat, care isi ofera viata nu pentru o 'idee' sau pentru linistirea propriei gandiri, sau chiar constiinte, ci din omenie, in sensul tare al cuvantului (Petre se ofera sa moara in locul fiului sau, Ilona ameninta ca se omoara daca nu e lasata sa il intalneasca pe Bologa). Acesta este omul 'greu de zile', nesfasiat de contradictii ci egal cu el insusi, raportandu-se senin dar nu nesimtitor, la instanta divina care ii da totul si ia totul.
Respectarea intocmai a propriilor valori nu da singura modelul suprem de vietuire (ar fi tipul generalului), ci doar vietuirea intru comuniunea iubitoare. 'Pamantul-noroi', impaca, domoleste, atenueaza disonantele si suferintele. In 'pamantul-noroi' trebuie sa se coboare ratiunea, si accentul se pune pe coborare, pentru a se putea ridica intr-un gest autentic al jertfei cu sens. Nu lumina si intunericul sunt cele doua notiuni antagonice ale filmului ci lumina si 'pamantul-noroi', notiuni care in fapt se intregesc reciproc in chipul integral al omului, care este deodata pamant si lumina divina. Prin iubire, noul Bologa traieste recastigarea acestui chip integral de om : ' Suntem tot ce-i mai frumos pe lumea asta', ii spune lui Kapkla.
Era posibil sa ramana in viata Bologa? Am putea spune ca da, daca ar fi decis sa isi jertfeasca moartea si nu viata si, daca ar fi recunoascut o Constiinta suprema eliberatoare, care sa ii preia din apasarea de a fi fiinta umana. Este posibil ca privirea stranie a condamnatului din finalul filmului sa fie reflectarea unei asemenea recunoasteri ultime, izbavitoare.
(Carmen Stepan)
vizionare online aici
joi, 18 noiembrie 2010
Trailerul zilei: Cowboys & Aliens
Westernul SF e, cred, singurul mix de genuri de pe care se mai poate inca manca o paine cinstita, in sensul ca nu s-a spus tot ce era de spus si mai raman niste directii de explorat. Cum ne-au obisnuit deja granzii de la Hollywood, in ultimii zece ani reteta blockbusterelor porneste intai si-ntai cu un comicbook deja testat, evitand astfel riscul de a fi prea original si acumuland o baza de fani necesara crearii unui hype publicitar autentic. Cowboys & Aliens dateaza de prin 2006 iar in 2011 se lanseaza adaptarea cinematografica. De ce e treaba asta interesanta? Pai unu la mana e un film SF cu Harison Ford in el. Pentru mine ar fi de-ajuns :) dar hai sa mai spunem ca rolul titular apartine lui Daniel Craig, a carui fata aspra de britanic serios ce nu zambeste aiurea e numai potrivita pentru un western, chiar si atipic. Regia e pe mainile taticului Jon 'the Iron Man' Favreau, scenariul de la omniprezentul Alex Kurtzman iar la productie sade artileria grea: Ron Howard si Steven Spielberg. Se poate spune orice dar nu ca e tratat superficial. Subiectul: invazie extraterestra, desigur... Verifica trailer:
Si daca aveati impresia ca e singura 'invazie' ce ne asteapta ia dati click pe trailerul Battle: Los Angeles. Pure awesomness. De trailer vorbesc. Filmul lui Jonathan Liebesman se poate sa dezamageasca.. ramane de vazut.
miercuri, 17 noiembrie 2010
O camera pentru doi
Jason Schwartzman, Natalie Portman in Hotel Chevalier (r. Wes Anderson, 2007)
via cinesseur
Scrieti, numa scrieti (ca sa aveti ce citi)
Nunta de piatră (1972)
Poezia unei lumi tragice
Dublul debut în lung-metrajul de ficţiune al regizorilor Mircea Veroiu (segmentul Fefeleaga) şi Dan Piţa (segmentul La o nuntă), avea să propună „un cinematograf de substanţă, de esenţă şi de ţinută” (Eva Sârbu). Naraţiunea, cu puţine personaje, surprinde lumea locuitorilor din zona auriferă a Ţării Moţilor de la începutul secolului XX. Mult trâmbiţata identitate culturală românească pe care o căutăm în muzică, în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj ni se dezvăluie acum printr-un demers aproape ritualic lipsit de emfază sau reconstituiri artizanale, sub forma poeziei unei lumi tragice.
În mod neaşteptat, scria Romulus Rusan, povestirile „bătrâneşti” şi „tradiţionaliste” ale lui Ion Agârbiceanu aveau să le inspire celor doi reprezentanţi străluciţi ai generaţiei 70 un film de cea mai modernă expresie: „Nici că se putea concepe ceva mai cinematografic decât sisificul drum al femeii cu calul între casă şi mină, între prispă şi cimitir, între chinul vieţii şi sfâşierea morţii. Nici că se putea închipui ceva mai filmic decât spectacolul nunţii, asocierea vioristului cu dobaşul, fuga miresei de mirele bătrân şi nedorit. Nici că se putea imagina ceva mai plastic şi mai tentant imagistic decât priveliştile Munţilor Apuseni, cârciuma şi străzile bolovănoase ale Roşiei Montane.”
Nunta de piatră este în primul rând un film de imagine. Sobră până la austeritate, gândită în alb-negru, gri – toate tonurile de alb, negru şi gri – imaginea lui Iosif Demian este o pledoarie pentru un „cinematograf al ochiului”. Limbajul hieratic al discursului filmic (din Fefeleaga) şi frenezia profundă şi gravă (din La o nuntă) conferă unitate stilistică acestei opera prima din filmografia lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu şi totodată anunţă două sensibilităţi creatoare complementare. Peste ani, amândoi cineaştii se vor întoarce la universul baladesc, Veroiu prin Semnul şarpelui şi Piţa prin Dreptate în lanţuri. De o rară putere de sugestie sunt, pe lângă imagini, şi decorurile (Radu Boruzescu şi Helmuth Stürmer) şi costumele (Marilena Şerbănescu) – elemente esenţiale în construcţia filmului, ce demonstrează un gust ales şi un rafinament de zile mari.
Interpreţii (în frunte cu Leopoldina Bălănuţă, despre al cărei chip s-a spus că pare desprins din icoanele bizantine) - Radu Boruzescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, George Calboreanu jr., Ursula Nussbacher, Ferencz Bencze, Elisabeta Jar, Nina Domiga - dovedesc o forţă de interiorizare ieşită din comun, iar compoziţiile şi orchestraţia lui Dan Andrei Aldea (cu Dorin Liviu Zaharia – voce şi fluier) au dat naştere la o muzică simplă, cu un mare impact audio-vizual.
Ceea ce se trece prea des cu vederea sau pur şi simplu nu se cunoaşte în legătură cu acest film (pe care astăzi, critici şi cinefili din România îl situează în top ten-ul preferinţelor) este selecţionarea sa pentru Săptămâna Criticii de la Cannes. Împreună cu Duhul aurului (realizat în aceeaşi manieră de aceeaşi echipă şi ajuns pe ecrane cu o întârziere de doi ani), Nunta de piatră a fost adesea prezent la numeroase festivaluri internaţionale, precum şi în diverse retrospective ale filmului românesc. Catalogat drept „film de artă”, adresat unui public „elitist”, dipticul lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori până să i se dea aprobarea de difuzare şi, atunci când, după câţiva ani de tergiversări a primit undă verde, a avut parte doar de o umilitoare distribuţie, limitată la câteva cinematografe periferice. În ţară, factorii de decizie i-au dat un calificativ de calitate mediocru, iar realizatorii au fost sancţionaţi „pentru atitudini estetizante”, fiind puşi să plătească pelicula.
(Marian Radulescu, Pseudokinematikos, Theosis, Oradea, 2010)
marți, 16 noiembrie 2010
De doua ori Kurosawa
1. Rashomon (1950) merita vazut pentru ca s-ar putea sa fie primul film ce trateaza ideea de multiperspectiva sau puncte de vedere diferite asupra aceleiasi intamplari. Adica ceea ce ulterior a copiat Hollywood-ul cu mai mare sau mai mic succes (The Usual Suspects ar fi cea mai reusita tratare a acestui subiect). Tot Rashomon e filmul care i-a facilitat lui Kurosawa recunoasterea internationala, fiind premiat la Venetia si nominalizat la Oscar. Povestea inspirata din doua romane japoneze are de-a face cu o crima si un viol repovestite din 4 puncte diferite de vedere, toate incercand sa ofere o lumina asupra adevarului. Care adevar e unul singur: "It's human to lie. Most of the time we can't even be honest with ourselves." Asa ca mintim pentru ca adevarul ne e cateodata peste putinta de acceptat. Intr-o zi ploioasa, un taietor de lemne si un preot se adapostesc sub poarta Rashomon. Acolo ii gaseste un trecator care, vazandu-i abatuti, ii trage de limba si afla povestea samuraiului ucis si a sotiei sale violate de banditul Tajomaru (Toshiro Mifune). Scena crimei e povestita apoi in flashback din punctul de vedere al banditului, al femeii violate si al mortului (prin vocea unei femei-saman) iar lucrul surprinzator e ca fiecare din cei 3 isi asuma din varii motive raspunderea de a fi dat lovitura ucigasa. Toate 3 versiunile se contrazic in motivatii si executie iar a 4-a, a taietorului de lemne (martor ocular) le contrazice pe toate si ofera o perspectiva noua care explica intr-un fel starea abatuta a celor 2 povestitori (martori la proces): josnicia umana e chiar mai inspaimantatoare decat orice crima. Minunat film, plin de substanta alegorica si simbolism in ciuda decorului minimalist si a numarului redus de personaje. Atentie la modul de folosire a luminii si la prim-planurile din unghiuri diferite, aceeasi scena fiind filmata cu mai multe camere deodata.
2. Yojimbo (1961) e ceea ce ar putea trece drept western japonez sau comedie neagra cu samurai si totodata filmul pe care Sergio Leone l-a refacut cadru cu cadru intr-un spaghetti numit Pentru cativa dolari in plus. Avandu-l pe eternul Toshiro Mifune in prim plan, Yojimbo e povestea unui samurai ratacitor (Sanjuro) care soseste intr-un orasel sfasiat de rivalitatea intre doi seniori: Seibei, patron de bordel si Ushitora, fabricant de sake. Amandoi angajasera batausi si tineau orasul in sah in asteptarea confruntarii finale, fiind insa prea lasi pentru a da startul. Sosirea roninului cu nume inventat, maestru spadasin, strica echilibrul precar asa ca fiecare face tot posibilul sa-l atraga in gasca sa. Doar ca Sanjuro e un om onorabil care decide ca pentru binele orasului toti batausii trebuie sa moara. Asa ca, aliat cu crasmarul si groparul, improvizeaza cu abilitate o tactica de joc la doua capete, facandu-i pe rivali sa-si mai epuizeze din efective. Numai ca soseste in orasel fratele unuia dintre ei care pare rupt din westernurile americane, aducand un pistol intr-o lupta de sabii. Impasul va cere niste sacrificii pe masura. Filmul e deopotriva amuzant si cool, oferind cand scenele alea faimoase de plan larg cu un singur erou in asteptare, cand atacuri de tip mareic ale unor gasti de batausi fricosi. Clar merita atentia noastra.
luni, 15 noiembrie 2010
Stone (2010)
Cine arunca primul piatra?
rating: Eroare
O arunc eu. Ce naiba o fost filmul asta? Care a fost de fapt ideea? De ce nu m-a convins? Poate ca am avut asteptari prea mari de la cuplul Ed Norton - de Niro. N-ar fi prima oara. Dar nu e vorba de interpretare, amandoua personajele fiind sufcient de convingatoare incat sa le inteleg tensiunea din interior. Stone (Ed Norton) e un detinut condamnat pentru complicitate la uciderea bunicilor sai ce asteapta eliberarea pentru buna purtare dupa 7 ani de puscarie. Jack (de Niro) e ofiterul insarcinat cu analizarea dosarului sau si cel care detine cheia libertatii. In prima parte filmul vrea sa te convinga ca Stone, un individ siret si inteligent, schiteaza un plan care sa-l determine pe Jack sa-i aprope eliberarea conditionata. Armele lui sunt atitudinea de reabilitat care cere dreptul la a doua sansa, critica sistemului care nu da doi bani pe el si, desigur, frumoasa sa nevasta Lucetta (Milla Jovovich), o nimfomana pe care Stone o aseaza cu coada ridicata in fata lui Jack. Luati-va gandul de la santaj.. Refuzand categoric la inceput Jack cedeaza apoi surprinzator de repede avansurilor Lucettei si consecvent dictonului quid pro quo abordeaza o pozitie mai toleranta fata de Stone. Pare ca planul functioneaza dar cu niste costuri de logica.
Cand Stone devine spiritual iar m-a lovit confuzia. Citeste carti religioase, mediteaza, isi pune intrebari privind vina si iertarea, cauta starea gratie in care zgomotol de fond dispare si un zumzet placut il invadeaza. Apoi e martor la o crima dupa gratii pe care e probabil ca tot el s-o fi pus la cale, discutabil, moment in care rezoneaza direct cu planul metafizic si ceva se schimba in el. N-am inteles daca filmul e despre transformarea personajelor sau despre un plan 'ingenios' de a scapa de pedeapsa. Desigur ca substratul e religios - numele Stone (piatra, Petru) nevasta habotnica a lui Jack si tranfigurarea detinutului prin cunoastere si meditatie - dar nu mi s-a parut convingatoare si mai mult, e putin ilogica. Adica tipul are deja biletul de iesire de ce ar mai insista pe latura spirituala. Ca sa nu mai zic ca Stone nu pare deloc sa aibe remuscari sincere, fiind o versiune noua a sociopatului jucat de Norton in Primal Fear care incearca sa convinga audienta ca nu e un lup in blana de miel.
Filmul are un parcurs molcom, alternand cele doua personaje in mod egal astfel ca mi-e neclar daca un film pe nume Stone e despre Stone sau despre Jack, despre Jack influentat de Stone sau despre amandoi. Ambii au parte de tot atata expunere si tranformare doar ca acea tensiune care inevitabil se aduna intr-un asemenea film nu era o supapa pe masura.. Nimic nu explodeaza la final desi Jack ajunge sa doarma cu pistolul in mana. Nici dupa ce casa ii este incendiata in mod suspect. Iar Jack e un tip violent, este sugerat chiar din debutul filmului. El si-a canalizat agresivitatea intr-o rezolvarea perfectionista a dosarelor de lucru, inchizandu-se intr-un cocon fara fisuri. Iar cand fisurile apar, cauzate de iluminarea pe care o pretinde Stone, reactia sa e dezumflata. N-am priceput. Si, ultima gaselenita, eliberarea lui Stone aduce o noua uimire pe chipul meu cand acesta ii reproseaza lui Jack ceva de genul "you fucked my wife". Pai nu despre asta a fost vorba tot filmul?
Cred ca filmul avea potential dar modul in care a fost construit l-a faultat grav. Avea premizele unui thriller destept dar apoi s-a intors 180 de grade spre o drama existentialist-filozofica. Nu convinge in nicicare. Iar interpretarile bunicele nu scuza o poveste deficitara. Nici chiar Norton, pe care ne-am obisnuit sa-l gratulam dupa fiecare film, nu face ceva memorabil aici. Transofrmarea pretinsa de scenariu e neconvingatoare. Postura lui din debutul filmului e interesanta si bine schitata, un puscarias cu suvite impletite ce arunga replici explicite in jargon de mahala, dar apoi cateva plete si o privire "largita" - ce parca sugereaza o deschidere a orizonturilor sale - nu sunt destule pentru transfigurarea intr-un om ce l-a descoperit pe D-zeu. Profund dezamagitor. Mai vine revad 25th Hour.
duminică, 14 noiembrie 2010
Doi ani pe Marele Ecran
Pfiu ce trece timpul... Uite ca azi se fac doi ani de cand rulam filme pe Marele Ecran. Anul asta, cel putin, am fost mai activi decat in celalalt an povestind in felul nostru vreo 120 de filme, mai bune sau mai rele, dezamagitoare sau pur si simplu geniale. Ritmul se vede si in numarul de articole publicate, exact 350 (cu tot cu asta) deci aproape 1 pe zi. Asta in conditiile in care tovarasu' Luci, jumatatea cu profil mai inalt a Marelui Ecran, e un mandru posesor de prunc care-i controleaza multe din aspectele vietii, mai ales divertismentul cinematic.
Despre inceputuri am mentionat acum un an, nu mai repet. In cel de-al doilea an am fost ceva mai dinamici, mai implicati si cred ca si mai sustinuti de cei din jur. Am avut cateva guest-post-uri reusite, am avut-o pe Anda drept corespondenta de la Tiff, am descoperit o implicare mai mare in concursul nostru traditional cu previziunile Oscar ca si in ineditul concurs de scenarii "scurte" (premiat cu o camera video de buzunar). Luci a contnuat seria de interviuri chestionandu-i pe regretatul Toni Tecuceanu (cu putin inainte de sfarsit), pe Mihai Fulger (selectionerul Timishort) si pe Dezbracatu, scotand la iveala omul din spatele personajului. Si, bineinteles, am urmarit multe filme, incercand pe cat posibil sa fim mai selectivi, mai critici si mai grijulii cu timpul nostru. (Bine, eu nu prea am reusit, Luci in schimb e consecvent).
Planuri de viitor? Oh da. Macar o vizita la un festival de film de prin tara (pentru inceput) si materializarea unor ganduri legate de nevoie de a avea niste nopti cinefile pe aici. Si desigur sporirea cititorilor de Marele Ecran (acum vreo 200 la numar) ne-ar multumi peste masura. Asadar tuturor celor ce au viziteaza sistematic locul asta, multam fain si, intrucat nu putem da de baut in mod fizic, le recomandam un film special: Sideways (2004). Pentru ca in vino veritas.
joi, 11 noiembrie 2010
I don't like Facebook
THE SOCIAL NETWORK (2010)
rating: aproape ColectabilEu nu sunt pe Facebook. Daca stau sa numar, am vazut de trei ori cum arata o pagina (o data cu ocazia filmului). Nu am refuzat Facebook din fronda. Ii recunosc functia de selector in fluxul urias de informatie care ne loveste zilnic. Refuzul meu nu e antisistem sau antiglobalizare. Pur si simplu m-am decis intr-o zi (satul de invitatiile in diverse retele sociale) ca nu vreau sa imi mai cheltui timpul cu un nou simulacru de viata reala (apropo, am convingerea ca Facebook este un factor care accentueaza izolarea individului si nu o combate asa cum declara). Petrec deja destul timp online, pe mail ori pe blog. In plus mi-este imposibil fizic sa am 1000 de prieteni noi, pentru ca ar trebui sa consum cu fiecare traditionalul pahar de vorba si probabil n-as supravietui nici primului rand.
Sociologul Desmond Morris explica in Zoomenirea (Editura Art, 2010) de ce, in zorii civilizatiei, omului i-a picat bine sa traiasca in triburi mici, in care fiecare se cunoaste cu fiecare si participa activ si vizibil la viata comunitatii. Odata cu aparitia aglomerarilor urbane si statale s-au nascut "supertriburile" in care individul s-a pierdut, dar tanjeste in continuare dupa caldurica unui trib mic si de treaba (reminiscente ale acestei nevoi primordiale sunt cluburile, galeriile, fratiile, partidele si, desigur, retelele sociale). Facebook a plecat tocmai de la aceasta idee a reunirii intr-un singur loc a membrilor unui 'trib' (studentii de la Harvard). Astazi insa, desi pare o platforma de interactiune pentru milioane de 'triburi' unice, pana la urma este tot un 'supertrib'. Al treilea ca „populatie” din lume (jumatate de miliard de utilizatori).
Nici „filmul despre Facebook” nu m-a convins sa-i umflu rindurile, dar nici nu a incercat sa ma seduca in acest sens. Reteaua sociala (The social network) descrie inceputurile neclare (asa cum sunt de obicei in jurul marilor inventii) ale Facebook in 2003, imprejurari (incalcite juridic) care au creat cel mai tanar miliardar din istorie. Mark Zuckerberg /I’m CEO, bitch! e un computer geek rece, compulsiv si opac ( la fel ca Sheldon din The Big Bang Theory, Zuckerberg nu pare sa inteleaga ce inseamna "prieten" in ciuda faptului ca afacerea lui tocmai pe asta se bazeaza) jucat cu precizie de Jesse Eisenberg (Zombieland). Mark se considera "un hacker" care vrea sa ajute oamenii sa "imparta ceea ce e important pentru ei: revolutii, fluxuri de informatii" (conform profilului sau de Facebook) . El si co-fondatorul Eduardo Saverin ( cameleonicul Andrew Garfield - noul Spider Man) stiau din clipa in care au avut primele groopies ca au pornit o chestie misto (sau in cuvintele Rolling Stone "au ajutat tehnologia sa castige batalia impotriva contactului uman real"), dar nu stiau in ce directie sa o dezvolte. Si aici apare fermecatorul Sean Parker ( o ironie ca cel mai hulit personaj de catre industria muzicala, prin crearea Napster, e jucat de „cantautorul” Justin Timberlake).
La baza obsesiei lui Mark de a initia o retea de socializare nu stau banii, ci respingerea lui de catre o femeie (Rooney Mara a fost distribuita de Fincher si in remake-ul The Girl with the Dragon Tatoo), conform clasicului dicton "cherchez la femme!". Rafala de replici destepte intre cei doi din prologul filmului, schimb acid cu care abia poti tine pasul, nu este singulara in cele doua ore (scenariu: Andrew Sorkin). Pregatiti-va pentru un real challange intelectual, lucru inconfortabil pentru cei dezinteresati de subiect. Un challange intrucatva diferit fata de ce te-ai astepta cand auzi numele regizorului.
Nu stiu daca e de bine sau de rau, dar pana in final l-am recunoscut pe David Fincher numai in doua scene injectate cu adrenalina (secularul concurs de canotaj intre universitatile alea scortoase si petrecerile din campus in fratiile alea 'alpha omega' scortoase). De abia in scena finala, cand insusi fondatorul miliardar da in continuu refresh sa vada daca i-a fost acceptata o cerere de prietenie, mi-am dat seama ce urmarisem de fapt. Un studiu antropologic despre cum functioneaza rasa umana si despre obsesiile ei (lucruri pe care Fincher le discutase, e drept, pe alt ton, si in Fight Club sau Zodiac).
In esenta, Reteaua Sociala vorbeste despre nevoia noastra primordiala de acceptare. Adaugati la asta trasatura patologica a indivizilor din generatia noastra, de a fi in permanenta conectati, vazuti, placuti. O generatie care nu suporta, sub nicio forma, sa se plictiseasca (si nici nu mai e lasata). Si aici ar fi marele merit al filmului, ca surprinde spiritul unei generatii.
Revin la scena finala, cu Zuckerberg/Eisenberg butonand la laptop, si realizez de ce nu vreau sa intru pe Facebook. De frica. Sunt constient ca va deveni un obicei adictiv si imi va accentua si mai mult latura narcisista. Voi incepe sa imi contabilizez zilnic „prietenii” si voi suferi daca voi fi refuzat. Si va voi ruga din suflet sa imi dati like la articol.
miercuri, 10 noiembrie 2010
Provincia asteapta...
Medalia de Onoare (cu voia dumneavoastra, Ion Iliescu in rol secundar). Pentru cine isi aminteste ca Victor Rebengiuc a venit la tvr in decembrie '89 cu hartie igienica (pentru cei care au mancat cacat) e interesant sa-l vezi in acest rol (in care declara ca "s-a lafait") gudurandu-se pe langa presedintele Iliescu.
Despre alte mame nu stiu nimic. Decat ca e bazat pe ce i s-a intamplat lui Kieslowski in 1981, cand filma intr-o gara pentru Statia: a surprins accidental pe pelicula o crima.
Ma indoiesc insa ca aceste filme vor ajunge la Cinema City Timisoara. Vor fi probabil ignorate, la fel cum a fost si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu (inexplicabil, in conditiile in care ruleaza la Cinema City Bucuresti). Cineva acolo sus nu inghite filmul romanesc. Nu-i de mirare ca Puiu amana pentru la anul (sau pentru niciodata) premiera romaneasca a filmului sau (programata pentru sfarsitul lui noiembrie). Se pare ca vrea sa mai lucreze la un final director's cut pentru Aurora. Coming (not very) soon.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)