vineri, 26 februarie 2010
Cum se accepta un premiu in maniera Burtoniana
Annie Awards sunt cam cele mai mari distinctii acordate pentru excelenta in animatie, iar festivitatea de premiere s-a desfasurat in 6 februarie anul asta. Evident ca Up a luat Marele Premiu, doar e animatia aflata in topul nominalizarilor la orice competitie din ultima vreme. Dar nu de asta vreau sa va vorbesc. Chestia funny e ca si Tim Burton a luat un premiu, The Winsor McCay Award, si intrucat era in Japonia s-o promoveze pe noua Alice le-a trimis organizatorilor caseta cu acceptarea premiului. Nice. And creepy. And funny also. Pentru fanii Ju-On indeosebi.
joi, 25 februarie 2010
Minte-ma frumos!
rating: brainwash
Cum ar arăta reclamele într-o lume fără minciună?
Cam aşa: „Eu sunt Bob. Sunt purtătorul de cuvînt al companiei C**a-Cola. Am venit aici să vă rog să continuaţi să cumpăraţi Co*a. N-am prea schimbat ingredientele în ultima vreme deci n-am ce să vă spun despre asta. Am schimbat puţin ambalajul. Vedeţi, culorile sunt diferite. Ursul polar - ca să ne iubească şi copiii. Co*a are un conţinut ridicat de zahăr şi, ca orice băutură bogată în calorii, duce la obezitate. Asta e Co*a. Foarte faimoasă, toată lumea o cunoaşte. Sunt Bob, lucrez pentru C**a-Cola şi vă rog să nu vă opriţi din cumpărat C**a-Cola. Asta-i tot.”
E unul din momentele antologice din comedia high-concept Invenţia Minciunii (The Invention Of Lying). Spre dezamăgirea mea, filmul e doar o colecţie de astfel de momente şi cîteva cameo-uri reuşite: Ed Norton, Stephen Merchant sau Fionnula Flanagan. Şi asta-i tot.
Invenţia...poartă în totalitate amprenta englezului Ricky Gervais (scenarist & co-regizor), răsfăţat la Hollywood după ce a atins celebritatea cu serialul reality-spoof The Office. Replicile cu şeful (căruia îi e jenă să-l concedieze), secretara şi colegul (care se bucură de concedierea lui) sunt de un sarcasm şi o cruzime care amintesc imediat de momentele marca "David Brent" din serialul BBC.
Aici, Gervais propune o realitate alternativă în care oamenii nu mint. Azilul este „un loc trist pentru bătrîni fără speranţă”. Motelul este „un loc ieftin pentru sex cu un străin”. Femeia visurilor sale (Jennifer Garner) nu vrea să înceapă o idilă cu el pentru că nu vrea copii graşi şi cu nasul borcănat (e specialitatea casei la R.G. să-şi ia fizicul la mişto).
Aşadar, o lume de o onestitate brutală, dar plictisitoare, lipsită de imaginaţie. Fără poveşti, fără filme, fără politeţe şi fără religie. Apropo, Invenţia Minciunii ar fi fost mai corect să se numească Invenţia Religiei. Vezi scena de o frumuseţe sfîşîietoare cînd îi povesteşte maică-sii "unde mergem cînd murim". Scena în care Gervais (ateu de felul lui) apare ca şi profetul Moise, cu „legile” pe două cartoane de pizza marchează apogeul filmului.
După care, să fiu sincer, experimentul eşuează într-o insipidă comedie romantică. Reţinem totuşi demonstraţia despre utilitatea socială a minciunii. Cine altul decît un britanic putea să susţină că minciuna e o formă de politeţe?
Ricky Gervais: “I sort of lie all the time, but it’s to protect people’s feelings. ‘Can you come to my baby’s christening?’ ‘Oh, I can’t, I’m busy.’ You don’t say, ‘Oh, that doesn’t sound like a great day out. Baby, little fat thing, looks like Winston Churchill? I don’t need to see yours.’ That’s what makes you a nice member of the human race, that you can chose when to make a good lie"
miercuri, 24 februarie 2010
Frigul din Studio se mută la Timiş
.jpg)
După cum puteţi observa din poza de mai sus, cinema Studio e închis pînă în aprilie. Motivul e cunoscut de toţi cei care au dîrdîit măcar o dată acolo: bîntuie un frig siberian. Motivul pentru care nu se ia nicio măsură e necunoscut.
Pardon, s-a luat totuşi o măsură: directoarea a hotărît să programeze la Timiş filmele de la Studio. Decizia n-ar fi fost rea, dacă în timpul acestei acţiuni n-ar fi adus la Timiş şi frigul din Studio. La Imaginarium of Dr. Parnassus am fost patru temerari în sală care-şi puteau vedea aburii respiraţiei. Filmul mi s-a părut bun. Dar n-am idee cît de bun, pentru că au tăiat vreun sfert de oră, la trecerea de pe o bobină pe alta (am ratat toată bucata în care apare Johnny Depp).
Partea nasoală este că aproape m-am bucurat de întîmplare, întrucît nu ştiu cît mai rezistam. Cînd am ieşit din sală, vă jur, era mult mai cald afară. Dacă înainte vreme mai aveam o îndoială, acum sunt convins: aceste cinematografe au murit. Frigiderul de sucuri era închis. Toaleta era închisă. I-am întrebat pe ultimii paznici (că asta au devenit doamnele de la RADEF) ai acestui loc tot mai sinistru, dacă nu cumva închid şi sala.
Mă uitam ieri la personalul îmbătrînit: doamna de la casierie, bătrînul proiecţionist, directoarea bine acoperită de haine. Le-am văzut privirea. Oamenii aceştia s-au resemnat. Nu aşteaptă decît să iasă la pensie. În momentul ăsta, tot ce-i mai interesează e să nu se îmbolnăvească iremediabil în congelatoarele astea naturale.
Poate ideea investitorului spaniol nu era aşa de rea. Pînă atunci însă, spaţiul poate fi închiriat pentru alte activităţi "culturale": nunţi, botezuri, conferinţe etc. Dacă sunteţi pui de eschimoşi.
.jpg)
p.s. Timiş e penultimul cinema inaugurat de comunişti în oraş, în februarie 1983 (merci Marian); la cinematograful inaugurat de capitalişti n-au găsit loc pentru filmul lui Gilliam nici măcar în sala aia mică de 20 de persoane. Cinema City aduce în schimb toate "nestematele": Alvin şi Veveriţele, Percy Jackson şi Olimpienii etc.
Ceea mi se pare la fel de trist ca şi frigul.
marți, 23 februarie 2010
BAFTA, Bigelow!
Kathryn Bigelow, fosta nevastă a lui Cameron, şi-a luat revanşa la prestigioasele premii BAFTA (Oscarul britanic). Drama de război, The Hurt Locker a cucerit 6 premii din 8 nominalizări: între care Cel Mai bun Film şi Cel mai bun Regizor. În vreme ce Avatar a luat numai 2 (nesemnificative).Îi urăm regizoarei BAFTA la Oscar, că acolo filmul ei este "the underdog"!
luni, 22 februarie 2010
Trailerul zilei: Nowhere Boy
Printre multele genuri gustate de mine se numara si bio-pic-urile despre artisti, in special muzicieni. The Doors, Control, Ray, Walk The Line, I'm Not There, Last Days sunt cateva filme geniale despre trupe sau cantareti care au impresionat cu muzica lor milioane de oameni (Jim Morrison, Ian Curtis, Ray Charles, Johnny Cash, Bob Dylan, Kurt Cobain). Acum e randul lui John Lennon sa ni se dezvaluie pe marele ecran in Nowhere Boy dar nu va asteptati la marele John din perioada de glorie a Beatles-ilor. Filmul debutantului Sam Taylor Wood e, asa cum zice chiar titlul, despre copilaria lui John, despre anii sai de liceu cand pustiul pune mana pe chitara si incepe sa cante "acel rock n roll" numit skiffle folosind chitara drept banjo (instruit de mama sa). Viata de liceu, anturajul, trupa the Quarrymen, intalnirea cu Paul McCartney, influenta celor doua figuri materne, mama si matusa sa (ultima jucata de Kristin Scott Thomas) sunt temele prezente in acest film care a avut deja 4 nominalizari la BAFTA. Cred ca o sa-mi placa, va fi un mod placut de a ma culturaliza asupra inceputurilor unuia dintre Beatlesi.
Trailer:duminică, 21 februarie 2010
The Wolfman (2010)
Ma vad din nou situat pe o pozitie diferita fata de tovarasul Lucian in privinta unuia din filmele pe care le asteptam amandoi cu interes, The Wolfman, interes starnit in acest caz particular de distributia unui cvartet de actori geniali (Anthony Hopkins, Benicio del Torro, Emily Blunt si Hugo Weaving) fiind deci motiv suficient ca se ne miste pana la Cinema City. Asadar, in vreme ce colegu' a fost nitel dezamagit de omul-lup, mie, tre' sa recunosc, mi-a cam placut, indeajuns ca sa si scriu ceva despre el. The Wofman e in mod evident un film de atmosfera, un horror in cel mai pur sens al cuvantului, un creature-feature visceral care mizeaza putin spre deloc pe existenta unui fir narativ logic si mai mult pe bogatia vizuala a stilului gotic intunecat al Angliei victoriene de la sfarsitul secolului XIX. Deci i-am iertat unele neclaritati din intriga si mi-am lasat mintea sa cutreiere libera pe domeniul impadurit al lui Sir John Talbot, locul in care fiara isi facea de cap macelarind cetatenii nechibzuiti ai Regatului.
Unul dintre ei, fiul cel mare al batranului lord, dispare suspect in padure motiv pentru care logodnica sa il cheama acasa pe fratele acestuia demult "exilat". Lawrence Talbot (del Torro), actor de teatru in America recunoscut pentru rolurile sale in Hamlet si Macbeth, revine pe mosie pentru a intruchipa inca un personaj sfasiat de soarta. Inca de pe atunci anatema era aruncata de "oamenii de bine" asupra tiganilor veniti cu satra prin zona ca sa dea cu jula. Cautand explicatii pentru moartea fratelui (acesta fusese descoperit in prealabil mancat pe jumatate) Lawrence face o incursiune in tabara tiganeasca intr-o noapte cu luna plina tocmai cand "necuratul" facea si el un raid pe-acolo, dezmembrand si descapatanand artsitic nefericitele victime. Fiind la randul sau muscat intra in convalescenta si la urmatoarea luna plina afla ce fiara zace intr-insul.
Filmul arata remarcabil din punct de vedere vizual, art directorul si production designerul meritand laude nenumarate. Casa batranului John arata sinistru, cu panze de paianje si lumini slabe venind de la lumanari, cu pereti imbracati in lemn si o gramada de arta decorativa tipica vremii. La fel de mult mi-a placut cripta familiala cu sarcofagul inchinat sotiei/mamei care murise cand Lawrence era doar un copil martor la evenimentul teribil ce i-a provocat un soc si la bagat la azil. O atentie deosebita are insa luna, filmata in cele mai misto ipostaze, inclusiv printr-o luneta in scena cand Hopkins ii vorbeste lui del Torro despre atractia ei. Luna e martora tacuta a fiecarei grozavii petrecute iar prezenta ei amenintatoare pe cerul negru e deajuns sa-ti dea fiori, bineinteles, alaturi de muzica rau-prevestitoare a lui Elfman. In lumina ei supranaturalul nu mai arata atat de supranatural, ci e chiar real si foarte pamantesc.
Efectele speciale sunt cel mai bine evidentiate in capitolul werewolf in London, cand omu' lup ajunge la oras si porneste o alergatura nebuna pe acoperisurile cladirilor victoriene urmarit indeaproape de agentul Scotland Yard Hugo Weaving. O urmarire tensionanta anticipata de cateva scene de macel groaznice in aula unei universitati. The wolfman chiar e un film interzis minorilor sub 18 ani. Cantitatea de gore masurata in litri de sange si metri de intestine e respectabila. As fi fost curios sa stiu cum s-au simtit copiii de 10 ani din primele randuri cand Benicio si-a scot "botul" din burta unui om cu ficatul lui in dinti. Alte laude ar trebui aduse machiajului si efectelor de transformare corporala din om in varcolac. Filmul marseaza asadar pe explicatia stiintifica - licantropia - ca boala transmisibila prin muscatura dar nu se poate abtine sa nu vorbeasca de intelepciunea populara tiganeasca, blesteme familiale si necurat. E cam bajbaita chestia asta. La fel cu explicatiile - gloante de argint sau iubire - care se presupune ca ar "vindeca" boala.
Personajele insa sunt jucate admirabil, cei doi principali - Hopkins si del Torro - sunt deliciosi in contradictia lor antagonica, prilejuind momente de respiro cu replici excelente care sa te faca sa uiti grozaviile anterioare. Rolul lui Emily Blunt, acela de logodnica indurerata, desi excelent jucat mi-a parut necesar doar in ideea in care filmul avea nevoie de o prezenta feminina, ea nefiind nici macar jumatate din miza sugerata a conflicului si nici catalizatorul izbavirii unui potential "erou". Hugo Weaving face ce stie mai bine, adica sa devina antipatic in rolul sau de agent al Regatului pus de investigatii temeinice in rural. Am impresia ca personajul sau a fost modelat dupa agentul Smith (Matrix), o chestie vizibila in modul de a vorbi si a privi pe durata filmului. Povestea in sine nu e deloc suprinzatoare, afara poate de o dezvaluire neasteptata pe la jumatate insa in principiu e ceea ce astepti de la un film cu werewolfs. Inclusiv scenele generatoare de fiori si tresariri sunt asa cum scrie la carte (miscari bruste, zgomote asurzitoare si o aparitie infioratoare toate precedate de muzica fatidica) trebuie doar sa te lasi "surprins" de ele fara sa te gandesti ca sunt tertipuri ieftine de la scoala de horror. Daca doresti chestii psihologice mai bine pui mana pe un dvd cu Pasarile lui Hithckock. Overall, filmul merita vazut, chiar la cinema daca e posibil, pentru ca remake-ul filmului din '41 aduce varcolacul in 2010 pastrandu-i totusi aerul de clasic.
Trailer
Buchet de ştiri de primăvară aşteptată
Cîteva ştiri banale, de duminică:
- Deloc senzaţional: un alt film românesc a cîştigat un alt mare premiu.
- Apropos de filme premiate, la Cărtureşti am văzut două pachete pentru cinefili: Moartea Domnului Lăzărescu+ carte şi un dvd cu scurtele lui Cristian Mungiu
- şi, în atenţia timişorenilor: The Imaginarium of Doctor Parnassus ajunge în sfîrşit la Timişoara, la cinema Timiş. M-am ţinut pînă acum, fiindcă n-am vrut să-l văd acasă, pe calculator. Decît deloc, mă mulţumesc şi cu Timiş. Deşi, sper din tot sufletul, să nu îngheţ în sală. Hai să mergem mai mulţi şi poate încălzim atmosefera.
vineri, 19 februarie 2010
Alupei şi Ataurului
THE WOLFMAN (2010)
rating: semi-eroare, semi-brainwash
Mamelor din lumea întreagă, nu lăsaţi copii la Omul Lup (The Wolfman), că e interzis sub 18 ani! Dacă trebuia ceva interzis, e sinopsisul trimis de distribuitor la reviste.I-auzi ia! Parcă zice de alt film:
„Larry se întoarce la casa părintească pentru a se împăca cu tatăl său (greşit, vine să cerceteze dispariţia lu’ frate-său). Aici se îndrăgosteşte de Gwen, căreia îi face cadou un frumos baston cu măciulia în formă de cap de lup (ce-i drept, bastonul apare în posesia tatălui, dar scena „cadoului” lipseşte din versiunea ce rulează la noi; or fi cenzurat-o din cauza durităţii excesive). Cînd Larry o salvează pe o prietenă a lui Gwen (mai exact, salvează un băiat dintr-o şatră) de un lup (mai exact, vîrcolac), bărbatul este muşcat şi devine vîrcolac.”
Ultimele şase cuvinte sunt singurele adevărate. Pînă şi numele personajelor e aiurea: eroul se cheamă Lawrence, nu Larry aşa cum îl alintă, intim, autorul sinopsisului citat mai sus (ca şi cum aş scrie eu Tony, cînd mă refer la venerabilul Anthony Hopkins - tata vîrcolacilor din film).
Nu-i prima oară cînd citesc asemenea fantezii. Ori sunt traduceri proaste ale prezentărilor oficiale. Ori cineva povesteşte trailerul, completînd din imaginaţie spaţiile goale. Nici n-ar fi dificil la Omul Lup, pentru că scenariul e clasic. Muşcătură - lună plină - transformare - săteni păpaţi - glonţ de argint - idila dintre frumoasă şi bestie.
Nu m-a surprins să-l văd pe Hugo Weaving în rolul "vînătorului" care se plimbă ca agentul Smith printr-o Anglie victoriană de pe la 1890. M-a surprins Benicio Del Toro că, după atîtea partituri serioase, a început să urle la lună. Dar trebuie să recunosc că are toate datele fizice pentru rol. Încercănat, păros, gri şi tumefiat, încă din varianta umană.
În varianta animală e o combinaţie ridicolă de Chewbacca din Star Wars cu un King Kong pitic, care eviscerează şi decapitează pe bandă. „Nu ştii unde începe bestia şi unde se sfîrşeşte omul”, vorba lui Emily Blunt. Care e singura parte frumoasă din acea lume posomorîtă şi gotică. Ar mai fi şi muzica lui Danny Elfman, la înălţime, ca de obicei (tot el a compus şi pentru Alice in Wonderland).
Realizatorii filmului au încercat să scoată magia din povestea omului-lup. Transformarea omului în fiară e văzută mai degrabă ca o defecţiune fizică -licantropia- dar şi una afectivă, pentru că drăguţu' de Larry (iată, pot şi eu) suferă de pe urma traumatismelor din copilărie şi a unor complexe de natură oedipiană.
Acest punct de vedere clinic intră oarecum în contradicţie cu folosirea obsesivă a gloanţelor de argint - influenţa legendară a lunii - şi knou-hau-hau-l vrăjitoarelor ţigănci. Pe post de Mama Omida m-am bucurat să o văd pe Geraldine Chaplin (primul copil al lui Charlie Chaplin). Nu m-am bucurat însă că limba care se vorbea în şatră era încă de pe atunci româna cu accent de Hanglia: "Mulţi vor avea de suferit" profeţeşte una dintre pirande.
Într-adevăr, mulţi vor suferi la Omul Lup.
Dar nu din motivele la care se aşteaptă.
joi, 18 februarie 2010
Agora (2009)
Cuplul Alejandro Amenabar-Mateo Gil s-a intors pe marele ecran cu o drama epica istorico-religioasa, Agora, setata in timpurile agitate ale Alexandriei egiptene din secolul IV AD. Si bine au facut. Vizual, e cel mai impresionant film al lui Amenabar, cu un buget de 50 de milioane $, cu filmari in Malta pe locurile unde s-au produs atatea alte filme epice excelente (Gladiator, Troy) si avand-o in centru pe Rachel Weisz in rolul filozoafei Hypathia, un personaj real al antichitatii tarzii care a incercat sa-si pastreze ratiunea intr-o lume involburata de confruntari religioase si fanatism. Decorurile si cinematografia sunt uimitoare, filmul recreand multe parti din Alexandria, cu precadere faimoasa Biblioteca care de-a lungul istoriei a fost distrusa si recladita de atatea ori. Acum, 1600 de ani mai tarziu, vedem cartile ca ceva obsinuit, dar in acele vremuri oameni mureau pentru a salva fiecare bucatica de sul pictat, fiecare scrol ce cuprindea o mostra din intelepciunea unei epoci.
Vreme de 300 de ani crestinismul a fost persecutat si pedepsit in intregul Imperiu Roman, practicantii fiind dati la propriu in gura leului, pana ce in 313 Constantin a dat un edict proclamand toleranta cultelor religioase pe cuprinsul Imperiului. In consecinta crestinismul a inflorit iar in 380 a devenit religia oficiala a imperiului. Agora incepe in 391 AD, in Alexandria, oras simbol al antichitatii aflat sub controlul Romei. Hypathia e o filozoafa foarte cunoscuta, dar in stilul filozofilor antici, insemnand ca era un geniu al matematicii, o priceputa astronoama si cunoscatoare a literaturii aflata sub protectia ei in Biblioteca. Ea incuraja gandirea libera si o relatie de tip fratie intre studentii ei, indiferent ca erau crestini, pagani sau iudei. Problema e ca in afara zidurilor plebea nu are aceleasi ganduri frumoase, linistea orasului fiind deranjata de interminabilele disensiuni dintre adoratorii lui Christos si cei ai zeitatilor egiptene in frunte cu Serapis.
Una din aceste disensiuni duce la varsare de sange crestin fapt care provoaca o revolta puternica ce scoate la iveala marele numar de crestini existent in oras si care duce la asediul paganilor depasiti numeric si refugiati in Biblioteca. In urma deciziei prefectului roman, Hypathia se vede fortata sa-si paraseasca "sanctuarul" ei agnostic si sa fuga de sabiile parabolanilor (o fratie crestina de soldati ai Domnului). Scena in care Biblioteca e invadata de crestini e admirabil filmata, ca si cum ochiul din cer ar privi o gramada de furnici bezmetice.
A doua parte a filmului se petrece la ceva ani dupa, cand crestinismul era religia dominanta in Alexandria iar paganii se convertisera in numar mare. Sub conducerea lui Cyril, marele preot, acestia declanseaza represiuni impotriva evreilor, provocand un mic razboi civil in oras si solicitand interventia Prefectului Roman, nimeni altul decat Oreste, fost pagan si iubit al Hypathiei. Filozoafa ajunge din nou in mijlocul evenimentelor gata sa fie scoasa tap ispasitor pentru "lipsa ei de Dumnezeu". E usor de observat ca de-a lungul filmului religia crestina capata o lumina cam nefavorabila, fiind deseori prezentata ca violenta si lipsita de compasiune. Temutii Parabolani, bratul armat al proaspetei Biserici, sunt niste indivizi nemilosi, cruzi si fanatici cand de fapt numele lor (parabolanoi) insemna "cei care isi risca viata" si vine de la faptul ca-i ingrijeau ce bolnavii de ciuma, lepra si alte boli contagioase. La fel, imaginea lui Cyril e cea a unui intrigant fara scrupule, un ipocrit care foloseste cuvantul evangheliei in scopuri personale. Acum nu cred ca era chiar un sfant cum l-o declarat Biserica dar parca viziunea lui Amenabar e prea evident partinitoare.
Afara de latura istorico-religioasa filmul ofera si niste povesti de dragoste. Doua mai precis. Intr-una Oreste (Oscar Isaac) e studentul indragostit de profesoara lui iar in cealalta Davus (Max Minghela) e sclavul indragostit de stapana lui. Destinele lor sunt foarte neasteptate, unul ajunge praefectus urbi iar celalalt se emancipeaza intr-un luptator parabolan incercand sa-si ucida dragostea pentru Hypathia cu iubirea fata de Iisus. Rolul lui Rachel Weisz e cel mai consistent iar tipa interpreteaza un personaj credibil de femeie frumoasa, inteligenta la modul ala logic de cauza si efect si prudenta in actiuni. Personajul ei fiind real ne este indusa cumva ideea ca Hypathia ar fi dovedit cu mult inaintea lui Copernic sau Kepler caracterul eliptic al orbitei Pamantului si miscarea planetelor in jurul Soarelui (modelul heliocentric). Discutabil in lipsa unor probe scrise. Filmul ar putea fi apoi "acuzat" si de o oaresce atitudine feminista, afisand-o pe Hypathia drept singura insula de ratiune intr-o lume dominata de religia si fanatismul barbatilor. Numai de-ar fi fost asa. Oricum e o realizare exemplara, o metafora despre "caderea omului" in plasa religiei oarbe care mi-a placut destul de mult insa nu mi-a transmit altceva mai mult decat informatii. Poate s-a incercat abordarea prea multor chestiuni pentru un singur film.
sursa foto
Trailer
Noapte Albă
Aşa că, dacă aţi început un film de max. 3 min. sau l-aţi finalizat deja, daţi-i bice! Şi daţi-l şi încoace, să-l vedem cu toţi!
via Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)