vineri, 29 mai 2009
Avatar: Concept Art
Incepe frenezia in randul impatimitilor dupa sf o data cu aparitia primelor imagini din Avatar-ul lui James Cameron. E vorba de doar cateva imagini din concept art book-ul ce va fi in curand pus la dispozitie fanilor. Dupa spusele lui Cameron "va fi ceva ce nu s-a mai vazut pana acum"! Si in 3D. Practic va crea o planeta, un ecosistem cu forme de viata indigene etc. Vazusem un interviu cu Sigourney Weaver care era absolut extaziata la gandul cum va arata filmul. Cred si eu, la 240 de milioane cat e bugetul. Am absoluta incredere in James Cameron ca nu va dezamagi. Intotdeauna a facut lucrurile profesionist si meticulos. Aliens 2 e favoritul meu din serie. Terminator 2 la fel. Abys a fost foarte destept la vremea lui, iar Titanicul, oricat l-as uri pentru popularitatea lui, a avut un impact puternic asupra modului de a face film. Probabil Avatar va fi un alt punt de cotitura in cinema: instalarea 3D-ului in varful piramidei.
photsource: MarketSaw
joi, 28 mai 2009
Trailerul zilei: Moon
"The film revolves around Sam Bell (Sam Rockwell), who is nearing the end of his contract with Lunar. He’s been a faithful employee for 3 long years. His home has been Selene, a moon base where he has spent his days alone, mining Helium 3. The precious gas holds the key to reversing the Earth’s energy crisis. But 2 weeks shy of his departure from Selene, Sam starts seeing things, hearing things and feeling strange. And when a routine extraction goes horribly wrong, he discovers that Lunar have their own plans for replacing him and the new recruit is eerily familiar." Moon
The Sheltering Sky (1990)
Carte Vs. Film
rating: Colectable
Sunt rare ocaziile cand citesc o carte buna si apoi a doua zi am parte si de filmul ei. Mult mai rare sunt insa situatiile cand nu sunt dezamagit de nici una din ele. The Sheltering Sky a fost una din acele raritati in care dupa ce am citit cartea (Ceai in Sahara de Paul Bowles) am pus mana si pe filmul lui Bernardo Bertolucci din 1990, adaptare fidela a romanului. Si am fost absolut incantat. Atat cartea cat si filmul sunt concentrate pe ideea de calatorie, dar in vreme ce traducerea in romana a cartii m-a abatut de la sensul titlului, purtandu-mi gandul catre diferite partide de ceai (se bea mult ceai in fostele colonii) abia filmul "mi-a deschis ochii" punand in prim plan Cerul. Din aceast motiv consider ca cele doua nu sunt in competitie, si nu ma veti auzi niciodata spunad care din ele e mai buna, pentru ca filmul pur si simplu completeaza cartea. Merg impreuna folosind instrumente diferite ca sa spuna aceeasi poveste.
Povestea presupune o calatorie de regasire, o tentativa de a reaprinde pasiunea intr-un cuplu plictisit de normalitate. Port (John Malkovich) si Kit Moresby (Debra Winger), doi americani din New York, impreuna cu un amic, Tunner (Scott Campbell) calatoresc in Africa in scopul unei sederi prelungite. Merg din oras in oras afundandu-se tot mai tare in desert in cautarea unui loc cat mai deosebit. Ei nu sunt turisti, sunt calatori, cum le place sa-si spuna, explicand ca turistul se gandeste la intoarcere din prima clipa cand ajunge, in vreme ce calatorul poate sa nu se mai intoarca niciodata. Aceste vorbe concentreaza intreaga poveste prin fatalismul continut de ele.
Figura centrala atat in carte cat si in film este Kit, femeia, sotia, amanta, cea care tine trioul la un loc. Si-ar dori reuniunea cu Port dar nu e dispusa sa faca nimic pentru asta, "totul trebuie sa vina de la el", insa in acelasi timp e atrasa de tinereatea si jovialitatea amicului Tunner, neascunzandu-i acest fapt lui Port si starnind gelozia lui. In fapt, e o femeie duplicitara care traieste usuratic dar e in acelasi timp e tematoare sa-si asume riscurile unei confruntari sentimentale directe. E intr-o amanare perpetua si realizeaza acest fapt abia cand e prea tarziu.
Din cartea Ceai in Sahara (tr. rom) decoperi multe din reflectiile interioare personajelor ceea ce nu se regaseste decat firav in film. Ar fi fost si greu, caci, desi il avem pe Paul Bowles ca narator, el apare doar ca factor moralizator asupra intregii intamplari. Deci psihologia personajelor, explicatiile si motivatiile actiunilor lor, sunt mult mai clare in carte. La fel si visele lui Port, care sunt foarte amplu descrise in vreme ce in film sunt doar amintite. The Sheltering Sky insa pluseaza la capitolul imagine, ceea ce in carte iti lipseste, cititorul fiind lasat in bratele propriei imaginatii. Culorile desertului sunt absolut magnifice: albul orbitor si galbenul pal din vazduh, portocaliul nisipului, albastrul azuriu al cerului, roseata unui apus de soare desertic, toate sunt pitoresti de-a dreptul. Cinematografia lui Vittorio Storaro e superba. Un pustiu ademenitor, majestic si amenintator in acelasi timp, intins sub un cer ca o cupola protectoare care cheama tot mai adanc ascunzand faptul ca te apropie de punctul fara intoarcere. E locul in care civilizatia cum o stim noi se pierde, ingropata in nisipul vesniciei.
In ce-i priveste pe actori si interpretarea lor, John Malkovich nu poate fi decat extraordinar, chiar si atunci cand nu face nimic altceva decat sa bea ceai. Agonia sa din final e mult mai emotionala vizual decat o aveam descrisa in carte. Debra Winger e foarte sexy la cei 35 de ani cat avea in timpul filmarilor, iar asta in ciuda faptului ca Bertolucci e cuminte, rezumandu-se doar la cateva nuduri (comparativ cu The Dreamers). Muzica (onorata cu un Glob de Aur) este la randul ei de apreciat, potentand foarte bine imaginile cu ritmurile specifice lumii arabe si, in special, Africii.
Trailer.
miercuri, 27 mai 2009
Ai filme în cap? Scrie-le!
Dacă eşti un tînăr pasionat de cinema, acum ai o şansă să-ţi vezi filmul pe ecran şi nu doar în minte. Mai trebuie să ai condei şi idei. Şi mai puţin de 29 de ani (cînd tocmai credeam că pot scoate drafturile alea vechi din sertar, am "întîrziat" cu 54 de zile). Poate te încadrezi:Asociatia Culturala Control N organizeaza intre 15 aprilie si 31 iulie 2009 etapa nationala a Concursului de Scenarii NISI MASA. Concursul se desfasoara pentru al 8-lea an in Europa si este unul dintre cele mai cunoscute concursuri adresate pasionatilor de cinema.
Concursul European de Scenarii NISI MASA se adreseaza tinerilor scenaristi, profesionisti si amatori, cu varste cuprinse intre 18 si 28 de ani. Inscrierea la concurs se face trimitand un scenariu de film de scurt metraj, puternic legat de tema din acest an: “Tabu”.
Se vor desemna maxim 3 scenarii castigatoare ale fazei nationale, care ulterior vor participa la etapa de jurizare internationala. Etapa de jurizare internationala se va definitiva in luna noiembrie cu desemnarea celor 12 scenarii castigatoare. Scenaristii selectionati vor participa gratuit la workshopul European Short Pitch şi vor avea ocazia sa obtina finantare pentru producerea scenariilor lor.
Mai multe detalii despre inscrierea la concurs, conditii de participare si ghidul de baza pentru scrierea scenariilor se gasesc pe site-ul www.nisimasa-scriptcontest.eu si la adresa de email: info@controln.ro.
Pentru inspiraţie, uite o idee mişto de scurtmetraj: “Du-te într-un loc. Întreabă 50 de oameni acelaşi lucru. Filmează-le răspunsurile”. Ce-mi place foarte mult la proiectul 50 people1question sunt oamenii din film. Uitasem cît de frumoşi pot fi oamenii adevăraţi.
Fifty People, One Question: London from Fifty People, One Question on Vimeo.
duminică, 24 mai 2009
Cannes 2009: Previziuni + Premii
Gata, v-am lasat destul sa va ganditi la Concurs. Acum ne dam noi cu parerea pana nu ne-o ia juriul de la Cannes inainte si anunta castigatorii din seara asta. Nu stiu ce parere v-a facut voua selectia, dar noi de pe Marele Ecran am citit un pic ce zicea lumea de la festival si impresia generala e ca sunt foarte mult filme pe care ne dorim sa le vedem. Barfele umbla in jurul Bastarzilor lui Tarantino (cica Universal ar vrea sa-l trimita in cabina de montaj sa mai lucreze la film) si a Antichristului lui von Trier care ar fi starnit reactii ciudate, dezaprobatoare. Cert e ca un film necontroversat nu naste acelasi interes ca unul pe care il scuipa si saruta lumea deopotriva. Pe noi romanii iara o sa ne loveasca un aer de superioritate dupa ce filmul lui Porumboiu - Politist, adjectiv - a luat premiul presei la categoria Un Certain Regard. Din 2003 incoace, in fiecare an cate un roman vine cu ceva acasa de la Cannes. Misto, nu?
Deseara se dau insa premiile importante din categoria Competition. Facem si noi pe "specialistii" si dam niste pronosticuri in orb (la unele filme nici macar trailere n-am vazut).
Palme D'Or: Un Prophete (Jaques Audiard)
Grand Prix: in mod exceptional juriul se hotaraste sa dea doua: Bright Star (Jane Campion) & Enter The Void (Gaspar Noe)
Premiul de regie: Ang Lee (Taking Woodstock)
Astea sunt alegerile mele, desi nu stiu exact daca am nimerit categoriile. Si am o presimtire legata si de Park Chan Wook.
Deseara se dau insa premiile importante din categoria Competition. Facem si noi pe "specialistii" si dam niste pronosticuri in orb (la unele filme nici macar trailere n-am vazut).
Palme D'Or: Un Prophete (Jaques Audiard)
Grand Prix: in mod exceptional juriul se hotaraste sa dea doua: Bright Star (Jane Campion) & Enter The Void (Gaspar Noe)
Premiul de regie: Ang Lee (Taking Woodstock)
Astea sunt alegerile mele, desi nu stiu exact daca am nimerit categoriile. Si am o presimtire legata si de Park Chan Wook.
Lucian
Palme D'Or: Enter The Void (Gaspar Noe)
Grand Prix: Un prophete (Jaques Audiard)
Premiul pentru regie: Michael Haneke (The White Ribbon)
Pe langa astea trei filme pe care imi doresc sa le vad neaparat, manifest o curiozitate deosebita pentru Thirst (Park Chan Wook) - despre vampiri in alte feluri - si Vengeance (Johnnie To). Ce sa fac, platesc tribut asiaticilor.
Grand Prix: Un prophete (Jaques Audiard)
Premiul pentru regie: Michael Haneke (The White Ribbon)
Pe langa astea trei filme pe care imi doresc sa le vad neaparat, manifest o curiozitate deosebita pentru Thirst (Park Chan Wook) - despre vampiri in alte feluri - si Vengeance (Johnnie To). Ce sa fac, platesc tribut asiaticilor.
Richie
Revenim cu castigatorii veritabili :D.
Later Edit:
Nu are sens sa mai dedicam un post separat anuntului final. S-au impartit trofeele si fericitii castigatori de la Cannes au fost:
Palme d'Or
DAS WEISSE BAND (The White Ribbon) directed by Michael HANEKE
Grand Prix
UN PROPHÈTE (A Prophet) directed by Jacques AUDIARD
Best Director
Brillante MENDOZA for KINATAY
iar restul aici.
Voi n-ati castigat nimic. Doar eu se pare ca am nimerit Grand Prix-ul si l-am intuit si pe Haneke ca va castiga ceva (nu ma gandeam chiar la Palmier totusi). Sorry, poate data viitoare. Oricum cine vrea la film e binevenit :).
Transformers 2: trei clipuri noi
Peste exact o luna, pe 24 iunie, are premiera Transformers: Revenge of the Fallen, superblockbusterul lui Michael Bay, omul pe care criza financiara nu-l sperie si care i-a convins pe bosii studiourilor americane sa bage 200 de milioane de parai in sequelul cu roboti. Pana ajungem sa vedem si noi ce-a iesit (apropo, prima parte mi-a placut de numa, strict entartainment vreau sa spun) ne mai spalam ochii cu niste spot-uri TV de inalta definitie.
TV spot #1
TV spot #2
TV spot #3
vineri, 22 mai 2009
Antichrist & AntiTrier
LARS VON TRIER DERANJAT?
Tot in atentia celor care participa la concursul Marele Ecran (faza Cannes) - care expira in seara asta, btw - trebuie sa tineti cont, atunci cand veti da pronosticul, de primirea ce i s-a facut ultimului film al lui Lars Von Trier. Fondatorul Dogmei si detinatorul unui Palme D'Or (Dancer In The Dark) a fost huiduit la Cannes, la finalul proiectiei Antichrist. Se pare ca regizorul danez de-abia iesise dintr-o depresie severa, odata cu terminarea filmului. Blamul de pe croazata nu-i pica tocmai bine la "mansarda". Eu unul de-abia astept sa vad filmul (trailer aici). Primo, din cauza protagonistei Charlotte Gainsbourg. Secundo, sunt un fan inrait al danezului, inca de la Idiotii si Riget. Tertio, curiozitatea mi-a fost starnita si mai tare de interviul luat de EVZ lui LVT, la cateva zile dupa scandalul de la premiera. Nu trebuie sa fii psihoterapeut ca sa observi ca Von Trier e un pic deranjat.
EVZ: La premiera de luni, aţi plecat înainte de final... V-a afectat reacţia publicului?
Lars von Trier: Am fost foarte agresiv, pentru că au fost râsete în sală, multe dintre ele ostile, iar aplauzele de la final mi se păreau un fel de parodie. Oamenii stăteau în picioare de complezenţă şi aplaudau. Am ieşit, iar unul dintre colegii mei de echipă mi-a spus „Dacă pleci în timpul aplauzelor, îi vei insulta foarte tare”. „Ok, atunci am plecat de-aici”.
Poate i-am insultat, însă am spart o regulă foarte adânc împământenită a Cannes-ului şi asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Pe an ce trece, cred de fapt că devin mai uman. E o presiune foarte puternică să dai interviuri, să întâlneşti foarte mulţi oameni, pentru că nimănui nu-i plac conflictele. În general, e o presiune foarte puternică asupra a ceea ce faci. Ca principiu, nu mă interesează ce crede publicul sau critica despre filmul meu, dar ca persoană, nu te poţi abţine să nu fi influenţat de reacţii. Ar fi fost mult mai uşor dacă nimeni n-ar fi huiduit şi lumea ar fi fost mai drăguţă.
Tot ca principiu, aş spune că e bine uneori când un film stârneşte şi huiduieli şi aplauze. Poate mă înşel, dar am simţit ostilitate atât din partea presei, cât şi a publicului. Tot ce vreau să spun e că asta mă afectează.
La ce reacţie v-aţi fi aşteptat?
De fapt, eu sunt foarte fericit că am dus la capăt acest film. A durat foarte mult până să-l termin, am trecut prin nenumărate crize stupide, dar îmi place ce a ieşit. Şi întotdeauna abia aştepţi să prezinţi ceva de care eşti mândru.
Veţi accepta să fie cenzurate anumite scene pentru a putea rula în câteva ţări, inclusiv în State?
Nu le tai. Am o înţelegere cu producătorul, şi anume, acolo unde va rula o variantă cenzurată, să scrie înainte de film că nu e cea originală. Altfel nu l-am putut finanţa. Eu m-am opus, dar nu se poate face altfel. Important e că foarte multe ţări europene, inclusiv cele puternic catolice, vor da versiunea originală.
Ce va spune psihoterapeutul dvs. când va vedea filmul?
E de fapt o ea. Tocmai a văzut filmul şi mi-a lăsat un bileţel: „Nu ştiu ce să zic”. Cred că îi e frică să nu-şi piardă clienţii când aceştia vor afla că sunt şi eu pacientul ei (râde).
Filmul acesta, mărturiseaţi, a ieşit după o lungă perioadă de depresie. Faptul că l-aţi terminat v-a eliberat?
Noua metodă în tratarea depresiei astăzi este să te forţeze să fii activ. Asta înseamnă că un film e mijlocul perfect pentru asta, pentru că ai un program bine stabilit, ai foarte multe de pus la punct. Deci nu cred că vindecarea mea a stat în subiectul pe care l-am tratat, ci doar în faptul că am muncit la el. Acum sunt complet gol şi nu am un plan pentru alt film, deocamdată.
În caietul de presă aţi notat că îl consideraţi cel mai important film din cariera dvs, dar că l-aţi regizat fără pic de entuziasm. De ce?
Da. Aşa este. E cel mai important pentru că formează un fel de arc, în scenele şi imaginile din „Antichrist” mă întorc în tinereţea mea, fac un drum înapoi. Filmul acesta m-a scos din patul în care zăceam de câteva luni, iar eu l-am regizat cu puţinul de energie pe care-l mai aveam, fără entuziasm, din cauza depresiei. Nu ştiu cât de multe ştiţi despre boala mea şi despre depresie, dar a fost o victorie pentru mine să mă scol din pat şi să-l fac.
Charlotte Gainsbourg spunea ceva foarte interesant, şi anume că trăiaţi împreună cu personajul ei emoţiile, stările de anxietate şi de panică, la filmări.
Nu e un lucru pe care pot să-l explic. Ea a fost grozavă şi felul în care a intrat în rol m-a impresionat, având în vedere că e o persoană destul de timidă. Am fost foarte fericit că am avut-o. Pentru multă vreme, am căutat pe cineva mult mai tânăr şi nu găseam.
Am vorbit cu Willem Dafoe şi l-am rugat să mă ajute să găsesc cealaltă jumătate pentru film. Lucrasem cu agenţi până atunci - vorbisem cu Eva Green, de exemplu, dar agenţii au strâmbat din nas - iar la un moment dat m-am decis „Gata, la naiba cu voi!”. M-am orientat singur şi la prima mea întâlnire cu Charlotte, mi-a spus un lucru care m-a impresionat. „Ştiu că n-ar trebui să spun asta, dar îmi doresc foarte tare acest rol”.
E ceva ce nu i-aţi cere unui actor? Pentru că partiturile pe care le daţi, de obicei, sunt foarte dificile.
În filmul acesta, de exemplu, nu le-am cerut să facă sex pe bune. Am avut dubluri.
Ca stil, „Antichrist” se îndepărtează puţin de curentul Dogma, de „Dogville” sau „Dancer in the Dark”...
În mod normal, foarte multe lucruri le-aş fi făcut cu totul altfel la filmul acesta. Aş fi filmat cu camera în mână, dar tremuram atât de tare încât n-am putut. Au fost atâtea lucruri pe care nu le-am putut face. Pentru mine, a fost umilitor. Corpul meu nu-mi permitea să fiu aproape de actori, un concept foarte important pentru mine. Şi filmul nu arată, ca imagine, cum mi-aş fi dorit, din cauza lipsei mele de putere. Dar pe partea de regie, sunt mulţumit.
De ce i l-aţi dedicat lui Andrei Tarkovski?
E idolul meu, iar filmele lui mi-au servit de model. În „Oglinda”, de exemplu, acţiunea se petrece într-o cabană, parţial, la fel ca în „Antichrist”. Am furat atât de mult de la Tarkovski, încât era timpul să îi dau ceva înapoi.
„T”-ul final din titlul „Antichrist” e înlocuit de simbolul feminin. Cu ce semnificaţie?
E posibil să fi mers puţin prea departe cu asta, dar pentru mine e foarte evident faptul că religiile au fost inventate de bărbaţi. Şi mi-am imaginat că femeia ar putea da naştere într-o zi unei religii cu totul diferite de celelalte, în sensul acesta femeia ca „antichrist”. Nu mă înspăimântă femeile, cum s-a mai spus.
Ce le-aţi răspunde celor care vă vor acuza de misoginism?
Filmele mele au avut parte de interpretări foarte diferite, iar cu unele nu am fost niciodată de acord. Sunt liber să mă opresc oriunde în acest Univers, indiferent de ce vor spune ceilalţi. Nu cred că am făcut vreun film care să transmită ce anume cred eu despre un lucru sau altul şi nu cred că există un feminist mai loial ca mine! De la mama mea am deprins asta, ea era şefa Ligii Femeilor din Danemarca.
Deci transpar uneori idei din filmele dvs. în care nu credeţi?
De pildă, nu cred că sistemul american ar spânzura-o pe Bjork, chiar dacă eu am făcut-o. Provoc publicul luând idei în care nu cred şi încercând să le apăr. De exemplu, să arăt latura umană a lui Adolf Hitler. Nici o fiinţă umană nu este cu totul malefică, are şi o parte umană, iar dacă aş face un film despre Hitler ar fi cu totul înfricoşător, pentru că v-aş arăta o persoană absolut normală, capabilă pe de altă parte de lucruri cu adevărat malefice.
Multe dintre imaginile din film, spuneaţi, sunt inspirate din călătoriile imaginare pe care vi le-au provocat anumite tehnici din şamanism. Care anume?
E o tehnică prin care călătoreşti pe ritmul bătăilor de tobă, într-o lume paralelă. De acolo vin şi animalele care apar în film, inclusiv vulpea care spune „Haosul guvernează”. Ştii, când eşti într-o lume paralelă, nu mai spui nu la absolut nimic. Când o vulpe vrea să-ţi vorbească îi zici „Da, te rog!”. (râde)
Credeţi că depresia profundă poate fi tratată vreodată?
Teoria mea e că depresia este pentru minte ceea ce leşinul este pentru corp. Când corpul suferă de prea multă durere sau boală, simte nevoia unei reveniri la stabilitate, şi atunci toate funcţiile încetinesc.
După prea multă anxietate şi frică, când adrenalina îţi e pompată în exces, vine acel moment de pauză. Poate mulţi o să mă urască pentru ce spun, dar depresia, în comparaţie cu angoasa, e mult mai uşor de suportat. E ca şi cum te-ar vâna un leu, iar tu te-ai decide la un moment dat şi să spui „Mănâncă-mă”.
Nu există vreo ramură a psihoterapiei în care să cred cu adevărat. Am ceva numit OCD şi nu o să vă obosesc explicând ce înseamnă. Am fost supus multor terapii, dar nu se întâmplă nici un miracol. Sunt un pesimist, ce să-i faci.
Tot in atentia celor care participa la concursul Marele Ecran (faza Cannes) - care expira in seara asta, btw - trebuie sa tineti cont, atunci cand veti da pronosticul, de primirea ce i s-a facut ultimului film al lui Lars Von Trier. Fondatorul Dogmei si detinatorul unui Palme D'Or (Dancer In The Dark) a fost huiduit la Cannes, la finalul proiectiei Antichrist. Se pare ca regizorul danez de-abia iesise dintr-o depresie severa, odata cu terminarea filmului. Blamul de pe croazata nu-i pica tocmai bine la "mansarda". Eu unul de-abia astept sa vad filmul (trailer aici). Primo, din cauza protagonistei Charlotte Gainsbourg. Secundo, sunt un fan inrait al danezului, inca de la Idiotii si Riget. Tertio, curiozitatea mi-a fost starnita si mai tare de interviul luat de EVZ lui LVT, la cateva zile dupa scandalul de la premiera. Nu trebuie sa fii psihoterapeut ca sa observi ca Von Trier e un pic deranjat.EVZ: La premiera de luni, aţi plecat înainte de final... V-a afectat reacţia publicului?
Lars von Trier: Am fost foarte agresiv, pentru că au fost râsete în sală, multe dintre ele ostile, iar aplauzele de la final mi se păreau un fel de parodie. Oamenii stăteau în picioare de complezenţă şi aplaudau. Am ieşit, iar unul dintre colegii mei de echipă mi-a spus „Dacă pleci în timpul aplauzelor, îi vei insulta foarte tare”. „Ok, atunci am plecat de-aici”.
Poate i-am insultat, însă am spart o regulă foarte adânc împământenită a Cannes-ului şi asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Pe an ce trece, cred de fapt că devin mai uman. E o presiune foarte puternică să dai interviuri, să întâlneşti foarte mulţi oameni, pentru că nimănui nu-i plac conflictele. În general, e o presiune foarte puternică asupra a ceea ce faci. Ca principiu, nu mă interesează ce crede publicul sau critica despre filmul meu, dar ca persoană, nu te poţi abţine să nu fi influenţat de reacţii. Ar fi fost mult mai uşor dacă nimeni n-ar fi huiduit şi lumea ar fi fost mai drăguţă.
Tot ca principiu, aş spune că e bine uneori când un film stârneşte şi huiduieli şi aplauze. Poate mă înşel, dar am simţit ostilitate atât din partea presei, cât şi a publicului. Tot ce vreau să spun e că asta mă afectează.
La ce reacţie v-aţi fi aşteptat?
De fapt, eu sunt foarte fericit că am dus la capăt acest film. A durat foarte mult până să-l termin, am trecut prin nenumărate crize stupide, dar îmi place ce a ieşit. Şi întotdeauna abia aştepţi să prezinţi ceva de care eşti mândru.
Veţi accepta să fie cenzurate anumite scene pentru a putea rula în câteva ţări, inclusiv în State?
Nu le tai. Am o înţelegere cu producătorul, şi anume, acolo unde va rula o variantă cenzurată, să scrie înainte de film că nu e cea originală. Altfel nu l-am putut finanţa. Eu m-am opus, dar nu se poate face altfel. Important e că foarte multe ţări europene, inclusiv cele puternic catolice, vor da versiunea originală.
Ce va spune psihoterapeutul dvs. când va vedea filmul?
E de fapt o ea. Tocmai a văzut filmul şi mi-a lăsat un bileţel: „Nu ştiu ce să zic”. Cred că îi e frică să nu-şi piardă clienţii când aceştia vor afla că sunt şi eu pacientul ei (râde).
Filmul acesta, mărturiseaţi, a ieşit după o lungă perioadă de depresie. Faptul că l-aţi terminat v-a eliberat?
Noua metodă în tratarea depresiei astăzi este să te forţeze să fii activ. Asta înseamnă că un film e mijlocul perfect pentru asta, pentru că ai un program bine stabilit, ai foarte multe de pus la punct. Deci nu cred că vindecarea mea a stat în subiectul pe care l-am tratat, ci doar în faptul că am muncit la el. Acum sunt complet gol şi nu am un plan pentru alt film, deocamdată.
În caietul de presă aţi notat că îl consideraţi cel mai important film din cariera dvs, dar că l-aţi regizat fără pic de entuziasm. De ce?
Da. Aşa este. E cel mai important pentru că formează un fel de arc, în scenele şi imaginile din „Antichrist” mă întorc în tinereţea mea, fac un drum înapoi. Filmul acesta m-a scos din patul în care zăceam de câteva luni, iar eu l-am regizat cu puţinul de energie pe care-l mai aveam, fără entuziasm, din cauza depresiei. Nu ştiu cât de multe ştiţi despre boala mea şi despre depresie, dar a fost o victorie pentru mine să mă scol din pat şi să-l fac.
Charlotte Gainsbourg spunea ceva foarte interesant, şi anume că trăiaţi împreună cu personajul ei emoţiile, stările de anxietate şi de panică, la filmări.
Nu e un lucru pe care pot să-l explic. Ea a fost grozavă şi felul în care a intrat în rol m-a impresionat, având în vedere că e o persoană destul de timidă. Am fost foarte fericit că am avut-o. Pentru multă vreme, am căutat pe cineva mult mai tânăr şi nu găseam.
Am vorbit cu Willem Dafoe şi l-am rugat să mă ajute să găsesc cealaltă jumătate pentru film. Lucrasem cu agenţi până atunci - vorbisem cu Eva Green, de exemplu, dar agenţii au strâmbat din nas - iar la un moment dat m-am decis „Gata, la naiba cu voi!”. M-am orientat singur şi la prima mea întâlnire cu Charlotte, mi-a spus un lucru care m-a impresionat. „Ştiu că n-ar trebui să spun asta, dar îmi doresc foarte tare acest rol”.
E ceva ce nu i-aţi cere unui actor? Pentru că partiturile pe care le daţi, de obicei, sunt foarte dificile.
În filmul acesta, de exemplu, nu le-am cerut să facă sex pe bune. Am avut dubluri.
Ca stil, „Antichrist” se îndepărtează puţin de curentul Dogma, de „Dogville” sau „Dancer in the Dark”...
În mod normal, foarte multe lucruri le-aş fi făcut cu totul altfel la filmul acesta. Aş fi filmat cu camera în mână, dar tremuram atât de tare încât n-am putut. Au fost atâtea lucruri pe care nu le-am putut face. Pentru mine, a fost umilitor. Corpul meu nu-mi permitea să fiu aproape de actori, un concept foarte important pentru mine. Şi filmul nu arată, ca imagine, cum mi-aş fi dorit, din cauza lipsei mele de putere. Dar pe partea de regie, sunt mulţumit.
De ce i l-aţi dedicat lui Andrei Tarkovski?
E idolul meu, iar filmele lui mi-au servit de model. În „Oglinda”, de exemplu, acţiunea se petrece într-o cabană, parţial, la fel ca în „Antichrist”. Am furat atât de mult de la Tarkovski, încât era timpul să îi dau ceva înapoi.
„T”-ul final din titlul „Antichrist” e înlocuit de simbolul feminin. Cu ce semnificaţie?
E posibil să fi mers puţin prea departe cu asta, dar pentru mine e foarte evident faptul că religiile au fost inventate de bărbaţi. Şi mi-am imaginat că femeia ar putea da naştere într-o zi unei religii cu totul diferite de celelalte, în sensul acesta femeia ca „antichrist”. Nu mă înspăimântă femeile, cum s-a mai spus.
Ce le-aţi răspunde celor care vă vor acuza de misoginism?
Filmele mele au avut parte de interpretări foarte diferite, iar cu unele nu am fost niciodată de acord. Sunt liber să mă opresc oriunde în acest Univers, indiferent de ce vor spune ceilalţi. Nu cred că am făcut vreun film care să transmită ce anume cred eu despre un lucru sau altul şi nu cred că există un feminist mai loial ca mine! De la mama mea am deprins asta, ea era şefa Ligii Femeilor din Danemarca.
Deci transpar uneori idei din filmele dvs. în care nu credeţi?
De pildă, nu cred că sistemul american ar spânzura-o pe Bjork, chiar dacă eu am făcut-o. Provoc publicul luând idei în care nu cred şi încercând să le apăr. De exemplu, să arăt latura umană a lui Adolf Hitler. Nici o fiinţă umană nu este cu totul malefică, are şi o parte umană, iar dacă aş face un film despre Hitler ar fi cu totul înfricoşător, pentru că v-aş arăta o persoană absolut normală, capabilă pe de altă parte de lucruri cu adevărat malefice.
Multe dintre imaginile din film, spuneaţi, sunt inspirate din călătoriile imaginare pe care vi le-au provocat anumite tehnici din şamanism. Care anume?
E o tehnică prin care călătoreşti pe ritmul bătăilor de tobă, într-o lume paralelă. De acolo vin şi animalele care apar în film, inclusiv vulpea care spune „Haosul guvernează”. Ştii, când eşti într-o lume paralelă, nu mai spui nu la absolut nimic. Când o vulpe vrea să-ţi vorbească îi zici „Da, te rog!”. (râde)
Credeţi că depresia profundă poate fi tratată vreodată?
Teoria mea e că depresia este pentru minte ceea ce leşinul este pentru corp. Când corpul suferă de prea multă durere sau boală, simte nevoia unei reveniri la stabilitate, şi atunci toate funcţiile încetinesc.
După prea multă anxietate şi frică, când adrenalina îţi e pompată în exces, vine acel moment de pauză. Poate mulţi o să mă urască pentru ce spun, dar depresia, în comparaţie cu angoasa, e mult mai uşor de suportat. E ca şi cum te-ar vâna un leu, iar tu te-ai decide la un moment dat şi să spui „Mănâncă-mă”.
Nu există vreo ramură a psihoterapiei în care să cred cu adevărat. Am ceva numit OCD şi nu o să vă obosesc explicând ce înseamnă. Am fost supus multor terapii, dar nu se întâmplă nici un miracol. Sunt un pesimist, ce să-i faci.
Agora
Daca simteati lipsa unui film cu adevarat epic, setat in timpuri istorice cu oameni in sandale, tunici si sabii, apoi mai trebe sa asteptati un pic, cel putin pana vine Agora si la noi. E vorba de ultimul film a lui Alejandro Amenabar (Abre los Ojos, Mar Adentro), aflat in competitie la Cannes si care tocmai a fost vizionat, o punere in scena a anilor tulburi din sec IV cand in Alexandria apar primele valuri ale crestinismului. Rolul principal e jucat de Rachel Weiss, care impersoneaza o astronomo-filozoafa pe nume Hypatia, si gurile spun ca face o performanta ce merita rasplatita. La fel si filmul, are un look grandios. Poftim trailer:
joi, 21 mai 2009
Incepe SIMULTAN
Simultan cu Festivalul Filmului European se intampla si SIMULTAN 05. Daca sunteti curiosi de zona experimentala, de felul (felurile) in care muzica se combina cu imaginile si de posibilitatile noilor tehnologii si ale noilor medii, apai musai sa treceti. Daca nu, nu!Pe mine m-ar intriga sound-performace-urile sustinute de artisti interesanti (Makunouchi Bento, Tetsuya Hori s.a.) intr-o locatie interesanta (la Sinagoga din Cetate), pe 22 si 23 mai, seara. Mai jos, extrase din comunicatul oficial:
Editia din acest an are la baza tema Trans:position si va avea loc in perioada 21-23 mai 2009 in Timisoara.
Simultan este un festival dedicat artei video si media, care prezinta anual o selectie internationala de arta video, proiecte de live performance audio-video, concerte de muzica experimentala, instalatii si conferinte. Intrare libera la proiectii ( Facultatea de Arte).
Festivalul isi propune sa sustina si sa stimuleze modalitatile creatoare ale celor mai moderne viziuni de a percepe si inregistra realitatile culturale
in arta contemporana. Prezinta modul in care tehnologia si societatea dau nastere unor noi forme de exprimare artistica, prin folosirea noilor medii.
marți, 19 mai 2009
Te iubesc de mult
Fast-forward & Fest european
.jpg)
.jpg)
Imi place să merg cu trenul. Am în faţă un geam cît un mare ecran, pe care rulează Viaţa cu 16 cadre/sec. Alţii preferă un film la laptop. In Săgeata Albastră, spaţiul de aşteptare de lîngă toaletă s-a transformat în videotecă. Un tip (combinatie intre bizonul de trafic si mistretul de birou) s-a tolănit pe patru scaune -ca la el în living- şi a dat play la Taken. Cîţiva copii se apropie, atrasi de zgomot. Se uită şi naşu’ între două reprize de control. Liam Neeson lucrase pentru guvern ca „preventer” (prevenea lucrurile nasoale). N-a prevenit răpirea fiicei sale de 17 ani, aflata in excursie la Paris. Urmează o cursă previzibilă pentru recuperarea adolescentei din ghearele unei reţele de traficanti albanezi de carne vie (brandul de tara a rasuflat usurat ca nu erau de-ai nostri). Pe drum, sunt vizitate toate clişeele subgenului action-thriller. Inclusiv schimbul de replici: „-This is business. Nothing Personal”, „-It’s very personal to me” pac-pac. Totul se întamplă prea repede ca sa ne blocăm la detalii minore. Si asta e si calitatea filmului co-scenarizat de Luc Besson: este superalert. Perfect de văzut pe rapid, între două staţii. N-a apucat sa se termine bine filmul, ca cinefilul feroviar a dat drumul la Hellboy II. In mod normal simpatizez cu toti iubitorii de film, doar ca nu există prea mari diferente intre cocalarul care da Guţă la tot cartierul si cel care da Neeson/Besson la tot trenul.
Apropo de CFR, anuntam cu citeva minute intarziere ca Festivalul Filmului European trage la peron incepand de joi, 21 mai (vezi Mersul Filmelor aici). Duminică, 24 mai, trebuie sa prindeti neaparat Te iubesc de mult (Il y a longtems que je t’aime,2008). Două surori încearcă să-şi recupereze relaţia, după ce una a stat 15 ani în închisoare. Un film hipersensibil, compus din nuanţe, gesturi şi tăceri. Debutul regizoral al lui Philippe Claudel emoţionează pînă la lacrimi, fără să fie patetic. Forţa filmului stă în empatia discretă faţă de personaje - o familie pestriţă, multietnică, de tip „Benneton”. Kristin Scott Thomas (O vara de neuitat, Patru nunti si o inmormantare. Pacientul Englez) si-a atins acum limita de sus a expresiei actoricesti. Si isi gaseste o partenera pe masura in Elsa Zylberstein. Te iubesc de mult surprinde cu multa delicatete, cu un simt –as zice- feminin, o renaştere personală. Se stie, la cinema mai bine iei personalul decît rapidul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)