joi, 29 ianuarie 2009
Inter/view: Luminiţa de la capătul filmului
.jpg)
Tragedia românului plimbat pe holurile spitalului până a murit, reconfirmă povestea din filmul Moartea Domnului Lăzărescu (2005), regizat de Cristi Puiu şi scris împreună cu Răzvan Rădulescu. Asemănarea e observată într-o declaraţie pentru Front News şi de Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii: "Este o repetare a filmului Moartea domnului Lăzarescu. Este o situatie total inumană ca un pacient sa fie plimbat prin secţiile spitalului şi să fie refuzat că nu are asigurare medicală. Partea de asigurare se rezolvă dupa ce bolnavul primeşte îngrijiri". (bine, faza cu asigurarea o ştiam din Sicko -în care Michael Moore desfinţează sistemul medical american- şi nu mă aşteptam s-o regăsesc aşa devreme şi la noi).
Mie mi-a amintit de interviul pe care i l-am luat protagonistei Luminiţa Gheorghiu (asistenta Mioara), în holul cinematografului Timiş, la premiera din septembrie 2005. Pînă atunci o mai văzusem în Moromeţii şi în Marfa şi Banii, de acelaşi Cristi Puiu. Doamna Gheorghiu avea emoţii în legătură cu primirea filmului la Timişoara. S-a liniştit când a văzut sala plină. Mini-interviul este publicat în premieră pe acest blog. Între timp a murit şi domnul Lăzărescu, adică actorul Ion Fiscuteanu.Rep: Ce înseamnă acest rol pentru cariera dumneavoastră de până acum?
Primul rol principal, ţinând cont de lungimea lui. Sunt la a doua colaborare cu Cristi Puiu şi cred că avem pe nevorbite acelaşi fel de a lucra, de a privi camera. În clipa în care am citit scenariul mi-am zis: stai atât de mult în faţa camerei, cum vei rezolva momentele în care asistenta Mioara nu are nimic de spus, dar are tot timpul ceva de gândit?
Rep: Ce deficienţe umane ale românilor scoate la iveală acest film?
E vorba de lipsa de comunicare, care are loc la Bucureşti, în Congo, oriunde pe suprafaţa pământului. Trăim în viteză. Greu avem răbdare şi timp să ascultăm durerea celui de lângă noi. Vedem un om căzut pe stradă, zicem: “Vai săracul!”. Dar de la “Vai săracul” şi până la a-i da o mână de ajutor e drum lung.
Rep: Afişul filmului conţine un cadru cu toţi actorii veseli şi un domn Lăzărescu bine-mersi. Ca să nu se sperie lumea că ar fi un film serios?
Nu cred că ar fi fost indicat un afiş dramatic. Filmul e o felie de viaţă. Cât este de râs, tot atâta e şi de plâns. Aici se face o înmormântare, alături o nuntă, un botez. Ca în viaţă.
Rep: Ce sentimente vă trezeşte venirea la Timişoara?
Timişoara e în admiraţia ţării întregi. Personal, am o afecţiune specială. În anul IV de facultate, am avut spectacol cu “Neînţelegerea” lui Camus. La ora 15, sala Teatrului era plină. Doamnele erau de o eleganţă… Aveau blăniţă în jurul gâtului şi mănuşi trei-sferturi. Din 1972 şi până azi sunt impresionată de respectul publicului pentru el, pentru teatru şi pentru proaspeţi mucoşi actori. Bravo Timişoara!
Luminita Gheorghiu la TIFF 04, la premiera filmului A fost sau n-a fost, de la cinema Republica, Cluj
Lucian Mircu
marți, 27 ianuarie 2009
Everything Is Illuminated [2005]
rating: Brainwash
Am auzit de filmul asta imediat ce am terminat de citit "Extrem de tare si incredibil de aproape", un roman de Jonathan Safran Foer cara ma lasase pur si simplu fara cuvinte. Incercand sa aflu cat mai multe despre autorul sau mi-a fost dat sa descopar ca tipul mai avea o carte fenomenala, Everything is Illuminated, care, surpriza, fusese si ecranizata in 2005. In lipsa cartii, a trebuit sa ma multumesc cu filmul, care, va anunt de pe acum nu e un film oarecare. Vizionarea lui mi-a lasat starea aceea de bine dupa care tanjesc de fiecare data cand ma asez in fotoliu si pornesc sistemul de Cinema de Acasa.
O mare parte din vina o poarta Liev Schrieber, regizorul si scenaristul care a pus munca lui Safran Foer pe pelicula. Debutul sau regizoral a fost un succes, dovedind criticilor ca se descurca la fel de bine de ambele parti ale camerei de filmat. Eu am gasit in filmul asta acel tip de umor balcanic de care ma bucuram in filmele lui Kusturica, stilul acela usuratic de a trata chestiile serioase, dar cu precizarea ca Everything... e mai mult decat comedie. E un film despre dezgroparea trecutului si un road-movie in acelasi timp.
Avem un personaj, Colectionarul, de fapt J. S. Foer, jucat cu mult talent de Elijah Wood, care ... colectioneaza amintiri. Se teme ca le va uita astfel ca le inchide in pungi impreuna cu obiectul de care se leaga. Descoperind intr-o veche fotografie o persoana necunoscuta alaturi de bunicul sau, despre care se spune ca i-ar fi salvat viata acestuia, reia firul istoriei in sens invers si pleaca in Ucraina, locul natal al bunicilor sai. Intoarcerea sa prilejuieste formarea unui cuplu de personaje bizar care da savoare evenimentelor ulterioare. Pe de o parte il avem pe colectionar, un evreu de la oras, in costum, care abia scoate doua vorbe si arata ca scos din cutie, iar de cealalta parte Eugene Hutz, solistul Gogol Bordello, interpreteaza un personaj de-a dreptul pitoresc - translatorul Alex - un tigan ucrainean, care poate folosi cuvinte ca premium sau distress in cele mai ciudate moduri. Din momentul in care cei doi se intalnesc totul devine suprarealist. Foer e asteptat la gara cu fanfara apoi calatoreste cu Trabantul de-a lungul Ucrainei alaturi de un tata care se crede orb si un caine cu "probleme la mansarda". In drumul lor ajung sa descopere un vechi sat evreiesc dar si adevarul crancen al emigrarii familiei sale.
Totusi filmul nu este despre Holocaust, chiar daca aduce vorba. E despre amintiri, despre lucruri din trecut care ne dau o stare de teama dar care odata dezvelite si scoase la lumina au rolul de a linisti. Filmul are si o coloana sonora exceptionala, piese de Gogol Bordello, Leningrad, Csokolom, care contribuie din plin la starea aia de buna dispozitie pe care ti-o insufla filmul.
Trailer.
Am auzit de filmul asta imediat ce am terminat de citit "Extrem de tare si incredibil de aproape", un roman de Jonathan Safran Foer cara ma lasase pur si simplu fara cuvinte. Incercand sa aflu cat mai multe despre autorul sau mi-a fost dat sa descopar ca tipul mai avea o carte fenomenala, Everything is Illuminated, care, surpriza, fusese si ecranizata in 2005. In lipsa cartii, a trebuit sa ma multumesc cu filmul, care, va anunt de pe acum nu e un film oarecare. Vizionarea lui mi-a lasat starea aceea de bine dupa care tanjesc de fiecare data cand ma asez in fotoliu si pornesc sistemul de Cinema de Acasa.
O mare parte din vina o poarta Liev Schrieber, regizorul si scenaristul care a pus munca lui Safran Foer pe pelicula. Debutul sau regizoral a fost un succes, dovedind criticilor ca se descurca la fel de bine de ambele parti ale camerei de filmat. Eu am gasit in filmul asta acel tip de umor balcanic de care ma bucuram in filmele lui Kusturica, stilul acela usuratic de a trata chestiile serioase, dar cu precizarea ca Everything... e mai mult decat comedie. E un film despre dezgroparea trecutului si un road-movie in acelasi timp.
Avem un personaj, Colectionarul, de fapt J. S. Foer, jucat cu mult talent de Elijah Wood, care ... colectioneaza amintiri. Se teme ca le va uita astfel ca le inchide in pungi impreuna cu obiectul de care se leaga. Descoperind intr-o veche fotografie o persoana necunoscuta alaturi de bunicul sau, despre care se spune ca i-ar fi salvat viata acestuia, reia firul istoriei in sens invers si pleaca in Ucraina, locul natal al bunicilor sai. Intoarcerea sa prilejuieste formarea unui cuplu de personaje bizar care da savoare evenimentelor ulterioare. Pe de o parte il avem pe colectionar, un evreu de la oras, in costum, care abia scoate doua vorbe si arata ca scos din cutie, iar de cealalta parte Eugene Hutz, solistul Gogol Bordello, interpreteaza un personaj de-a dreptul pitoresc - translatorul Alex - un tigan ucrainean, care poate folosi cuvinte ca premium sau distress in cele mai ciudate moduri. Din momentul in care cei doi se intalnesc totul devine suprarealist. Foer e asteptat la gara cu fanfara apoi calatoreste cu Trabantul de-a lungul Ucrainei alaturi de un tata care se crede orb si un caine cu "probleme la mansarda". In drumul lor ajung sa descopere un vechi sat evreiesc dar si adevarul crancen al emigrarii familiei sale.
Totusi filmul nu este despre Holocaust, chiar daca aduce vorba. E despre amintiri, despre lucruri din trecut care ne dau o stare de teama dar care odata dezvelite si scoase la lumina au rolul de a linisti. Filmul are si o coloana sonora exceptionala, piese de Gogol Bordello, Leningrad, Csokolom, care contribuie din plin la starea aia de buna dispozitie pe care ti-o insufla filmul.Slumdog Millionaire [2008]
sau De ce nu merită Slumdog Millionaire Oscarul?
"Odată ce ai dat lovitura în industria filmului, te poţi rătăci uşor”, zicea Danny Boyle după succesul lui Trainspotting. 12 ani mai tîrziu, regizorul repetă figura cu Slumdog Millionaire, socotit de Wall Street Journal drept „prima capodoperă a lumii globalizate”. Hai să vedem de ce a luat patru Globuri de Aur:A. Te distrează/distrage (nici nu simţi cum trec două ore). Are energie cît să alimenteze cartierul Ferentari.
B. Nu conţine vedete, ceea ce e refreshing.
C. Coloana sonoră: dinamită (A.R. Rahman va puşca nişte statuete pentru muzica sa originală).
D. Povestea simplă e remixată deştept prin planuri intercalate care te poartă prin suburbii sărmane, conflicte religioase, delincvenţă juvenilă şi idilă cu parfum de Bollywood.
Jamal Malik (Dev Patel), un tînăr crescut în bidonvilul din Mumbai ajunge la concursul Vrei să fii miliardar deşi abia ştie să citească (cam ca la noi cînd a ajuns Vanghelie primar). Fiecare moment important din viaţa sa conţine cheia la întrebările lui Virgil-Ianţu-varianta-hindi. Cam trasă de păr găselniţa. O accept ca pretext pentru scenaristul Simon Beaufoy de a se juca cu flash-back-ul (va asigur din experienţa personală -am participat la un asemenea joc televizat- că nu-ţi mai aminteşti contextul în care ai învăţat răspunsul la întrebarea „În ce an a avut loc Unirea Principatelor româneşti?, de exemplu). Există însă cîteva scene care şi-ar găsi locul într-o posibilă Istorie a Cinematografului Contemporan: cînd puştiul de 6 ani se scufundă din proprie iniţiativă într-o latrină puturoasă, doar ca să prindă un autograf de la Amitabh Bachchan, superstarul filmelor indiene.
Dacă cerem părerea publicului, Slumdog Millionaire va face cîţiva miliardari din încasări (printre producători se numără şi compania Celador, creatoarea francizei Who Wants to Be a Millionaire). Dacă sunaţi un prieten, respectiv pe mine, aş avea nişte comentarii vizavi de film:A. logica personajelor e încălcată de dragul happy-end-ului.
B. Jamal răspunde din noroc la unele întrebări, conform tezei „că aşa vrea destinul”. Mai realist ar fi fost să facă fifty-fifty şi să rămînă doar cu fata, nu şi cu banii.
C. E considerat un Charles Dickens modern; aş zice mai degrabă un „Alchimistul” siropos.
D. Danny Boyle trişează: ştie cum să îţi fure ochii.
Is that your final answer? Da, răspunsul meu final este: varianta D. Dar cum ziceam, filmul e distractiv.
articol publicat partial in 24-FUN din 23 ianuarie.
Lucian Mircu
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Concurs Marele Ecran - Oscar 2009
Impreuna cu Luci am gandit ca ar fi misto sa va tentam, pe voi cei care trageti cu ochiul pe Marele Ecran, cu un mic concurs cu ocazia premiilor Oscar. In ideea ca toata lumea se uita la filme, iar cele care candideaza nasc o anume curiozitate si un nivel de asteptare, va propunem sa va dati cu parerea care film va castiga la o anumita categorie. Voi afisa mai jos inca o data categoriile de concurs (doar alea mai importante, nu pe toate) si apoi va puteti exprima parerea in comentarii. Deci 13 categorii, 13 raspunsuri.Reguli:
- cine bifeaza cele mai multe a castigat :D evident.
- premiul oferit de noi consta in 2 bilete la Cinemacity la un film ce va fi ulterior stabilit si de care va puteti bucura in compania mea si a "cronicarului" Luci.
- popcornul vine si el gratis din partea 24FUN.
- o conditie, de fapt un sfat, ar fi sa focuiti in TM :). Nu de alta dar nu cred ca are sens sa va deplasati aici doar ca sa vedem un film impreuna.
- daca sunt doi castigatori, cele doua bilete se impart intre ei :D ca suntem la buget de austeritate, daca sunt mai multi(!) ... asta chiar va fi o provocare...
Puteti vota pana in 21 februarie, ora 23:59. Gala premiilor va fi in 22.02. Pana atunci mai aveti timp sa vedeti filmele pe care inca nu stiti cum sa le apreciati. Hai bafta!
1.Actor in rol principal
Richard Jenkins in “The Visitor”
Frank Langella in “Frost/Nixon”
Sean Penn in “Milk”
Brad Pitt in “The Curious Case of Benjamin Button”
Mickey Rourke in “The Wrestler”
2.Actrita in rol principal
Anne Hathaway in “Rachel Getting Married”Angelina Jolie in “Changeling”
Melissa Leo in “Frozen River”
Meryl Streep in “Doubt”
Kate Winslet in “The Reader”
3.Actor in rol secundar
Josh Brolin in “Milk”Robert Downey Jr. in “Tropic Thunder”
Philip Seymour Hoffman in “Doubt”
Heath Ledger in “The Dark Knight”
Michael Shannon in “Revolutionary Road”
4.Actrita in rol secundar
Amy Adams in “Doubt”Penélope Cruz in “Vicky Cristina Barcelona”
Viola Davis in “Doubt”
Taraji P. Henson in “The Curious Case of Benjamin Button”
Marisa Tomei in “The Wrestler”
5.Regie
“The Curious Case of Benjamin Button” - David Fincher“Frost/Nixon” - Ron Howard
“Milk” - Gus Van Sant
“The Reader” - Stephen Daldry
“Slumdog Millionaire” - Danny Boyle
6.Cel mai bun film strain
“The Baader Meinhof Complex” - Germany“The Class” - France
“Departures” - Japan
“Revanche” - Austria
“Waltz with Bashir” - Israel
7.Cel mai bun film de animatie
“Bolt” - Chris Williams and Byron Howard“Kung Fu Panda” - John Stevenson and Mark Osborne
“WALL-E” - Andrew Stanton
8.Cea mai buna coloana sonora
“Defiance” - James Newton Howard
“Milk” - Danny Elfman
“Slumdog Millionaire” - A.R. Rahman
“WALL-E” - Thomas Newman
9.Cel mai bun cantec original
“Down to Earth” from “WALL-E”“Jai Ho” from “Slumdog Millionaire”
“O Saya” from “Slumdog Millionaire”
10.Cele mai bune efecte speciale
“The Curious Case of Benjamin Button”“The Dark Knight”
“Iron Man”
11.Cel mai bun scenariu original
Dustin Lance Black, "Milk"
Courtney Hunt, "Frozen River"
Mike Leigh, "Happy-Go-Lucky"
Marttin McDonagh, "In Bruges"
Andrew Stanton, Jim Reardon, "WALL-E"
12.Cel mai bun scenariu adaptat
Simon Beaufoy, "Slumdog Millionaire"
David Hare, "The Reader"
Peter Morgan, "Frost/Nixon"
John Patrick Shanley, "Doubt"
Eric Roth, Robin Swicord, "The Curious Case of Benjamin Button"
13.Cel mai bun film al anului
“The Curious Case of Benjamin Button”
“Milk”
“The Reader”
“Slumdog Millionaire"
The Banquet [2006]
V-ati intrebat vreodata cum ar arata un Hamlet in versiune chineza? Eu nu m-am gandit, nici macar nu mi-a trecut prin cap ideea ca tragedia shakespeariana ar putea avea un asemena impact in tara in care mandarina se vorbeste nu se papa. Si totusi, iata ca in lupta lor neobosita de a convinge Occidentul ca si filmul chinezesc poate da mai mult decat un hit de-o vara (Tigru si Dragon a lua Oscar pt film strain), asiaticii au adaptat piesa la istoria lor nationala si au scos un film in propriul stil wuxia. Martial arts meets poetry and music. Genul meu preferat de film asiatic.Pentru The Banquet regizorul Xiaogang Feng a adunat o parte din echipa tehnica a lui Ang-Lee (adica compozitorul, directorul artistic si coregraful de arte martiale) plus superstarul Zhang Ziyi, distribuita in rolul mamei "vitrege". A iesit un film despre tradare si razbunare, un amestec de muzica, poezie si culoare, o exprimare vizual-artistica reusita care abunda in frumusete dar din pacate nu satisface la sentiment. Adica nu prea te implica emotional in trairile personajelor.
Printul Wu Luan s-a autoexilat de la curtea imperiala in urma casatoriei tatalui sau cu Imparateasa Wan care din iubita ii devine mama vitrega. Tatal sau insa este asasinat de catre unchiul Li care preia astfel imperiul si imparateasa. Printul mostenitor fiind o amenintare, noul imparat trimite garzile sa-l execute, dar acesta scapa si se intoarce la curte unde intra sub protectia Imparatesei si incepe o idila cu fiica Marelui Sfetnic. In dorinta lui de dreptate, printul joaca o piesa in onoarea imparatului, piesa in care sugereaza ca acesta l-ar fi otravit pe tatal sau. Consecinta este alungarea de la curte insotita de o tentativa de asasinat pe drum. Convins de succes, imparatul organizeaza un banchet, ocazie cu care se vor transa toate conflictele din film.
Mai trebuie subliniat doar ca, contrar asteptarilor, nu Printul e personajul in jurul caruia se invarte actiunea filmului. De departe cea care fura ochii este imparateasa Wan in jurul ei orbitand toate celelalte personaje, fie atrase de frumusetea si aparenta ei inocenta, fie cazand in plasa de intrigi pe care le tese cu multa grija. E o femeie rece si calculata cu o inima cand gheata cand foc.Desi e un film oarecum epic, nu am avut parte de lupte sau acte de vitejie. Totul se desfasoara intr-un ritm extrem de incet, uneori slowmotion, cu multa grija pentru imagine ia putinele scene de lupta sunt asemenea unor dansuri. Punctul forte e decorurile si costumele la care am ramas cu gura cascata, chiar daca aspectul garzilor imperiale aducea oarecum cu calaretii negri din LOTR.
In concluzie The Banquet e un film care satisface curiozitatea de a vedea un Hamlet asiatic si o foarte buna realizare sub aspect vizual. Este deasemenea un punct de reper pentru filmele de gen, iar pentru amatorii de "chinezisme cu zburatori" (si sunt multi de felul lor) e obligatoriu.joi, 22 ianuarie 2009
THX 1138
Care e ingredientul minune care face ca un film considerat un esec la lansare sa devina zeci de ani mai tarziu un "classic cult". Consider ca un regizor vizionar poate fi un astfel de ingredient. THX 1138 e primul film al lui George Lucas si a fost lansat in 1971, pe vremea lui Dirty Harry si Filiera Franceza. Probabil de aia il numim un clasic. Aparut ca un remake extins al unui film studentesc facut de Lucas in '67, THX 1138 e un film distopic similar mai cunoscutelor 1984 sau Brazil, care are de-a face cu aceeasi societate dintr-un viitor infricosator si incert, in care umanitatea a devenit sclava birocratiei excesive si a controlului total.Intr-un oras subteran traieste THX 1138 (Robert Duvall) un lucrator ca multi altii la o fabrica nucleara de asamblat roboti. Doctrina "progresului prin munca" obliga la utilizarea de stimulente si tranchilizante pentru a creste productivitatea si a relaxa dupa lungile ture de lucru. In acelasi timp, medicamentele sunt folosite pentru a elimina impulsul sexual si a induce obedienta. THX are o colega de locuinta, LUH 3417, fata de care nu simte nici o atractie de nici un fel. Intr-o zi, LUH ii substituie pastilele inhibatoare, rezultatul fiind ca cei doi traiesc pentru prima data sentimente reale.
Ne aflam insa intr-o lume tip big brother si gestul lor nu scapa observatorilor. Sunt analizati si gasiti vinovati de incalcarea conduitei, separati si incarcerati in vederea reeducarii. Puteti banui ca in continuare THX va incerca sa scape din asa-zisa "inchisoare" - un fel de lume imaculata fara pereti, gratii, usi etc - si sa o gaseasca pe LUH pentru a fugi impreuna din oras.
Filmele astea distopice rezoneaza intr-un fel special cu mine, am o nerabdare abia stapanita cand trebuie sa vizionez unul. In principal asta se datoreaza ideii de lume imposibila pe care o sugereaza si care, totusi, parca nu e chiar departe de realitate. Asta ma face sa-mi doresc s-o explorez. Chiar de mai multe ori, ca sa fiu sincer, pentru ca astfel de filme dau la fiecare re-vizionare senzatia de "nou". Tot timpul gasesc aspecte noi si surprinzatoare. De ex mi-au placut androizii din fortele de securitate (unul din ei e interpretat de Johnny Weissmuller Jr) identici ca forma si infatisare, felul lor politicos de coercitie, monotonia si raceala din vocile lor automate.
La fel, minimalismul locuintelor e infiorator, totul strict utilitar, fara personalizare sau infrumusetare, subliniand dezumanizarea indivizilor si caracterul lor "expendabil", la fel ca si trupurile lor spane. Uniformele albe le-am mai vazut si in The Island, un film mai recent, dar o palida si artificiala replica a ideii lui Lucas. Trebuie sa recunosc, gasesc mult mai deranjanta distopia "mecanica" dintr-un film vechi, fara prea multe efecte speciale fata de distopia incarcata de "digital" din zilele noastra. Cred ca de vina e obisnuinta noastra tot mai mare de a fi inconjurati de cutting edge tech care ne face sa ignoram orice fel de dependenta. O societate mecanicizata e mult mai brutala si mai rece cand e vorba de opresiunea prin munca.
Intorcandu-ma la film, gestul celor doi imi pare absolut normal, nu ca o rebeliune impotriva unui sistem vicios si inuman, ci ca o punere in fapt a indemnului zilnic: Munceste, Cumpara, Fii Fericit! THX si LUH nu cautau decat fericirea impreuna, pentru ca un om singur rar poate fi fericit.marți, 20 ianuarie 2009
The Wrestler [2008]
Incepand de azi, Marele Ecran are doi co-autori, alaturi de mine aducandu-si contributia si prietenul meu cinefil, Lucian Mircu, "cronicarul" din 24-FUN. Singe proaspat, cum ar veni :). Potrivit pricipiului ca un intreg este mai mult decat suma partilor sale, speram va iesi din aceasta colaborare mai mult decat o simpla colectie de "recenzii". Mai jos puteti citi o parere obiectiva asupra ultimului film al lui Mickey Rourke.
O Revelaţie brutală
Noul film al lui Aronofsky
The Wrestler a debutat la Mostra de la Veneţia şi a primit Leul de Aur. Un membru al juriului zice: „Filmul nu promitea nimic, dar îţi dă tot”. Aparent, ultimul film al regizorului Darren Aronofsky e complet diferit faţă de Pi, Requiem for a dream şi The Fountain. Dacă în cazul celor trei, povestea dicta filmul, acum actorul dictează povestea. Publicul vrea să vadă faţa bătucită a lui Mickey Rourke (a revenit la cinema după cîţiva ani de box). Dar camera îl urmăreşte mereu din spate, credincioasă ca un cîine. Şi înregistrează obsesiv respiraţia grea a personajului. Randy „The Ram” Robinson e luptătorul de wrestling decăzut, fostă vedetă a anilor ‘80. În ciuda unui infarct vrea să rămînă în ring pentru că doar aici trăieşte. În afara scenei e singur, exceptînd prietenia cu stripteuza Pam (Marisa Tomei). Există o corespondenţă naturală între cele două personaje: amîndoi au nume de scenă, amîndoi lucrează cu corpul iar timpul/îmbătrînirea e duşmanul lor comun. Se vede de pe Lună că acesta e filmul lui Rourke, dar, în cadrele în care apare, Marisa Tomei îi face faţă cu bărbăţie.
Show clinic şi naturalist, The Wrestler priveşte cu compasiune dedesubturile scenei de wrestling. Ştiam că meciurile sunt contrafăcute. Dar rănile luptătorilor sunt cît se poate de reale. În cazul lui Randy, autodistrugerea e vecină cu Sacrificiul. Ca în Moartea Domnului Lăzărescu, suntem martorii unui om care îşi dă treptat sufletul. Dar aici, eroul îşi dă sufletul pentru oameni. Şi iată legătura cu celelalte filme ale lui Aronofsky: Revelaţia. Gestul final al lui Randy, suspendat la 2 metri deasupra ringului, cu braţele desfăcute ca un Isus pe cruce, capătă aura mistică a Patimilor. E subtilă această legătură creată de regizor prin lumini şi felul în care îşi încadrează eroul muribund. Dar pentru cei care au fost şi mai atenţi, există la început un dialog între Pam şi Ram pe tema Patimilor lui Hristos, care anticipează scena finală.
Premiile Golden Globes pentru interpretare masculină au fost acordate pentru două roluri de freak. Mickey Rourke şi Heath Ledger au jucat amîndoi rolul vieţii lor.
Ps. Poate e doar o întîmplare: exact cu o zi înainte să văd The Wrestler, începusem să citesc Requiem for a dream, scrisă în 1978 de Hubert Selby Jr. E cartea după care Aronofsky a făcut al doilea său film. Din jurnalul redactat în perioada în care lucra la Pi (film-cult făcut cu 60.000 de dolari) ştiu că tînărul regizor american nu crede în coincidenţe.
publicat partial in 24 Fun din 16 ianuarie
Lucian MircuO Revelaţie brutală
Noul film al lui Aronofsky
The Wrestler a debutat la Mostra de la Veneţia şi a primit Leul de Aur. Un membru al juriului zice: „Filmul nu promitea nimic, dar îţi dă tot”. Aparent, ultimul film al regizorului Darren Aronofsky e complet diferit faţă de Pi, Requiem for a dream şi The Fountain. Dacă în cazul celor trei, povestea dicta filmul, acum actorul dictează povestea. Publicul vrea să vadă faţa bătucită a lui Mickey Rourke (a revenit la cinema după cîţiva ani de box). Dar camera îl urmăreşte mereu din spate, credincioasă ca un cîine. Şi înregistrează obsesiv respiraţia grea a personajului. Randy „The Ram” Robinson e luptătorul de wrestling decăzut, fostă vedetă a anilor ‘80. În ciuda unui infarct vrea să rămînă în ring pentru că doar aici trăieşte. În afara scenei e singur, exceptînd prietenia cu stripteuza Pam (Marisa Tomei). Există o corespondenţă naturală între cele două personaje: amîndoi au nume de scenă, amîndoi lucrează cu corpul iar timpul/îmbătrînirea e duşmanul lor comun. Se vede de pe Lună că acesta e filmul lui Rourke, dar, în cadrele în care apare, Marisa Tomei îi face faţă cu bărbăţie.
Show clinic şi naturalist, The Wrestler priveşte cu compasiune dedesubturile scenei de wrestling. Ştiam că meciurile sunt contrafăcute. Dar rănile luptătorilor sunt cît se poate de reale. În cazul lui Randy, autodistrugerea e vecină cu Sacrificiul. Ca în Moartea Domnului Lăzărescu, suntem martorii unui om care îşi dă treptat sufletul. Dar aici, eroul îşi dă sufletul pentru oameni. Şi iată legătura cu celelalte filme ale lui Aronofsky: Revelaţia. Gestul final al lui Randy, suspendat la 2 metri deasupra ringului, cu braţele desfăcute ca un Isus pe cruce, capătă aura mistică a Patimilor. E subtilă această legătură creată de regizor prin lumini şi felul în care îşi încadrează eroul muribund. Dar pentru cei care au fost şi mai atenţi, există la început un dialog între Pam şi Ram pe tema Patimilor lui Hristos, care anticipează scena finală.
Premiile Golden Globes pentru interpretare masculină au fost acordate pentru două roluri de freak. Mickey Rourke şi Heath Ledger au jucat amîndoi rolul vieţii lor.Ps. Poate e doar o întîmplare: exact cu o zi înainte să văd The Wrestler, începusem să citesc Requiem for a dream, scrisă în 1978 de Hubert Selby Jr. E cartea după care Aronofsky a făcut al doilea său film. Din jurnalul redactat în perioada în care lucra la Pi (film-cult făcut cu 60.000 de dolari) ştiu că tînărul regizor american nu crede în coincidenţe.
publicat partial in 24 Fun din 16 ianuarie
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
Die Welle [2008]
rating: Colectable
Cei care ati vazut Lola, rennt sau Auf der anderen Seite stiti foarte bine ca nemtii fac niste filme al naibii de bune. Ok, acum e randul sa vedeti Die Welle, un film proaspat care merita cu prisosinta sa se vorbeasca despre el si sa fie promovat. De ce? Pentru ca e bazat pe o intamplare adevarata. Die Welle (Valul) este ecranizarea unui experiment social-scolar din '67 numit The Third Wave si care are de-a face cu manipularea maselor. Ce loc mai bun pentru a face un film decat Germania, tara care poarta anatema pentru cele mai dezastruoase efecte ale autocratiei si manipularii.
Pe scurt, intr-o scoala oarecare un profesor (istorie sau sociologie) este desemnat in cadrul Proiectului Saptamanal sa predea clasei sale Autocratia. Ce inseamna asta? Pai guvernare de catre o singura persoana care concentreaza in mainile sale intreaga putere politica. Dictatura. Evident ca toti elevii stiu despre Germania nazista si manifesta un sictir general fata de inca o discutie pe marginea istoriei vechi si ingropate. Vazandu-le reticenta si convingerea ferma ca in ziua de azi istoria nu se poate repeta pentru ca "suntem mai luminati", le propune un experiment. Ii indeamna sa-si aleaga un lider (in persoana lui) si le enunta cateva principii: Forta prin disciplina, forta prin comuniune, forta prin actiune etc. Ii aranjeaza altfel in banci, le cere sa i se adreseze cu "D-le", sa se ridice in picioare cand vorbesc, sa raspunda scurt si la obiect etc - Disciplina. Elevii o iau drept un joc interesant si-l urmeaza. A doua zi le cere sa adopte o uniforma (tricou alb), sa-si dea un nume (Die Welle) si sa-si faca un logo. Entuziasmul lor e tot mai mare, isi lasa micile animozitati deoparte si formeaza o Comunitate. A treia zi Valul trece la actiune, punandu-si amprenta peste tot oraselul natal: stickere, flyere si grafitti cu Die Welle. Vedeti, nu e nevoie decat de un lider charismatic si niste minti usor de manipulat pentru a mobiliza un grup de oameni sa faca un lucru anume. E psihologia individului care vrea sa apartina de ceva, mai ales in secolul asta XXI cu alienarea si dezumanizarea care le-a adus.
Miscarea scolara capata o viata proprie adunand si alti membri si manifestand intoleranta fata de cei din afara ei. Exista insa si cateva persoane care realizeaza trend-ul periculos spre care se indreapta acest experiment si care incearca s-o opreasca, generand astfel conflicte. Finalul e dramatic, doar e un film, insa realitatea e ca multi abia asteapta sa faca ce li se spune si sa gandeasca altii in locul lor. Tentatia de a urma doar ordinele e suficient de motivanta pentru a-ti gasi resurse nebanuite. Cand te opresti si-ti pui intrebarea daca e bine ce faci? Filmul asta m-a convins inca odata ca experienta nu te ajuta sa eviti greselile pe viitor ci doar sa le recunosti atunci cand le repeti. Iar istoria are tendinta sa se repete.
Later Edit: Die Welle a luat premiul publicului la Anonimul 2008
Trailer
Cei care ati vazut Lola, rennt sau Auf der anderen Seite stiti foarte bine ca nemtii fac niste filme al naibii de bune. Ok, acum e randul sa vedeti Die Welle, un film proaspat care merita cu prisosinta sa se vorbeasca despre el si sa fie promovat. De ce? Pentru ca e bazat pe o intamplare adevarata. Die Welle (Valul) este ecranizarea unui experiment social-scolar din '67 numit The Third Wave si care are de-a face cu manipularea maselor. Ce loc mai bun pentru a face un film decat Germania, tara care poarta anatema pentru cele mai dezastruoase efecte ale autocratiei si manipularii.Pe scurt, intr-o scoala oarecare un profesor (istorie sau sociologie) este desemnat in cadrul Proiectului Saptamanal sa predea clasei sale Autocratia. Ce inseamna asta? Pai guvernare de catre o singura persoana care concentreaza in mainile sale intreaga putere politica. Dictatura. Evident ca toti elevii stiu despre Germania nazista si manifesta un sictir general fata de inca o discutie pe marginea istoriei vechi si ingropate. Vazandu-le reticenta si convingerea ferma ca in ziua de azi istoria nu se poate repeta pentru ca "suntem mai luminati", le propune un experiment. Ii indeamna sa-si aleaga un lider (in persoana lui) si le enunta cateva principii: Forta prin disciplina, forta prin comuniune, forta prin actiune etc. Ii aranjeaza altfel in banci, le cere sa i se adreseze cu "D-le", sa se ridice in picioare cand vorbesc, sa raspunda scurt si la obiect etc - Disciplina. Elevii o iau drept un joc interesant si-l urmeaza. A doua zi le cere sa adopte o uniforma (tricou alb), sa-si dea un nume (Die Welle) si sa-si faca un logo. Entuziasmul lor e tot mai mare, isi lasa micile animozitati deoparte si formeaza o Comunitate. A treia zi Valul trece la actiune, punandu-si amprenta peste tot oraselul natal: stickere, flyere si grafitti cu Die Welle. Vedeti, nu e nevoie decat de un lider charismatic si niste minti usor de manipulat pentru a mobiliza un grup de oameni sa faca un lucru anume. E psihologia individului care vrea sa apartina de ceva, mai ales in secolul asta XXI cu alienarea si dezumanizarea care le-a adus.
Miscarea scolara capata o viata proprie adunand si alti membri si manifestand intoleranta fata de cei din afara ei. Exista insa si cateva persoane care realizeaza trend-ul periculos spre care se indreapta acest experiment si care incearca s-o opreasca, generand astfel conflicte. Finalul e dramatic, doar e un film, insa realitatea e ca multi abia asteapta sa faca ce li se spune si sa gandeasca altii in locul lor. Tentatia de a urma doar ordinele e suficient de motivanta pentru a-ti gasi resurse nebanuite. Cand te opresti si-ti pui intrebarea daca e bine ce faci? Filmul asta m-a convins inca odata ca experienta nu te ajuta sa eviti greselile pe viitor ci doar sa le recunosti atunci cand le repeti. Iar istoria are tendinta sa se repete.Later Edit: Die Welle a luat premiul publicului la Anonimul 2008
Trailer
miercuri, 14 ianuarie 2009
The good, the bad, the weird (2008)
Bunul, Raul si ... Ciudatul este titlul unui film korean din 2008 regizat de Ji-woon Kim. Pentru cei nefamiliarizati cu "chinezismele" tipul a mai facut doua filme pe care le-as recomanda: A Bitersweet life si A tale of two sisters, ultimul stand la baza americanescului The Uninvited ce urmeaza sa fie lansat. Ei bine, se pare ca sursele de inspiratie curg in ambele sensuri, pentru ca ultimul film al koreanului isi are originea, evidenta de altfel, in clasicul western din 1966 The Good, The Bad and The Ugly. Ca sa n-o mai lungesc, filmu e un western in stil eastern :D. Nu radeti, si romanii au facut westernuri, bune de altfel, asa ca de ce n-ar putea si koreenii sa faca?Povestea are ingredientele tipice: o harta, trei pistolari, un tren, un orasel in desert si un duel superb la final. Cum stau lucrurile: in provincia Manciuria, disputata intre China, Korea si Japonia se afla o comoara. Cel putin asa zice harta misterioasa de la inceputul filmului.
Un bogatan aristocrat il trimite pe banditul Chang-yi (The Bad) sa jefuiasca trenul in care se afla harta. In acelasi tren insa se gaseste si Do-won (The Good), vanator de recompense aflat pe urmele lui Chang-yi iar intre cei doi sta Tae-gu (The Weird) un talhar marunt dar istet care le-o ia inainte fara sa stie in ce se baga. Urmeaza un joc de-a soarecele si pisica ce atrage inca doua bande din stepa, rezistenta koreeana si armata japoneza.
Actiune pe muchie de cutit, urmariri cu motociclete si cai, impuscaturi, tot ceea ce face un film bun de actiune plus misterul unui thriller care ti se dezvaluie abia pe final. Si desigur muzica specifica acestor filme, fluieratul ala tipic ;). Sunt convins ca este unul din cele mai bune filme pe care le-am vazut si marele merit al sau e ca se abtine de la arte martiale. Asta il diferentiaza de Shanghai Noon, westernul cu Jackie Chan. Watch the trailer if you need more...sâmbătă, 13 decembrie 2008
Big Bang Love, Juvenile A [2006]
Takashi Miike e cel mai productiv regizor japonez iar Big Bang Love, Juvenile A e cel de-al 70-lea film al sau. Controversatul cineast aduce pe marele ecran ceva ce pare o drama homoerotica presarata cu pasaje artistice de tip dogvillian (lipsa sau minimalismul decorurilor) si invaluita intr-un fantastic voyeristic. Tot Miike e autorul celui mai violent film pe care l-am vazut vreodata (Ichi The Killer) o poveste despre Yakuza, tradare si onoare, totul stropit cu galeti de sange, si a thrillerului Audition, ecranizarea unei carti de Ryu Murakami, la finalul careia ma simteam de parca as fi donat sange. Dupa cum vedeti tipu' si-a facut un renume din a explora latura sangeroasa a umanului si violenta cu mai multa pasiune decat altii dragostea si frumosul.Big Bang Love se petrece intr-un moment atemporal, in cadrul unei inchisori, in care sosesc doi detinuti condamnati pentru crime. Primul (Jun Ariyoshi), un tanar moale cu chip angelic ce lucra intr-un bar gay, fusese violat de un client pe care, drept urmare, il ucise intr-un acces de furie. Cel de-al doilea (Shiro Kazuki) era un bataus Yakuza, tatuat si extrem de violent, inchis pentru nenumarate crime, un arc de otel comprimat intr-o cutiuta care din cand in cand plesneste provocand haos in jurul sau. Dupa o introducere cu un tip care citeste un monolog dintr-o carte si o scena de dans, amandoua fara vreun rol bine precizat, urmeaza scena care declanseaza filmu propriu-zis: Shiro intins pe spate, fara suflare, si Jun desupra lui murmurand "Eu l-am ucis". Deci o inchisoare, o crima intre detinuti. Cine si de ce?
Filmul se deruleaza sub forma investigatiilor a doi detectivi care ii interogheaza pe toti detinutii, dar nu e liniar, din loc in loc fiindu-ne aratate momente cheie din viata victimei si suspectului pentru a nu pierde firul logicii politistilor. Unul dintre interviuri, cu seful inchisorii, e redat intr-un mod ciudat, intrebarile detectivului aparand in scris, iar raspunsurile gardianului sunt vorbite. Filmul este o ciudatenie artistica, dar nu plictiseste, pentru ca iti lasa permanent senzatia ca urmeaza o dezvaluire importanta la final. E un mister ce trebuie revelat acolo. Cum putea Shiro, cel mai dur din puscarie, sa fie ucis de Jun, cel mai slab detinut, mai ales ca intre cei doi exista o ciudata legatura: Shiro il proteja pe Jun, spulberand tot ce-l putea ameninta, iar Jun se indragostea de acel exponent al masculinitatii care era Shiro. La fel de nedeslusit e rolul celor doua elemente fantastice aflate in jurul inchisorii, o rampa de lansare a unei rachete uriase si o piramida maya cu trepte infinite. Cei doi privesc la ele printr-o gaura aparuta in peretele celulii vazandu-le drept modalitati de ascende spre Rai.
Acum, ce-i drept filmul asta nu e pentru oricine, mai ales daca nu vrei decat sa treaca timpul cat mai repede si speri ca te va ajuta. Daca vrei insa sa vezi o realizare artistica, asa cum te duci la teatru sau la filarmonica, Big Bang Love te va multumi pe deplin. Si in plus vei sta sa rumegi la el o vreme. Iar apoi vei cauta sa-l intelegi pe Miike chiar daca e un neinteles. Apropo, el zicea despre filmul asta ca "e capodopera sa"!
Trailer
PS: se poate urmari si pe youtube in 9 parti in caz ca nu-l gasiti altfel :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)